Alexandru al IV-lea Lăpușneanu

Alexandru Lăpușneanu
NASCUT: 15??
DECEDAT: 11 martie 1568
NATIONALITATE: Română
CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Moldovei
4.5416666666667 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 4.54 (12 Votes)


Fiu nelegitim al lui Bogdan al III-lea (cel Orb), recunoscut astfel de boierii care l-au ales domn, dar contestat ca fiu de domn de către adversarii săi, susţinătorii lui Despot. Botezat Petru, în 1552, după ridicarea la domnie "i-au pus nume (domnesc) Alexandru vodă, pe carile l-au poreclit Lăpuşneanul" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 170), poreclă atribuită însă mult după moartea sa, după numele târgului Lăpuşna, "care este locul de baştină al lui Alexandru", cum mărturisea la 19 aprilie 1562 agentul imperial I. Belsius (Călători străini, II, p. 147), aflat în octombrie 1557 în stăpânirea fratelui său dinspre mamă. Aceasta din urmă fiind foarte probabil o mică boieroaică din partea locului, Anastasia, pe care însă fiul ei o numeşte în inscripţia pietrei sale de mormânt de la mănăstirea Râsca "Anastasia doamna".

Deşi avea din botez nume domnesc tradiţional în Moldova, el şi-a luat un alt onomastic domnesc, Alexandru, cu prilejul ridicării sale în domnie la Trebowla, de către boierii pribegi în Polonia. Noul nume domnesc apare astfel întâmplător la 4 august 1552 în socotelile Bistriţei ardelene, unde se înregistrează un dar făcut la această dată „lui Ion Diacul şi voievodului Alexandru", care se întorcea în Polonia după căderea în stăpânirea turcilor a cetăţii Timişoara, la a cărei apărare, contribuise alături de imperiali, trimis de ocrotitorii săi poloni.

In titlul actului său de jurământ către regele Poloniei, redactat la 5 septembrie 1552, la Bakota, i se alătură singura dată cele două nume ("Petru Alexandru"), după care, primul, care amintea de recent răposatul său unchi, Petru Rareș, dispare, lăsând loc doar celui de-al doilea, care trimitea, s-a presupus, la Alexandru Macedon, mai mult decât la strămoşul său Alexandru I cel Bun, în vreme ce determinativul (porecla) Lăpuşneanu i s-a adăugat de-abia spre mijlocul secolului XVII, fiind percepută eronat ca nume de familie doar în Epoca Modernă.

Pe plan extern, la 20 septembrie 1552, regele Poloniei Sigismund II August îl mai numea „Alexandru Stolnic Românul", reţinând apoi doar noul său nume domnesc.

Nu se ştie exact când şi din ce cauze a fugit Petru stolnicul, viitorul domn, în Polonia. Cum a stat aici "câţiva ani", pe lângă N. Sieniawski, voievodul Rusiei (Roşii), colaborând bine cu oficialităţile polone, răstimp în care, recunoştea el, "a mâncat pâinea şi sarea" regelui, desigur exilul său peste Nistru a început în vremea lui Iliaș al II-lea Rareș, când au fugit mulţi boieri în Polonia.



El însă nu a fost un pribeag lipsit de mijloace, ci, în ciuda condiţiilor grele în care a pribegit, cu primejdia vieţii, a reuşit să-şi scoată din ţară averea, primind şi venitul unor sate din Polonia, pentru care a mulţumit apoi în repetate rânduri regelui Poloniei, căci: "măria sa l-a fost primit pe el, cu mulţi alţi boieri din Moldova, în ţările sale atunci când a fost plecat cu capul său şi cu averile sale din ţara Moldovei, şi pentru că măria sa i-a îngăduit să aibă şi pâine, prin grija măriei sale". Mai mult chiar, regele „nu numai că-l scapă de la pierzanie, ci îl şi hrăneşte, îl întreţine pe cheltuiala sa". Recunoaşte apoi că, ridicându-se împotriva lui Iliaş şi Ștefan Rareș, „în aceea vreme am fost venit cu mulţi oameni de arme în regatul Poloniei", adăugându-se aici unor boieri de frunte, care ulterior îi vor deveni sfetnici.

De fapt, iniţial, în Polonia, Petru stolnicul s-a alăturat pretendentului oficial susţinut de rege şi de voievodul Rusiei (Roşii) N. Sieniawski, nepotul său de frate vitreg, Ion (viitorul „cel Viteaz"), şi a rămas alături de el şi după eşecul încercării acestuia de a ocupa domnia la începutul stăpânirii lui Ştefan Rareş, între 24 mai şi 11 iunie 1552. La 30 noiembrie 1551, Petru stolnicul făcea parte, alături de alţi boieri moldoveni de toate rangurile, dintre cei 216 oşteni ai unităţii conduse de Ion vodă, încadrată în oastea polonă a "apărării curente" de la hotarul răsăritean al Republicii (Uniunii polono-lituane), care la acea dată îşi ţinea "lustra" (trecerea în revistă) în localitatea Trebowla.

Deşi Ion vodă a rămas în Polonia cel puţin până în anul 1553, se pare că încă din ianuarie 1552, unchiul său vitreg, Petru stolnicul, a fost proclamat de boierii pribegi "Princeps Daciae", altfel spus, în realitate, domn deocamdată doar al acestora.

De altfel, şi în textul omagiului şi al jurământului de credinţă faţă de regele Poloniei redactat la Bakota, la 5 septembrie 1552, Alexandru se intitula: „Noi Petru Alexandru, domn al ţărilor Moldovei şi Valahiei". Iar ceva mai înainte, la 24 august 1551, voievodul N. Sieniawski scrisese ducelui Albrecht al Prusiei, între altele, în legătură cu dreptul lui Ion vodă la tronul Moldovei şi al Ţării Româneşti. In ciuda a tot felul de explicaţii sofisticate, cu iz de conjunctură, semnificaţia acestor titluri e mult mai simplă: atât Alexandru Lăpuşneanu cât şi Ion vodă se înrudeau cu neamul domnesc din Ţara Românească, mai precis cu ramura Drăculeştilor, trăgându-se din Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, ultima soţie a lui Ștefan cel Mare, căruia, pe linie paternă, cel dintâi, fiul lui Bogdan III, îi era nepot, iar cel de-al doilea, urmaş al lui Ştefan cel Tânăr, îi era strănepot.

Chiar dacă cel puţin o parte din boierii pribegi l-au "rădicatu domnu" pe Petru stolnicul, şi Grigore Ureche aflase că aceasta s-a petrecut "în Terebulea" (Trebowla) (Letopiseţul, p. 170), regele Poloniei îl socotea tot pe Ion vodă potenţial candidat la domnia Moldovei, la 20 februarie 1552 asigurându-l diplomatic pe Ştefan Rareş că îl ţine la el, împreună cu boierii săi, "ca să nu meargă aiurea, de unde să poată face pagube domnului voievod şi ţării Moldovei"; în cursul lunii martie 1552, „Ion fost domn al Moldovei" primind de la rege 50 de florini.



In acelaşi context probabil, la 20 aprilie 1552, regele Sigismund II August trimitea o solie la regele Ungariei Ferdinand I, din care făcea parte şi "Petru Valahul", nimeni altul decât Petru stolnicul, care primea de la vistieria regală 24 de florini pentru echipamentul militar şi civil de drum. In acest fel, până acum neobservat, viitorul Alexandru Lăpuşneanu trecea în spaţiul habsburgic. Nu ştim în ce împrejurări el a ajuns să participe la asediul Timişoarei din 1552 în oastea din Transilvania a imperialilor, ca atare, doi ani mai târziu amintind trimişilor dietei ardelene: „Ştiţi că eu în timpul asediului cetăţii Timişoara am fost între voi, atunci aţi putut vedea bărbăţia turcilor şi nestatornicia creştinilor".

In urma cuceririi Timişoarei de către turci (26 iulie 1552), „Alexandru voievod" se înapoia în Polonia, trecând la 4 august 1552 prin Bistriţa ardeleană. La timp pentru a se pregăti în vederea expediţiei pentru ocuparea scaunului Moldovei, care a avut loc peste o lună. Acum Petru Alexandru, cum îşi spunea în această etapă, aflat în fruntea a 300 de călăreţi, cu care slujea în armata polonă, informat, desigur, de pregătirile pe care le făceau boierii din Moldova împotriva lui Ştefan Rareş, a trimis cereri de ajutor lui N. Sieniawski şi căpitanilor de Halici şi de Colomeea, pentru a intra cu ajutor polon în Moldova.

Ca şi în alte cazuri de acest fel, până în al doilea deceniu al secolului XVII, regele Poloniei s-a prefăcut a nu se implica direct în evenimente, pentru a nu afecta, oficial, relaţiile cu Imperiul otoman. Din corespondenţa sa cu marii săi sfetnici (senatorii poloni) vedem astăzi că era foarte bine informat asupra evenimentelor, lăsând însă răspunderea acestora pe seama dregătorilor de la hotare. în a doua jumătate a lunii august 1552, încă înainte de perfectarea planului de asasinare a lui Ştefan Rareş, între boierii complotişti din Moldova şi pribegii din Polonia, cu implicarea şi a celor din Transilvania, ostile conduse de N. Sieniawski, voievodul de Belz, Matias Wlodek, căpitanul Cameniţei, şi alţi nobili poloni s-au pus în mişcare spre Moldova, sub pretextul arătat de rege la 19 septembrie 1552, al însărcinării date de el pentru "paza hotarelor". După ce oastea polonă a poposit pe malul Nistrului, spre sfârşitul lui august 1552, delegaţia boierilor moldoveni, care se ofereau să-l aducă prizonier pe Ştefan Rareş sau capul lui, împreună cu pribegii din tabăra polonă au cerut numirea ca domn de către rege a lui Petru stolnicul şi introducerea lui în Moldova de către oastea polonă.

Deşi, oficial, ştirea despre asasinarea lui Ştefan Rareş, care a avut loc joi 1 septembrie, a fost adusă în tabăra polonă de către fostul logofăt al celui ucis la 3 septembrie 1552 ("în sâmbăta din urmă"), încă din ajun Petru Alexandru (Alexandru Lăpuşneanu) a depus solemn jurământ de credinţă faţă de regele Sigismund II August, în mâinile episcopului de Cameniţa, în biserica ortodoxă de la Bakota, pe malul de miazănoapte al Nistrului, unde se afla tabăra polonă.

Ceremonia de la Bakota a avut loc, după mărturia indiscutabilă a regelui, din 19 septembrie, „în vinerea dinaintea naşterii <Fecioarei> Maria", adică vineri 2 septembrie, înainte de joi 8 septembrie 1552, când cade naşterea Maicii Domnului. Evenimentul nu s-a desfăşurat, aşadar, la 5 septembrie 1552, cum se afirmă până în ultimul timp, şi nici în august, cum datează printr-o inadvertenţă editorul ştirii. In realitate, nu s-a observat că la data amintită: „luni înaintea naşterii Sf. Marii, anul domnului 1552", adică 5 septembrie 1552, a avut loc la Bakota doar redactarea oficială a textului polon al jurământului noului domn Petru Alexandru, deocamdată înălţat în această calitate doar de către pribegii din Polonia. In vreme ce traducerea latină a acestuia a fost scrisă în acelaşi loc „în ziua dinaintea naşterii Sfintei Fecioare Maria", adică la 7 septembrie 1552.

După obiceiul medieval, subliniez şi cu această ocazie, ceremonia depunerii omagiului şi a jurământului de credinţă (sau numai a acestuia din urmă) nu se desfăşura în aceeaşi zi cu cea a redactării de către logofăt sau pisar a textului jurământului către suzeran. Ceremonia propriu-zisă se desfăşura într-un loc public, respectiv în biserică, iar redactarea textului jurământului se putea produce mai târziu, de obicei după ce actorii principali, vasal şi suzeran, sau reprezentanţii acestora, părăsiseră locul solemnităţilor.

Acesta este şi cazul celor petrecute la Bakota. Aici la 2 septembrie 1552 „Eu Petru Alexandru voievod al ţărilor Moldovei şi Ţării Româneşti, ales si întărit de Sacra Maiestate Regală, cu toţi consilierii mari şi mici şi alţi supusi ai noştri de toate felurile din Ţările Române, jur pe Dumnezeu şi pe Sfânta Treime, pe pururea Fecioară Maria şi pe toţi sfinţii" să ţină "pace veşnică", şi atât el cât şi urmaşii săi în scaun să fie "credincios, respectuos, perseverent şi ascultător în toate, după felul omagiului datorat Sacrei Maiestăţi Regale". Se obliga, împreună cu supuşii săi, să îndeplinească toate însărcinările date de rege şi de supuşii acestuia, după putinţa sa să dea "sfat şi ajutor" militar dacă regatul polon ar fi atacat, participând personal cu toate puterile sale, când i-ar cere-o atât regele cât şi cei doi hatmani ai Coroanei, şi doar cu 7000 de oameni, când pericolul ar fi mai mic. Nu va încheia tratate şi jura credinţă altcuiva decât după consultarea sfetnicilor săi şi avizul regelui şi al consilierilor săi, va recunoaşte toate actele diplomatice încheiate cu jurământ de înaintaşii săi cu regii Poloniei, iar atunci când va ajunge pe scaunul domnesc va întări acest jurământ şi alte condiţii pe care le va pune eventual regele.



Ceremonia depunerii jurământului s-a desfăşurat în prezenţa a 23 de nobili şi comandanţi poloni de frunte, între care: Matias Wlodek, căpitanul Cameniţei, Bernard Prethfici, staroste de Trebowla, loan Kamieniecki, voievodul Podoliei, N. Sieniawski, voievodul de Belz, Stanislav Zamoyski, vânător de Chelm (tatăl lui Jan Zamoyski), Stanislav Tarlo, Cristofor Widoglowski, comandantul oastei de pedestraşi, şi alţi nobili poloni, la care s-a adăugat Antonio Mora Spaniolul, comandant de mercenari străini.

Dintre boierii moldoveni, erau de faţă peste 60 de persoane, între care Negrilă "mare hatman", Dan vistierul, Mogâldea logofătul, Ion Moţoc comisul, care apare aici cu prima sa dregătorie, până acum necunoscută în cariera sa, Neagu staroste de Soroca, Toader staroste de Hotin, Ion Movilă, clucer de Suceava, Spancioc vătaful ţinutului Iaşi şi alţii pe care îi înşiră îndeosebi textul polon al jurământului lui Lăpuşneanu.

La Bakota, pe malul polon al Nistrului, Alexandru Lăpuşneanu nu a fost ales sau recunoscut domn al Moldovei, faptul se petrecuse, cum am văzut, la începutul anului 1552 la Trebowla, şi nici nu a depus un simplu jurământ că va respecta condiţiile unui oarecare înţelegeri cu regele Poloniei. Semnificaţia ceremoniei şi a actului jurământului faţă de regele Poloniei a fost cu totul alta, cea a depunerii unui jurământ "de supunere şi vasalitate, după vechile omagii", cum l-a caracterizat chiar Lăpuşneanu. In acest fel a şi fost perceput actul de la Bakota de regele Poloniei, care îşi informa consilierii la 20 septembrie 1552 despre "jurământul de omagiu şi fidelitate" (juramentum homagiii etfidelitatls) depus la începutul lunii de protejatul său moldovean.

La 2 septembrie 1551, la Bakota, Alexandru Lăpuşneanu a marcat o cotitură în relaţiile politice moldo-polone. După ce de la războiul din 1497, oficial de la tratatul din 1499, şi până atunci, domnii Moldovei nu au mai fost vasali regilor Poloniei, încheind doar tratate la nivel de egalitate cu aceştia şi prestând, de altfel reciproc, jurăminte doar pentru respectarea acestora, Lăpuşneanu revine la suzeranitatea polonă, care va dăinui în Moldova, alături de cea otomană, până la începutul secolului XVII. Totul pentru a obţine sprijinul militar al Poloniei în vederea dobândirii domniei, nu însă împotriva unui rival recunoscut de înalta Poartă, ci a unuia ridicat doar de către o parte a boierilor care îl asasinaseră pe Ştefan Rareş.

Neîncălcând astfel "pacea perpetuă" turco-polonă din 1533, regele Sigismund II August i-a acordat lui Lăpuşneanu acest ajutor, şi, ca atare, acesta a amintit în titlul său din ambele variante, polonă şi latină, ale jurământului de la Bakota că a fost "ales" de regele Poloniei. Lăpuşneanu a recunoscut ulterior că, "fiind aşezat în domnia Moldovei din mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi al m.s. regelui, se închină pentru aceasta până la genunchii măriei sale", ca atunci când a "venit cu mulţi oameni de arme în regatul Poloniei, noi înşine am fost puşi şi ridicaţi anul trecut, din mila lui Dumnezeu, de către preastrălucitul Sigismund August, regele Poloniei, prietenul şi părintele nostru milostiv, în aceeaşi domnie a ţării Moldovei şi Ţării Româneşti şi de aceea i-am jurat pe Nistru, în oraşul Bakota, să fim supus, ca vasal măriei sale", amintindu-şi şi peste ani "că măria voastră ne-a aşezat în această domnie".

Intr-adevăr, trupele care l-au instalat pe Alexandru Lăpuşneanu au fost polone. Acesta nu dispunea decât de o mică unitate moldoveană, cuprinzând şi boierii refugiaţi în Polonia, la care, după moartea lui Petru Rareş, s-au adăugat 300 de boieri, cu oamenii lor, susţinători ai săi din ţară, care au venit în tabăra polonă, în faţa căreia Alexandru a fost declarat domn.

Oastea polonă sub conducerea operativă a lui N. Sieniawski din herbul Leliwa, care ulterior va deveni voievod al Rusiei Roşii (1553-1569), a trecut Nistrul, intrând în Moldova la 4 septembrie 1552 după cronicarul sas H. Ostermayer. A urmat trimiterea de către Alexandru vodă a unui detaşament moldo-polon condus de comisul Ion Motoc (cu această dregătorie apare în actul de la Bakota, în vreme ce Eftimie si Grigore Ureche îl numesc vornic, cum a devenit însă abia din 1558), care într-una din nopţile următoare a surprins la satul Şipote pe Joldea vodă "neavând el nici o ştire de nicăirea (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 170), "şi i-au învins şi au prins pe Joldea şi pe toţi boierii mari, care erau cu dânsul şi i-au adus la Alexandru voievod" (Eftimie, în Cronicile slavo-române).



După judecarea lui Joldea, "însemnat la nas" şi "dat la călugărie" (Grigore Ureche), şi a boierilor săi, cărora noul domn le-a "iertat" viaţa, a urmat ceremonia de întâmpinare şi de închinare în faţa lui Alexandru Lăpuşneanu, care încă nu fusese ridicat domn în Moldova, ceremonie de felul celei cu care a fost întâmpinat în aprilie 1457 şi Ștefan cel Mare la satul Direptate, înainte de a intra în Suceava, şi care nu trebuie confundată cu o mare adunare electivă.

In cazul lui Lăpuşneanu, scăpat de rivalul său domnesc, ceremonia de întâmpinare şi închinare a diferitelor categorii sociale, în frunte cu marii dregători şi înaltul cler, a avut loc înainte de a intra în oraşul Botoşani: „făcându-se adunare a întregului popor, au căzut de s-au închinat lui Alexandru voievod cu mare bucurie şi multă veselie, deci s-au bucurat în chip strălucit". Ca un gest de bunăvoinţă personală în cadrul festivităţii (care nu are nici o legătură cu o aşa-zisă mare adunare electivă a "ţării" ), Lăpuşneanu a eliberat pe cei aflaţi în temniţe, prilej cu care cronicarul Eftimie îi acordă epitetul de "cel Bun" (Cronicile slavo-române).

Poposind apoi la Botoşani, Alexandru s-a despărţit de grosul trupelor polone, care s-au întors în ţara lor, după ce "a cinstit şi dăruit bine cu multe daruri pe nobilii leşi". A păstrat, cu aprobarea lui N. Sieniawski, doar o parte dintre aceştia, sub conducerea lui Pavel Secygniowski (din herbul Jelită) şi Stanislav Tarlo, care l-au însoţit până la aşezarea sa în scaun, după porunca regelui.

De la Botoşani, Alexandru Lăpuşneanu s-a deplasat spre sud-est, la Hârlău, în centrul ţării, unde fusese ridicat la domnie şi Petru Rareş, pentru ceremoniile de "alegere" şi "ungere". Locul a fost ales intenţionat, pentru că altfel Lăpuşneanu trebuia să înainteze în altă direcţie, înspre sud-vest, spre Suceava. Aici însă se refugiase mai dinainte doamna Elena Ecaterina, văduva lui Petru Rareş, cu ultimul ei fiu rămas în viaţă, Constantin Rareş, de vreo 12 ani, astfel că, îndată după trecerea hotarului în Moldova, vărul vitreg al acestuia, Alexandru, a trimis la Suceava, pentru a-i captura pe cei doi şi averile lor domneşti, pe Negrilă "hatman", principalul său dregător.

Abia acum, ajuns la Hârlău, înainte de 12 septembrie 1552, Alexandru "a fost ridicat în scaunul domnesc cu vrednicie prin sfatul obştesc şi apoi uns", altfel spus, a avut loc "adunarea generală" electivă, adică "sfatul obştesc", în terminologia vremii, în palatul curţii de la Hârlău, care l-a ales oficial domn. Fără această ceremonie, prima "alegere" a lui Alexandru la Treblowa nu ar fi avut nici o valabilitate în Moldova. Cronicarul Azarie detaliază, arătând că: "s-a adunat tot poporul şi căpeteniile oştilor împreună cu episcopii şi boierii şi tot sfatul şi au ridicat pe Alexandru la demnitatea domniei, la Hârlău, în palatul domnesc", mulţimea, menită doar să aclame alegerea conducătorilor, rămânând, fireşte, în afara palatului.

Tot la Hârlău, în biserica curţii domneşti, ctitorită de Ştefan cel Mare în 1502, a avut loc, în preajma datei de 12 septembrie 1552, şi ceremonia ungerii şi încoronării lui Alexandru Lăpuşneanu (despre a cărui coroană, crucea folosită la încoronare şi "veşmântul domnesc ţesut cu aur", utilizat tot cu acest prilej, aminteşte un raport imperial din 6 iunie 1562, în Călători străini, II, p. 174).

Dacă până acum Alexandru se intitula doar "ales" de regele Poloniei, de acum înainte, el devine domn "din mila lui Dumnezeu ". Ca atare, la 12 septembrie 1552, el scria bistriţenilor intitulându-se: „Alexandru, din mila lui Dumnezeu voievod, domn şi moştenitor adevărat al ţării Moldovei etc.".

Numele domnesc îl adoptase, cum am văzut, încă din Polonia, înainte de 4 august 1552, când apare ca "Alexandru voievod", astfel că după ceremoniile de la Hârlău nu a mai fost nevoie de o altă schimbare.

De la Hârlău, după 12 septembrie 1552, Alexandru Lăpuşneanu a plecat la Suceava, începându-şi astfel prima domnie.

La Constantinopol, ştirea despre schimbările din Moldova, moartea lui Ştefan Rareş, alegerea şi apoi alungarea lui Joldea de către Alexandru, protejat de regele Poloniei, a ajuns înainte de 6 octombrie 1552. Relaţiile noului domn cu regele Sigismund II August au provocat iniţial reacţia Imperiului otoman, care s-a grăbit să i-a măsuri militare pentru păstrarea stăpânirii asupra Moldovei. Ulterior, aparent cel puţin, o dată cu sosirea solilor lui Alexandru Lăpuşneanu la Poartă, atitudinea acesteia s-a schimbat. La 24 octombrie 1552, se ştia la Constantinopol că Suleiman Magnificul a acordat audienţă trimişilor lui Alexandru, trimiţând-i acestuia însemnele domniei: steagul, calul şi veşmintele obişnuite, "şi cu mare cinste i-a întărit şi i-a aşezat domnia şi l-a cinstit cu daruri împărăteşti şi a aşezat pace trainică", trimisul sultanului, care, la sfârşitul lunii octombrie sau începutul lui noiembrie 1552, aducea steagul de învestitură ("un schiptru minunat"), fiind primit şi expediat apoi de Lăpuşneanu cu mari onoruri.

Deşi regele Poloniei, Sigismund II August, a urmărit cu atenţie instalarea în Moldova a lui Alexandru Lăpuşneanu, întreaga desfăşurare cronologică a acesteia fiindu-i relatată chiar de solii noului domn, înainte de 19 septembrie 1552, pe faţă, temându-se de reacţia otomană de răspuns la amestecul Poloniei în spaţiul aflat sub stăpânirea Porţii, şi-a declinat orice implicare personală în eveniment, dând vina îndeosebi pe N. Sieniawski, atât faţă de turci, cât şi faţă chiar de proprii săi sfetnici, a căror părere a solicitat-o la 20 septembrie 1552. Această poziţie a regelui fiind susţinută şi oficial printr-o broşură propagandistică, tipărită în 1552.



Părerile marilor sfetnici (senatori) erau asemănătoare, vădind prudenţă, chiar teamă faţă de reacţia otomană, într-un caz, se cerea regelui chiar să nege că ar fi ştiut ceva despre instalarea lui Alexandru Lăpuşneanu în Moldova.

In aceste condiţii, răspunzând cererii regelui Poloniei şi după cum îşi luase angajamentul încă de la Bakota, jurământul de acolo nefiind cunoscut în Moldova, Lăpuşneanu a depus din nou jurământul de credinţă înaintea trimişilor regelui Sigismund II August, la Hârlău, înscris în "cartea" redactată aici la 22 iunie 1553: "închinându-ne înaintea acestor soli şi depunând jurământ, cu mâinile noastre pe Hristos cel sfânt, de supunere şi vasalitate, după vechile omagii, luminatei maiestăţi a m.s. regelui şi regatului Poloniei", în schimb, regele, "prietenul şi părintele nostru milostiv", binevoind "să ne primească sub scutul şi în îndurarea sa pe noi, ţara noastră şi pe supuşii noştri". La rândul său, Alexandru a cerut şl el "cărţi de jurământ" de la rege pentru respectarea obligaţiilor asumate de acesta.

Astfel, domnul Moldovei s-a angajat oficial în sistemul relaţiilor vasalice faţă de regele Poloniei, de tipul, dar nu întru totul identice, celor încheiate de domnii Moldovei înainte de 1497. Ambele jurăminte ale lui Lăpuşneanu, de la Bakota şi de la Hârlău, reprezentau un element intermediar între jurământul de credinţă şi omagiul feudal. In orice fel s-a evitat soluţia "jurământului de la Colomeea" (după modul celui depus personal de Ştefan cel Mare), propusă în dieta de la Cracovia din februarie 1553, de Hieronim Ossolinski, prin care Alexandru Lăpuşneanu ar fi trebuit să depună omagiul şi jurământul de credinţă pe teritoriul polon, împreună cu toţi dregătorii, boierii şi slugile sale, ceea ce până în vremea lui Mihai Viteazul a constituit punctul maxim al pretenţiilor polone faţă de domnii Moldovei instauraţi cu ajutorul lor.

In acelaşi timp, în primele zile după ocuparea scaunului domnesc, a încercat o apropiere de imperiali, acum în calitate de domn, pe o bază comună antiotomană. Solii săi l-au contactat pe comandantul G.B. Castaldo la Sebeş chiar înainte de 25 septembrie 1552, oferindu-i, printr-un act cifrat (din motive de prudenţă), slujbele sale împotriva turcilor, aşa cum le oferise şi regelui Poloniei şi întregii Creştinătăţi.

Intâmpinat cu neîncredere de imperiali, socotit doar om al regelui Poloniei, Ferdinand I fiind chiar în posesia jurământului lui Lăpuşneanu de la Bakota, domnul Moldovei, care, oricum, nu-l aprecia pe Castaldo, socotind că în Transilvania: "acolo nu-i cap, iar regele german este departe", a adoptat şi el foarte curând pe plan extern, în parte, politica inaugurată de unchiul său vitreg, Petru Rareş, în a doua domnie: bazându-se făţiş pe relaţiile bune cu Poarta, în timp ce în ascuns s-a dovedit însă mult mai realist în sprijinirea unor eventuale acţiuni antiotomane. 

Incordarea treptată a relaţiilor cu imperialii, atitudinea duplicitară a regelui Poloniei în raport cu vasalul său şi cu pretendenţii rivali ai acestuia, Despot şi Dimitrie Wisniowiecki, şi lipsa de ajutor din partea lui Suleiman Magnificul, implicat în războiul cu Persia, au dus în cele din urmă la sfârşitul primei domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu.

Repetatele cereri pentru restituirea posesiunilor domnilor moldoveni din Transilvania, atitudinea favorabilă faţă de loan Sigismund Zapolya, nepotul regelui Poloniei, pe care în cele din urmă l-a şi reinstalat în scaunul ardelean în 1556, şi nu în ultimul rând, îndepărtarea în 1552 din Ţara Românească a lui Radu Ilie (Haidăul), instalat în anul precedent cu ajutor imperial, i-au atras lui Lăpuşneanu duşmănia Habsburgilor de la Viena, care, chiar dacă nu urmăreau un "proiect dacic ferdinandist", atribuire exagerată, au susţinut hotărâtor acţiunile lui Despot pentru alungarea sa.

Căderea relativ bruscă a lui Lăpuşneanu s-a datorat înfrângerii suferite din partea pretendentului Despot în bătălia de la Verbia, lângă Dorohoi (nu Botoşani sau Suceava, cum apare de obicei în istoriografia epocii), desfăşurată la 18 noiembrie 1561, după chiar mărturia unui combatant. După Johann Sommer, secretar al lui Despot, care însă scrie ceva mai târziu, „această luptă s-a dat în ziua din ajun, înaintea sărbătorilor Sf Martin, în anul 1561". Cum în calendarul catolic ziua Sfântului Martin cade pe 11 noiembrie, rezultă că lupta de la Verbia ar fi avut loc pe 10 noiembrie 1561, ceea ce nu corespunde realităţii, fapt care s-a observat, dar nu s-a explicat până acum de ce s-a înşelat secretarul lui Despot. După obiceiul din Europa Centrală a vremii, data luptei a fost asociată de cel care i-a relatat despre ea, probabil un mercenar german sau ungur din oastea învingătoare a lui Despot, cu sărbătoarea Sfântului Martin (11 noiembrie). Numai că în loc să se refere la Octava Martini (a opta zi de la sărbătoarea acestuia, calculându-se inclusiv această zi, după calendarul catolic), care cade tocmai pe 18 noiembrie, ziua reală a luptei, J. Sommer, scriind din memorie în anii următori, a crezut că o poate plasa în ajunul amintitei sărbători a Sfântului Martin.

De la Johann Sommer, această datare a trecut la N. Isthvanfi şi de la acesta la Nicolae Costin, care afirmă puţin modificat că: "războiul acesta s-au tâmplat în ziua svintului Martin, ce-l sărbează papistaşii; care svintu iaste la 11 zile în luna lui noemvrie după calendariul lor, iară la noi vine în 31 zile a lui octomvrie (Letopiseţul, p. 449).

O altă determinare cronologică care trebuie explicată este cea a lui Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu (Istoria românilor, II, Bucureşti, 1976, p. 291), pentru care "lupta ţine două zile (17-18 noiembrie)", afirmaţie care apare şi la Adina Berciu-Drăghicescu (O domnie umanistă Despot Vodă, Bucureşti, 1980, p. 52). In realitate, bătălia de la Verbia a durat foarte puţin, din pricina trădării călărimii conduse de I. Moţoc, după mărturia izvoarelor citate mai jos. Ziua de 17 noiembrie este cea în care Alexandru Lăpuşneanu, aflat la Suceava, anunţa sultanului intrarea în Moldova a lui Despot cu oastea furnizată de Ferdinand I. Scrisoarea, desigur, n-a putut fi expediată din pricina luptei de a doua zi, după care, completată cu date despre înfrângerea lui Lăpuşneanu, a fost trimisă la Poartă, unde a ajuns la 29 noiembrie 1561. Cum nu s-a păstrat decât într-un rezumat făcut de traducătorul ei în turceşte (care era agent imperial) la 9 decembrie, cele două părţi ale scrisorii nu mai pot fi astăzi deosebite, astfel că sub data de 17 noiembrie aparent se vorbeşte de lupta pe care izvoarele vremii o plasează a doua zi, ceea ce a făcut, desigur, pe istoricii amintiţi să extindă scurta ciocnire de la Verbia pe parcursul a două zile.

Izbânda lui Despot în bătălia de „la Verbia lângă râul Jijia" (Azarie) s-a datorat nu atât superiorităţii mercenarilor germani, spanioli, poloni şi unguri, cu armament de foc („grande quantite de pistolliers"), despre care, într-adevăr, s-a auzit până la Constantinopol, al căror rol a fost însă exagerat la vremea respectivă, exagerare preluată în bună măsură de istoriografia perioadei, cât mai cu seamă trădării unor căpetenii din rândul boierilor apropiaţi ai lui Alexandru Lăpuşneanu, fapt care nu a fost evidenţiat cu adevărat până acum.

Contemporanul Azarie e categoric: „Erau unii dintre cei dintâi luptători care au trădat pe voievod şi de la început au apucat-o la fugă, iar ceilalţi s-au întors înapoi care încotro şi au fost risipiţi, iar voievodul singur, cu puţini, a rămas să se bată. Şi înţelegând înşelăciunea, a suspinat: «O, vai», a spus, «mi-ar fi mai bine să trăiesc cu fiarele, decât cu oamenii necredincioşi»..." (Cronicile slavo-române).

Peste aproape trei sferturi de secol, Grigore Ureche încă mai înregistra amintirea acestei trădări: „Zic unii că şi acolo să fi fost războiul cu viclenie" (Letopiseţul, p. 173). Doar Nicolae Costin, care foloseşte în descrierea bătăliei relatările lui N. Isthvanfi, ce atribuie victoria lui Despot comandantului acestuia Anton Secuiul, nu aminteşte, ca atare, nimic despre trădarea boierilor lui Lăpuşneanu.

Johann Sommer, care intră în slujba lui Despot un an mai târziu, nu exclude ipoteza că risipirea cavaleriei lui Alexandru Lăpuşneanu la cea dintâi ciocnire, la care se referă şi Azarie, cum am văzut, s-a produs: „pentru că se hotărâse mai înainte ca ei (boierii comandanţi ai călărimii) să dăruie lui Despot o victorie nesângeroasă", cealaltă ipoteză a sa, anume că focul archebuzelor oştenilor lui Despot ar fi speriat caii moldovenilor, neobişnuiţi cu aceste arme, fiind cel puţin copilărească, demnă doar de un german care ignoră realităţile interne, deşi a fost acceptată de majoritatea istoricilor români, la rândul lor, necunoscători într-ale armamentului medieval, de vreme ce se ştie că Lăpuşneanu însuşi a comandat arme de foc pentru trupele sale, în repetate rânduri în Transilvania şi Prusia, iar călărimea românească nu utiliza de obicei arme de foc, în mod tradiţional, pe bună dreptate, pentru că folosirea lor în luptă anihila efectul şarjei cu arme albe, principala armă a cavaleriei din toate timpurile şi de pretutindeni, armamentul de foc fiind de obicei utilizat de pedestrime (cazul ienicerilor lui Lăpuşneanu în lupta de la Verbia, de pildă, ceea ce n-a împiedicat să fie ucişi atunci "până la unul").

In sfârşit, un alt contemporan, sasul Cristian Schesaeus din Mediaş, referindu-se la acelaşi episod al trădării călărimii, care constituia majoritatea oştii lui Alexandru Lăpuşneanu, la începutul bătăliei, arată limpede că „Moţoc, căpetenia armatei, cu legiunea aleasă // A călăreţilor săi se unise de bunăvoie cu Despot".

Deşi Lăpuşneanu "însuşi a luptat vitejeşte la început şi [că] a răsturnat un călăreţ cu care se întâlnise", văzând trădarea călărimii sale, a părăsit lupta, urmărit "cam două mile", fiind chiar pe punctul de a fi ucis sau capturat de loan Szeremy, un călăreţ (husar) ungur, care "i-a dat jos de pe cap cu lancea sa gugiumanul de blană de samur" (Călători străini, II; Hurmuzaki, XI).

Domnia lui Alexandru Lăpuşneanu nu s-a încheiat însă o dată cu înfrângerea sa în bătălia de la Verbia, cum se consideră de obicei în istoriografia românească, chiar dacă atunci a început în Ţara de Sus cea a rivalului sau învingător Despot. De pe câmpul de luptă, în după-amiaza de de 18 noiembrie 1561, înfrânt prin trădare, "fără luptă, fără sânge", sau, după J. Sommer, „aproape că n-a fost luptă, totuşi au fost ucişi în fugă, mai ales ţărani [...] pentru a spori faima victoriei ca să nu poată să se spună că <Despot> a pus stăpânire pe ţară fără măcel", Lăpuşneanu s-a retras "pe cai iuţi" la Iaşi, unde îi aştepta doamna Ruxandra cu restul familiei, "şi s-a pregătit pentru a doua luptă" (Azarie, în Cronicile slavo-române, p. 131,142). In vederea acesteia s-a deplasat la Huşi, mai aproape de raialele turceşti, de unde spera ajutor, de vreme ce anunţase pe sultan de apariţia oştii lui Despot în Moldova la 17 noiembrie 1561, în ajunul bătăliei de la Verbia; scrisoare care însă nu a ajuns la Constantinopol decât la 29 noiembrie.

La Huşi, Alexandru a încercat „să strângă ţara şi să ia ajutoriu de la turci, ca să să întoarcă asupra lui Dispot vodă" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 174), fapt confirmat peste o lună şi jumătate de relatarea lui loan Sigismund Zapolya, însă atât acesta din urmă şi Azarie, cât şi Grigore Ureche, în secolul XVII, trec peste cea de-a doua luptă, de lângă Huşi, arătând doar că disproporţia de forţe între Despot, care atrăsese toată Ţara de Sus, şi Lăpuşneanu, era prea mare, pentru ca cel de-al doilea să poată rezista. Ea este relatată doar de Nicolae Costin (Letopiseţul, p. 450-452), care credea, ca şi Grigore Ureche, că la ea a participat chiar Despot, care de la Suceava a coborât cu oaste la Iaşi şi de aici la Huşi, pe urmele lui Lăpuşneanu, care după luptă a fugit spre Dunăre.

Dacă faptele s-au petrecut astfel, cel puţin în ceea ce priveşte deplasările lui Despot, lupta de lângă Huşi a avut loc în intervalul după 18 şi înainte de 30 noiembrie 1561. La această ultimă dată, noul domn, aflat la Iaşi, trimitea o poruncă lui lacob Bole, starostele de Huşi, ca să se deplaseze îndată la Dunăre, încercând să-l prindă pe Alexandru şi pe supuşii săi şi să i-l trimită „viu sau mort". Supuşii acestuia care i se vor închina vor fi iertaţi şi primiţi în graţia sa. Această poruncă a fost citată sub data cu totul greşită de "30 mai" (?!) de Adina Berciu-Drăghicescu (O domnie umanistă Despotvodă, p. 54) care astfel prelungeşte eronat domnia lui Alexandru Lăpuşneanu în sudul Moldovei cu încă şase luni (!). Nicolae Stoicescu, în Note si comentarii la A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, III, ed. a IV-a, Bucureşti, 1988, p. 113, nota 29, preia această afirmaţie şi citează porunca lui Despot chipurile după volumul Hurmuzaki, pe care nu l-a văzut, în realitate după lucrarea autoarei amintite, sub data de "30 mai 1562"!).

După 30 noiembrie şi mult înainte de 23 decembrie 1561, când faptul era cunoscut la Constantinopol, Alexandru Lăpuşneanu, care cunoştea porunca lui Despot pentru capturarea sa viu sau mort, de vreme ce ea a ajuns şi la Poartă, temându-se să nu fie ucis de unul dintre ai săi, atras de promisiunile lui Despot, a fugit la sangiac beiul de Chilia, doar "pe un cal şi cu armura", cum îşi amintea chiar el peste ani, în vreme ce doamna Ruxandra lua drumul Cetăţii Albe, de unde apoi a venit şi ea la Chilia, la a cărei revedere cu nefericitul ei soţ "a fost nu puţină plângere pentru nenorociri şi pierderea puterii" (Azarie, în Cronicile slavo-române, p. 131, 142). Aşadar, abia după 30 noiembrie 1561 prima domnie a sa a luat sfârşit cu adevărat.

Lăpuşneanu, deşi chemat la Constantinopol, unde se ştia despre aceasta la 21 ianuarie 1562, a rămas la Chilia cel puţin până înainte de 13 februarie 1562, când la Poartă se amintea de o scrisoare a sa trimisă sultanului, cu acuzaţii împotriva lui Despot. Trimiterea scrisorii dovedeşte că la acea dată el nu sosise încă la Poartă. Venirea sa la Constantinopol a avut loc în preajma datei de 4 martie 1562, când se vorbea despre îndepărtarea sa la Rodos, mai apoi, la 8 aprilie, la Brusa, simple zvonuri care arată însă că la acea dată se afla în oraşul împărătesc. Aici a sosit trecând pe la Silistra, cu familia sa şi cu cea a fratelui său dinspre mamă, locuind cu toţii „în casa lor pe care o au în acest oraş".

La Poartă a avut însă surpriza să găsească o atmosferă nefavorabilă. Despot i-o luase înainte, trimisese daruri bogate şi făgăduieli dregătorilor otomani "care au fost orbiţi de mită", astfel că i-a fost acordat steagul de învestitură, care a ajuns la Iaşi la 16 martie 1562. Drept urmare, în ultimele zile ale lui aprilie 1562, Alexandru Lăpuşneanu a fost surghiunit de la Constantinopol, într-o primă etapă, în cetatea Iconium (Konya) din Anatolia, singur, fără familie şi prieteni, conform obiceiului otoman, pentru a nu mai unelti la Poartă împotriva domnului în scaun.

Curând însă, într-o a doua etapă, înainte de 14 mai 1562, când i s-a raportat despre aceasta lui Despot, Lăpuşneanu a fost îndepărtat şi mai tare de Constantinopol, fiind mutat de la Iconium la Alep, în Siria, cu un "tain zilnic" relativ îmbelşugat de 60 de aspri. De data aceasta îl însoţea şi familia, de vreme ce la Constantinopol a rămas "în casa lor", adică a Lăpuşnenilor, doar cumnata cu fiii şi fiicele sale.

Cu bani şi daruri bogate, Despot îşi crease la Poartă, îndată după urcarea în scaun, o puternică reţea de susţinători, între care şi oameni ai viitorului sultan Selim. Lucrurile ajunseseră până acolo încât la 14 mai i-a fost înmânată lui Despot scrisoarea dragomanului Mahmudi, un german "turcit" de la Constantinopol, "care s-a oferit să-l inlăture pe Alexandru prin otravă".

Deşi s-a spus că Alexandru Lăpuşneanu şi-a trimis "tot tezaurul cu soţia şi copiii la malurile Dunării", punându-l la adăpost, înaintea luptei de la Verbia, şi că după aceasta nu a fost capturat decât "un car, care purta bagajul său zilnic, nu însă de mare preţ" (Johann Sommer, Viaţa lui Iacob Despot, p. 30-31), în realitate, chiar Despot a mărturisit că după amintita luptă „aproape toate odoarele ţării pe care le avusese Alexandru Moldoveanul cu sine s-au pierdut", luate ca pradă de mercenarul său Jean Villey, pentru a căror recuperare cerea sprijinul imperialilor. Astfel că Lăpuşneanu, care va susţine mai târziu că şi-a pierdut tot tezaurul adunat în zece ani de domnie (24 desagi de aspri, peste 100 de cupe de argint aurite, 24 de tăvi mari de argint, 24 de săbii de argint ferecate în aur etc.), nu dispunea în exilul său din Alep de resurse materiale comparabile cu ale potrivnicului său din Moldova. Chiar şi aşa, după ce încă pe când se afla la Iconium a uneltit pentru otrăvirea ori uciderea în alt fel a lui Despot, sau pentru a-l face pe sultan să trimită oşti turco-tătare împotriva acestuia, determinându-l pe Despot să execute în aprilie-iunie 1562 o seamă de ucigaşi plătiţi şi şapte mari boieri, socotiţi la Poartă chiar rude ale fostului domn, sub pretextul că unelteau împotriva sa, Alexandru Lăpuşneanu a izbutit în toamna 1562 să tocmească o seamă de turci în Ţara Românească, pentru a năvăli în Moldova, împotriva lui Despot. Aceştia au acţionat, nu se cunosc amănunte, însă au fost înfrânţi de mica oaste trimisă de acesta, sub conducerea starostelui de Huşi, Iacob Bole, care la 20 octombrie 1562 le-a fixat prinşilor chiar o răscumpărare de 5000 de florini.

In acelaşi timp, Lăpuşneanu a trimis la Constantinopol pe doi din fiii săi cu 200.000 de florini (!), pentru a obţine îndepărtarea din domnie a lui Despot şi readucerea sa în scaun, ceea ce, după mărturia unui trimis ardelean, întors de la Poartă, sultanul ar fi fost înclinat să o facă, încă de la sfârşitul lui noiembrie 1562. Oricum, Alexandru Lăpuşneanu va mai avea de aşteptat la Alep încă un an, susţinut la Poartă doar de loan Sigismund Zapolya.

In condiţiile tulburărilor din Moldova din august-septembrie 1563: luptele dintre doi domni ai Moldovei, Despot şi Ştefan Tomşa, ulterior cu amestecul pretendentului aventurier Dimitrie Wisniowiecki, când vestea despre conflictul dintre primii doi a ajuns la Constantinopol, la 20 august 1563, pe dată marele vizir a trimis un ceauş pentru a-l chema la Poartă pe Alexandru Lăpuşneanu, din exilul său de la Alep, în Siria. Soţia sa, doamna Ruxandra, care se afla la Constantinopol, a început să meargă cu stăruinţe pe la diferiţi paşi, iar agenţii săi au fost văzuţi în divanul împărătesc. Reînvestirea sa era previzibilă, în ciuda faptului că o solie a lui Tomşa se prezentase marelui vizir înainte de 13 septembrie.

Drept urmare, Lăpuşneanu, care scrisese deja la Poartă, cum vom vedea, a ajuns în grabă la Constantinopol, pe 3 sau 5 septembrie 1563. A intervenit printr-un fiu al sultanului la acesta, cu succes imediat. Tot la 13 septembrie, la Poartă se ştia că Hasan, beilerbeiul Rumeliei, a fost numit să-l înscăuneze în Moldova, cu ieniceri şi călăreţi, Lăpuşneanu având şi sprijinul diplomatic al lui loan Sigismund Zapolya din Transilvania, care nu putea uita ajutorul pe care i-l acordase în trecut sie şi mamei sale, regina Isabela, la revenirea în Ardeal. Pare să fi existat şi un ajutor la Poartă din partea regelui Poloniei, de vreme ce ulterior Lăpuşneanu îi mulţumeşte pentru aceasta "ca unui tată şi ca unui frate al meu mai mare ".

Suleiman Magnificul era de acord cu reînvestirea lui Lăpuşneanu, contemporanii considerând că prefera un domn numit de el decât unul ales de moldoveni, a căror nestatornicie şi cruzime vroia să o pedepsească astfel, socotind „că îi va pedepsi destul dacă le va impune ca domn pe Alexandru; ura lui nemărginită faţă de valahi o întrecea cruzimea sufletului său". Astfel că a poruncit să fie repus în scaun, înţelegând "că un bărbat crud este potrivit pentru a înfrâna nestatornicia barbarilor". Altfel spus, pentru rezolvarea crizei politice din Moldova în mod favorabil Porţii, Suleiman Magnificul a preferat un om cu mână forte.

Sultanul însuşi povesteşte împrejurările în care a redat domnia lui Lăpuşneanu, într-o scrisoare către regele Poloniei, din noiembrie 1563, arătând că acesta: „a trimis mai întâi scrisoare la Poartă, apoi a venit el însuşi şi s-a închinat umil, regretând crimele sale şi m-a rugat pocăit să-i dau din nou domnia. Din bunătate şi din mila Maiestăţii noastre i s-a dat domnia iarăşi, deoarece a făgăduit că în viitor nu se va mai deda la răutăţile de până acum. De aceea l-am întărit în domnie, sperând că de acum înainte o să fie altfel". "Crimele" şi „răutăţile" la care se referea sultanul erau cele făptuite în prima domnie faţă de boieri! Numai că, sperând în schimbarea atitudinii lui Lăpuşneanu, generatoare de tulburări în Moldova, sultanul, vom vedea, s-a înşelat.

A mai fost şi un alt element în favoarea lui Lăpuşneanu. Dimitrie Wisniowiecki, adus de solia lui Tomşa spre a fi predat sultanului, a fost preluat la Constantinopol de oamenii lui Alexandru Lăpuşneanu, în cadrul unui conflict cu cei ai lui Tomşa, care a durat câteva săptămâni, care l-au luat, împreună cu ajutorul său Piasecinski, "din mâinile oamenilor Tomşii şi-i trimiseră de i-au închinat de la Alexandru vodă, zicând că ţara pohteşte pre dânsul şi în nădejdea lui au făcut slujba împăratului". Ceea ce era cu totul fals, dar se pare că a impresionat în favoarea lui Lăpuşneanu, de vreme ce, după prezentarea în divanul împărătesc a lui Wisniowiecki şi executarea lui la 18 octombrie 1563, prin aruncarea în căngi, în care a murit abia la 20 octombrie, doar patru zile după decesul acestui nefericit pretendent, Alexandru Lăpuşneanu a fost învestit cu domnia Moldovei, în ciuda opoziţiei înverşunate a moldovenilor, care îl voiau pe Ştefan Tomşa, fără a mai ţine seama că şi Despot mai trăia, asediat la Suceava.

Ceremonia de învestire a lui Lăpuşneanu în marele divan împărătesc a avut loc la 24 octombrie 1563, când i-au fost acordate însemnele specifice: calul, sabia şi steagul de învestitură, pe lângă alte daruri, între care haine aurite, cai, catâri, cămile, desigur pentru alai, şi chiar o "coroană de aur" (Corona aurea).

La 26 octombrie 1563, noul domn se prezintă înaintea sultanului pentru ceremonia sărutării mâinii, aducându-i în dar, la rândul său, 120 de haine de aur şi alte materiale scumpe, 12 platouri mari de argint şi 24 potire de argint. Ceremonia l-a costat 200000 de ducaţi, din care 50000 doar pentru sultan, restul pentru viziri, paşale şi chiar pentru influentul evreu portughez Iosif Nassai, din familia Mendez.

In sfârşit, la 1 noiembrie 1563, Alexandru Lăpuşneanu părăseşte Constantinopolul, plecând spre Moldova, cu capugi başa al sultanului, care trebuia să-l "repună în domnie şi să restabilească ordinea", însoţit de o gardă de 200 de călăreţi, conduşi de Ahmed aga, mare portar, fiul unui nobil ungur renegat, şi de 4000 de călăreţi turci. Pe drum, prin Bulgaria, i s-au alăturat şapte sangiaci, în frunte cu cel de Silistra, iar după trecerea Dunării, înainte de 13 noiembrie 1563, şi ajutoare acordate apoi de domnul muntean Petru cel Tânăr, cu care s-a îndreptat spre raiaua Brăilei. La 6 noiembrie 1563 porneşte spre Moldova şi soţia sa, doamna Ruxandra, iar peste zece zile ajunge la Constantinopol şi ştirea morţii lui Despot. Totul părea să meargă bine pentru Lăpuşneanu.

Alexandru Lăpuşneanu a intrat în Moldova în a doua jumătate a lui noiembrie 1563, bolnav de ochi şi cerând lui loan Sigismund Zapolya trimiterea unui bărbier (pentru tratarea afecţiunii), a cărui trimitere în Moldova acesta o solicită bistriţenilor la 29 noiembrie.

Ştefan Tomşa i-a ieşit în întâmpinare cu oastea sa, şi lupta între cei doi rivali s-a dat la 11 decembrie 1563, într-un loc necunoscut din Ţara de Jos, cei 8000 de turci şi 7000 de munteni din oastea lui Lăpuşneanu fiind înfrânţi, acesta fugind spre Dunăre, mai precis spre Brăila, pe unde venise. Lupta s-a dat în apropierea Dunării, deoarece o relatare despre ea vorbeşte de înecarea unor turci în fluviu.

Pe urmele fugarului, Ştefan Tomşa întreprinde campania sa în Ţara Românească de la mijlocul lui decembrie 1563. Respins de boieri, care declarau că "vor mai bine să moară cu arma în mână decât să-l accepte ca domn", Lăpuşneanu trece prin momente grele în ianuarie 1564, turcii gândindu-se chiar la soluţia ieşirii din criză prin otrăvirea sa, şi numai soţia şi fiii (mai mari, în frunte cu Bogdan) îl mai încurajează.

O delegaţie de patru boieri moldoveni "juraţi", trimisă de Tomşa, din partea ţării, la sfârşitului lui ianuarie 1564 avea menirea să meargă la Alexandru Lăpuşneanu, "să-i spuie că ţara nu-l va, nici-l iubescu şi de acolo să treacă la împărăţie şi pănă nu le va veni răspunsul, să nu-l lase pre Alixandru vodă ca să între în ţară". Celebrul răspuns al lui Lăpuşneanu s-a păstrat, fie prin tradiţie, fie printr-un letopiseţ boieresc, de unde l-a preluat Grigore Ureche: „zic să le fie zis Alixandru vodă: «De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voi merge, ori cu voie, ori fără voie»" (Letopiseţul, p. 189). Confirmând relatarea cronicarului moldovean, relatările ambasadorului genovez şi ale celui imperial la Poartă arată că boierii moldoveni au ajuns la 8 februarie la Constantinopol, dar aici au fost încarceraţi în lanţuri în închisoarea Celor Şapte Turnuri, împreună cu şase slujitori ai lor, restul acestora, până la 33, fiind trimişi la galere. Peste câteva zile, sultanul, voind să vorbească cu doi dintre ei, de frică, unul s-a turcit, iar celălalt a scăpat, promiţând că, întors în Moldova, va îndemna ţara la supunere faţă de voinţa sultanului.

De fapt, Suleiman Magnificul, înfuriat de înfrângerea lui Lăpuşneanu la 11 a lunii, hotărâse încă dinainte de 23 decembrie 1563 mobilizarea unei oşti turceşti sub conducerea lui Hasan beilerbeiul Rumeliei şi a sfetnicului său Pertev paşa, care trebuia să acţioneze după îngheţarea Dunării, cu atât mai mult, cu cât se spunea că Alexandru, pe care trebuia să-l instaleze în scaun, promisese dublarea tributului.

In cele din urmă, beilerbeiul Hasan a plecat la 2 februarie 1564 din Constantinopol în campanie, spre oastea adunată la Sofia, care număra până la 8000 de turci, tătari şi munteni, iar după relatarea sultanului către regele Poloniei, cuprindea, pe lângă rumelioţii beilerbeiului Rumeliei, „ieniceri focoşi, vreo câteva mii" şi toţi akângii din părţile europene. De la Brăila, Alexandru Lăpuşneanu ar fi scris lui Tomşa şi boierilor, cerându-le să-l întâmpine, ceea ce pare a fi real. O primă ciocnire cu forţele lui Tomşa a avut loc înainte de 13 februarie 1564. La 20 februarie însă, când ar fi trebuit să aibă loc o bătălie hotărâtoare între cei doi rivali, în condiţii pe care nu le cunoaştem, dar explicabile sub aspectul slăbiciunii omeneşti, cea mai mare parte a boierilor, cu trupele lor, inclusiv comandantul artileriei, a trecut de partea lui Lăpuşneanu, trădându-l pe Ştefan Tomşa, nevoit astfel să părăsească tabăra cu puţini însoţitori, luând drumul Poloniei, fără a mai putea da lupta. Astfel că data de 20 februarie 1564 a fost socotită de cronicarul braşovean Hieronimus Ostermayer şi într-o însemnare aflată la sfârşitul unei biografii a lui Despot vodă, atribuită lui Alexandru Gwagnin, drept cea de început a noii domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu.

Groaznica prădăciune a tătarilor, care ar fi ridicat 1500 de robi din Ţara de Jos, ce a avut loc cu acordul lui Lăpuşneanu, l-a determinat pe Ştefan Tomşa să părăsească Moldova, fără a mai încerca o rezistenţă, înainte de 4 martie 1564.

In aceste condiţii, Alexandru Lăpuşneanu a ajuns la Iaşi, unde la 10 martie 1564 cerea mai întâi bistriţenilor să-i trimită pe bărbierul Andrei, pentru îngrijirea ochilor, pentru ca numai a doua zi să-i informeze oficial că şi-a reluat domnia şi "sceptrul" (sceptrum), invitându-i să reînnoiască legăturile comerciale cu Moldova. Aşadar, începutul efectiv al celei de-a doua domnii a lui Lăpuşneanu a avut loc între 20 februarie şi 10 martie 1564.

Primul act al noului domn a fost de a ucide 47 de boieri pe care îi socotea "vicleni" faţă de el şi un număr necunoscut de slujitori ai lor şi curteni, cu prilejul unei obişnuite adunări a acestora la curtea domnească din Iaşi, cu ajutorul mercenarilor străini. Faptele s-au petrecut cel târziu în prima decadă a lunii martie 1564, de vreme ce ştirea despre aceasta a putut ajunge la Cracovia până la 19 martie. Se pare că a mai fost şi un al doilea măcel a 30 de boieri, prinşi ulterior, sau rude ale celor pe care îi considera trădătorii din pricina cărora îşi pierduse primă, domnie, cu prilejul unui ospăţ dat la curte în cinstea unui trimis al sultanului în drum spre regele Poloniei. Cronica moldo-polonă vorbeşte despre 60 de boieri omorâţi la ospăţ.  Astfel că ceea ce era previzibil s-a întâmplat, şi Lăpuşneanu şi-a satisfăcut setea de răzbunare.

Sfârşitul i-a venit patru ani mai târziu, însă el nu a coincis cu sfârşitul domniei, întreaga sa familie a fost afectată în timpul celei de-a doua domnii de diferite boli, un fiu lonaşcu şi o fiică decedând chiar în acest interval. „Viaţa lor a fost dureroasă şi boli dese diferite şi grele au căzut asupra lor", spune Azarie. La 5 aprilie 1564, Lăpuşneanu anunţă pe bistriţeni că îl trimite înapoi pe bărbierul Andrei, care nu i-a lecuit ochii. Era de altfel imposibil aceasta, pentru că suferea, s-a presupus, de glaucom („hipertensiune intraoculară, care duce încet şi progresiv la o scădere a acuităţii vizuale până la cecitate"), o boală ereditară în neamul Bogdăneştilor de care au suferit atât tatăl său, Bogdan III, zis şi „cel Orb", cât şi fiul său cu acelaşi nume, dacă nu cumva era vorba de trahom (conjunctivită granuloasă).

Fără să fi suferit, este adevărat, de o psihoză, din punct de vedere medical, Alexandru Lăpuşneanu a fost socotit drept „o personalitate psihopatică cicloidă, caracterizată prin perioade de lungă durată de depresiune, alternând cu faze de dinamism".

Moartea i s-a tras însă dintr-o boală fizică, care l-a sleit repede de puteri. Cronicarii nu o precizează. „In al patrulea an din domnia lui a doua — scrie Azarie —, Alexandru a căzut în boală rea şi de moarte". Grigore Ureche preia ştirea arătând că „Alexandru vodă căzu în boală grea şi-ş cunoscu moartea" (Letopiseţul, p. 193). Din aceste relatări rezultă că e vorba de o afecţiune acută, survenită în ultimul timp, şi nu de o maladie mai veche. Nici istoricii nu ştiu despre ce era vorba, arătând doar că la 5 martie 1568 Lăpuşneanu cerea la Bistriţa ardeleană trimiterea bărbierului Andrei, vechiul şi constantul său medic chirurg, ce însă avea să sosească prea târziu.

Nu s-a luat în considerare că boala lui, după relatarea unui contemporan, era socotită drept de "febră" (febris), tradus prin "friguri", aşadar o boală acută, cu frisoane şi temperatură ridicată. Raportul unui spion din Moldova foarte probabil către pretendentul Albert Laski, susţinut de imperiali, despre împrejurările imediat următoare morţii lui Alexandru Lăpuşneanu, cunoscută deja de acesta, vine cu precizarea că domnul a "murit de febră" sau "de friguri", iar tradiţia consemnată după aproape şase decenii vorbeşte de stări de leşin şi de pierdere a cunoştinţei (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 193).

Boala, care nu trebuie confundată cu suferinţele anterioare ale domnului, legate de afecţiuni oculare sau de răni de război, cum se întâmplă de obicei, a avut o evoluţie relativ scurtă, declanşându-se înainte de 5 martie 1568, când s-a considerat necesară chemarea bărbierului (medic chirurg) Andrei de la Bistriţa ardeleană, deşi bolnavul declara că de acum numai Dumnezeu îl mai poate ajuta. Desigur, tot acum, pe deplin conştient, Lăpuşneanu a trimis la Poartă o solie, cerând sultanului să numească în domnia Moldovei pe fiul său întâiul născut, Bogdan, "în timpul vieţii sale, fiind el fără putere", ceea ce corespunde întru totul, cum vom vedea, desfăşurării reale a faptelor. Nu era vorba de o asociere la domnie, ci de transmiterea acesteia fiului cel mare.

Pe plan intern, această succesiune, care punea capăt celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu, a avut loc la 9 martie 1568. Atunci, domnul a mai găsit puterea şi luciditatea să adune sfatul lărgit al ţării, cerându-i să aleagă domn pe fiul său Bogdan, căruia i-a transmis, înaintea tuturor, sceptrul, simbolul intern al domniei autocrate, aşa cum făcuse şi bunicul său, Ştefan cel Mare, cu 64 de ani în urmă. "Prevăzându-şi moartea — mărturiseşte contemporanul Azarie —, a chemat pe căpeteniile bisericii şi pe preoţi şi pe toţi cei ce erau în dregătorii şi le-a împărtăşit multe învăţături dumnezeieşti şi a dat schiptrul singurei stăpâniri fiului său, Bogdan.

Data adunării sfatului domnesc lărgit a fost păstrată într-o însemnare slavonă contemporană, pe un Sbornic manuscris slavo-român, care a aparţinut în secolul XVI unei mănăstiri româneşti din Alba lulia, aflat în zilele noastre la Cluj-Napoca: "în anul 7076 (= 1568), luna martie, în 9 zile primi domnia dreptcredinciosul Ion Bogdan voievod al Ţări Moldovei fiul preacucernicului Alexandru numit monahul Pahomie". Insemnarea, făcută îndată după eveniment, nu-l mai numeşte pe Alexandru voievod, şi reproduce numele său călugăresc. Intr-adevăr, dacă cea de-a doua domnie a sa s-a încheiat la 9 martie 1568, viaţa sa a mai continuat încă două zile în cinul călugăresc.

In aceeaşi zi, 9 martie, după încheierea sfatului domnesc lărgit, sau cel mult a doua zi, Alexandru Lăpuşneanu s-a călugărit sub numele de Pahomie, a cărui iniţială provenea, după obicei, de la cea a numelui său de botez, Petru. „Şi încă viu fiind — consemnează Azarie, călugăr şi el —, i-au plăcut mai mult cele viitoare decât cele de faţă şi în locul porfirului ţesut cu aur, a primit asupra lui haina de lână călugărească şi în locul cununei de mărgăritare şi cu pietre scumpe, a îndrăgit viaţa cu tunderea capului şi şi-a schimbat şi numele, după rândul îngeresc, în Pahomie. Dar a mai trăit numai puţin...". Au fost respectate rânduielile intrării în rândul călugărilor, dar moartea a survenit îndată, joi 11 martie 1568. O altă însemnare slavonă, făcută de aceeaşi mână pe amintitul manuscris slavo-român de la Cluj-Napoca, consemnează: "în anul 7076 (=1568) a murit dreptcredinciosul Io Alexandru voievod, domnul Moldovei, luna martie 11, şi a fost înmormântat la Slatina, martie în 14 zile".

Deşi s-a repetat în mare scenariul de la moartea lui Ştefan cel Mare, în afară de călugărirea cunoscută, de această dată, a lui Lăpuşneanu, tocmai acest amănunt a înflăcărat imaginaţia urmaşilor, la care, adăugându-se moartea imediată a proaspătului călugăr, atunci chiar, sau mai târziu, a apărut bănuiala unei morţi silnice, prin otrăvirea bolnavului slăbit chiar de către doamna sa Ruxandra. Astfel că aproape şase decenii mai târziu Grigore Ureche consemna o tradiţie în acest sens, luându-şi însă măsura de precauţie de a o deosebi prin cuvintele "zic unii" de textul cronicii sale asupra căruia nu avea îndoieli. Aşadar: „zic unii că şi moartea lui Alixandru vodă au fost cu înşălăciune, că el mai nainte de moartea lui, văzându-să în boală grea ce zăcuse şi neavându nădejde de a mai firea viu, au lăsat cuvântu episcopilor şi boierilor, de-l vor vedea că ieste spre moarte, iară ei să-l călugărească. Decii văzându-l ei leşinându şi mai multu mort decât viu, după cuvântul lui, l-au călugărit şi i-au pus numele de călugărie Pahomie. Mai apoi, dacă s-au trezit şi s-au văzut călugăr, zic să fie zis că de să va scula, va popi şi el pre unii. Mai apoi episcopii şi boierii înţelegându acestu cuvântu şi mai cu denadinsul Roxanda, doamnă-sa, temându-să de un cuvântu ca acesta, carile era de a-l şi crederea, ştiind câtă groază şi moarte făcusă mai nainte în boierii săi, temându-să doamnă-sa să nu paţă mai rău decâtu alţii, l-au otrăvit şi au murit" (Letopiseţul, p. 193).

Tradiţia însă nu e verosimilă, deşi ca orice creaţie de acest fel are şi elemente reale. E greu de crezut că, ţinând seama de slăbiciunea fizică a lui Lăpuşneanu, cineva s-ar mai fi putut teme de acţiunile unui muribund, care, în plus, renunţase la domnie, ceea ce însă nu apare în tradiţia consemnată de Grigore Ureche. S-a vorbit, mai nou, după nuvela literară a lui Costache Negruzzi , nu după surse istorice, despre otrăvirea lui Lăpuşneanu, propunându-se chiar şi formula otrăvii: "acid arsenic amestecat cu sublimat coroziv, otravă adusă în ţările române de către medicii şi neguţătorii ce veneau de la Veneţia şi Padova". Evident, simple păreri, ca şi cele despre o altă încercare de otrăvire a sa, din vremea primei domnii. Oricum, îndată după moartea sa, văduva, doamna Ruxandra, dă dispoziţie să fie sărbătorită anual ziua Sfântului Nicolae la mănăstirea Dochiaru de la Muntele Athos, pentru pomenirea lui: „Pahomie călugărul, Roxandra doamna, Bogdan voevod şi ale copiilor lor".

După cum indică inscripţia citată mai sus din Sbornicul aflat în secolul XVI la Alba lulia, Alexandru Lăpuşneanu "a fost înmormântat la Slatina, martie în 14 zile", adică, în chip firesc, a treia zi după deces, în ctitoria sa de căpetenie, "acest om aşa de mare", cum îl numea Azarie (Cronicile slavo-române, p. 135, 147), ale cărui portrete zugrăvite sau brodate s-au păstrat aici cu multă grijă, ocupa un mormânt doar aparent modest, sub numele lui Pahomie, care amintea pe cel al sihastrului care îl determinase în 1554 să ctitorească lăcaşul, terminat în 1558-1561 (Corina Nicolescu, Mănăstirea Slatina, Bucureşti, 1966, p. 7-10).

Mormântul se afla în gropniţa dintre pronaos şi naos, amenajată special pentru adăpostirea lăcaşurilor de veci ale familiei lui Alexandru Lăpuşneanu. Lespedea de mormânt nu s-a păstrat, iar cea care apare de obicei sub acest nume în istoriografia românească, este de fapt o grindă de marmură sculptată, care făcea parte din ancadramentul nişei ce adăpostea mormântul voievodului, acoperit la origine cu un baldachin, din care săpăturile arheologice dinainte de 1966 au scos la iveală doar fragmente. Pe amintita grindă, un pietrar ardelean a dăltuit în slavonă cu slove chirilice: „Pahomie cel care a răposat de la viaţa de aici spre veşnicele lăcaşuri şi a fost îngropat aici, în noua sa ctitorie, în anul 7076 luna mai". Pe un decalc al inscripţiei, datorat lui N. Beldiceanu, N. Iorga văzuse chiar data „mai 5", crezând că este „data precisă a morţii lui" Lăpuşneanu, „călugăr de frica Iadului". In realitate, aceasta trebuie să fi fost data la care au fost reaşezate rămăşiţele domnului după încheierea lucrărilor de amenajare şi împodobire a nişei mormântului.

Mormântul a fost distrus de multele jafuri turceşti, tătăreşti sau polone, până la cele din timpul Eteriei (1821), iar la restaurarea din 1823-1828 nu a mai fost refăcut în forma iniţială, lespedea funerară s-a pierdut, iar mai apoi grinda sculptată cu inscripţia amintită din ancadramentul lăcaşului a fost adusă la Muzeul Naţional de Antichităţi şi se află şi astăzi la Bucureşti.



Tags: biografie viata date informatii cronologie Moldova (1346-1859) Domnitorii Moldovei

  • Created on .
  • Last updated on .
  • Hits: 5570