Petru al V-lea Rareș

  • NASCUT: 14??
  • DECEDAT: 3 septembrie 1546, Suceava
  • NATIONALITATE: Română
  • CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Moldovei
0.0 of 5 (0 Votes)

Fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare şi al Măriei, amintită în pomelnicul de piatră al mănăstirii Probota, ctitorită de fiul ei Petru, doar ca „mama sa Maria", poate, după o primă ipoteză, din familia Cernat, boieri din Ţara de Jos, proprietari ai întinsei moşii ce cuprindea lacul Brateş, din care ulterior Petru Rareş va face danii de pescării unor mănăstiri, el însuşi în tinereţe comercializând peşte în cantităţi mari, cu "maja" (unitate de măsură a greutăţii reprezentând un „car mare de peşte, tras de patru sau şase boi"), de unde şi porecla sa de „Măjariul", cunoscută încă în vremea lui Grigore Ureche, îndeletnicirea sa purtând numele de "măjarie" (cf. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 136-137). Pornind de la această poreclă, care nu a fost nume de familie în acest caz, precizez că Petru Rareş nu a făcut parte din cele două neamuri boiereşti Mânja din ţinuturile Cârligătura şi Vaslui, respectiv Neamţ, fiind vorba de o simplă coincidenţă de nume. Aşadar, el nu trebuie confundat cu acel Petru Mânja sau Pribeagul, pretendent la domnia Moldovei din primele trei decenii ale secolului XVI, probabil datorită înrudirii sale cu Clănău spătarul (1486-1507) şi jupâneasa sa Dragna, nepoata de soră a lui Ştefan cel Mare. S-a dovedit, de altfel, temeinic mai demult, că cei doi erau complet diferiţi.

Petru Rareş s-ar fi născut, după tradiţia consemnată în secolul XIX, neinfluenţată de scrieri istorice, într-un sat ulterior dispărut de pe malul lacului Brateş, „din grindul ce e în faţa Vadului lui Isac, de pe Prut". Anul naşterii însă nu e cunoscut. A copilărit alături de mama sa numită Maria, tot după o tradiţie foarte plauzibilă, cum am amintit, din familia Cernat şi de soţul legitim al acesteia, un orăşean din Hârlău, pe nume Rareş (la origine o poreclă, adică „cel cu păr rar", care, subliniez cu această ocazie, nu a fost, iniţial, porecla lui Petru Rareş, cum se afirmă de obicei!). După numele-poreclă al tatălui adoptiv, răsfrânt şi asupra soţiei sale, a fost poreclit „Rareş" şi fiul natural al lui Ştefan cel Mare. Astfel, Grigore Ureche vorbeşte de „Pătrul Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, dipre numele muierii ce aufostu clupă alt bărbat, târgoveţ din Hârlău, de l-au chiemat Rareş" (Letopiseţul, p. 148).

Insă o altă ipoteză, cel puţin la fel de atrăgătoare, consideră pe Maria, mama lui Petru Rareş, din neamul lui Isaia logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoşul fraţilor Toader şi Petru, care ar putea fi chiar Petru Rareş şi fratele său dinspre mamă, Toader. Iar soţul Măriei ar fi fost de fapt urmaşul unui boier Bârlă de la Hârlău, nu doar un simplu târgoveţ, cu a cărui familie se înrudea şi mitropolitul Grigore Roşea, văr nu atât cu Petru Rareş, cât cu fratele acestuia dinspre mamă. Oricum, prin ctitoriile sale de la Baia, Hârlău şi Voroneţul legat de familia Bârlă, Petru Rareş s-a vădit şi el legat de aceste locuri ale eventualei sale familii dinspre mamă (Maria Magdalena Szekely, Neamul dinspre mamă al lui Petru Rareş).

Cert este că ambele ipoteze, care de fapt, nu sunt antagonice, conduc la părerea că mama lui Petru Rareş aparţinea unui neam de boieri şi nu era doar o simplă nevastă de târgoveţ.

Petru, cum se obişnuia în astfel de cazuri, a trăit destul de mult în casa de la Hârlău, în centrul Moldovei istorice, a soţului mamei sale, alături de un frate vitreg, Toader, oraş unde a construit şi o biserică de piatră, după mărturia lui Grigore Ureche, şi unde în împrejurările dramatice ale invaziei lui Suleiman Magnificul din 1538 şi-a adăpostit vistieria personală, pentru a rămâne cunoscut sub numele-poreclă, Rareş, al tatălui adoptiv, care s-a impus astfel în conştiinţa vremii înaintea poreclei proprii, Măjariul. Aceasta din urmă arată însă că el ar fi beneficiat de satele din zestrea mamei sale, din zona lacului Brateş, între care unul cu nume semnificativ, Mojeşti (Măjeşti), din ţinutul Covurlui, despre care arăta că l-a moştenit de la părinţii săi, dăruindu-l doar în 1546, înaintea morţii, mănăstirii Bistriţa.

In lumina celor de mai sus e mai greu de crezut părerea lui N. Beldiceanu care admitea că Petru Rareş ar fi putut exploata peştele din două lacuri din teritoriul moldovean ocupat de Poartă în 1484, lăsate domniei.

Afirmaţia cronicarului său Macarie că „era una din odraslele veşnic pomenitului Ştefan, ascuns ca odinioară lumina sub obroc" (Cronicile slavoromâne), interpretată de obicei în sensul că a trăit în „anonimat", ferindu-se să-şi arate originea domnească, trebuie înţeleasă în realitate în sensul că nu s-a manifestat niciodată ca pretendent înainte de 1527, cât timp a trăit urmaşul legitim al lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea (cel Orb), şi fiul acestuia, Ștefan al IV-lea cel Tânăr (Ștefăniță). Nu a făcut-o, de altfel, se pare, nici după aceea, izvoarele cunoscute azi arătând că a fost ales şi chemat la domnie. Altfel, originea sa era cunoscută în epocă. Vorbise unui boier despre ea mitropolitul Gheorghe I (1477-1508), o cunoştea însuşi nepotul său vitreg, Ştefăniţă, cu care se pare că a şi colaborat, şi care l-a apreciat până acolo încât l-a desemnat ca succesor, în dauna propriilor fii, e drept că nelegitimi şi mai ales nevârstnici (viitorii Ion vodă cel Viteaz şi pretendentul Ivan Bogdan). Inainte de 14 ianuarie 1427, „fiindu Ştefan vodă bolnav la Hotin, au lăsat cuvântu, ca de să va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş " (Grigore Ureche, Letopiseţul). De altfel, Petru Rareş nu a părăsit niciodată Moldova, trăind la Constantinopol sau în Polonia, cum s-a afirmat adesea în istoriografia românească sau în cea polonă.

Astfel că după moartea lui Ştefăniţă, între 14 şi 20 ianuarie 1527, deşi mai existau urmaşii lui Bogdan III, abia ieşiţi însă din copilărie, „sfatul obştesc", după Macarie, adică „toate stările Moldovei", cum se exprima regele Poloniei, Sigismund I, cu terminologia apuseană, deci adunarea stărilor, numită de unii istorici români cu un termen inexistent în izvoare, „marea adunare a ţării", altfel spus „boierii şi ţara", după detalierea lui Grigore Ureche, în care rolul elegibil efectiv îl aveau dregătorii din sfatul domnesc, ţinând seama de dorinţa domnului defunct şi luând în considerare dovezile care arătau că „ieste de osul lui Ştefan vodă", l-au ales domn al Moldovei pe Petru Rareş. Intre acele dovezi cunoaştem din relatări târzii: mărturia mitropolitului Gheorghe al Sucevei, desigur despre naşterea acestuia, transmisă de un boier înaintea sfatului, iar după relatarea lui Dimitrie Cantemir, prezentarea mamei lui Petru Rareş cu un hrisov de la Ştefan cel Mare, care îşi recunoştea copilul, iar pe ea o scutea de dări, ceea ce ar fi hotărât îndată pe boieri să-l aleagă domn, "chemându-l de la negoţul cu peşte la tron" (Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973), tradiţie ciudată, fiindcă nu se obişnuia acordarea de hrisoave în astfel de cazuri (de obicei, copilul purtând tainice semne domneşti aplicate pe corp), dar nu imposibilă.

Următoarele momente, spre sfârşitul amintitului interval 14-20 ianuarie 1527, au fost: aflarea în ţară şi întâmpinarea celui ales la domnie, şi, în cele din urmă, "ridicarea" ca domn, adică ungerea (miruirea) şi încoronarea sa.

Momentul aflării şi întâmpinării noului ales apare foarte bine ilustrat în "istoria" sau "cuvântul", adică tradiţia, culeasă de Ion Neculce două veacuri mai târziu, referitoare tocmai la acest moment. Trimişii boierilor şi mitropolitului, purtând haine scumpe domneşti şi careta domnească, cu alai de slujitori, l-au întâlnit într-o dimineaţă pe Petru Rareş, care venea în fruntea a zece care cu peşte, fiecare tras de şase boi, pe drumul de la Galaţi spre Iaşi şi Suceava, la vadul Bârladului de la Docolina. Trimişii i s-au închinat, l-au îmbrăcat cu haine domneşti, plecând împreună cu el, după ce dăruise carele cu peşte argaţilor săi. Tradiţia este verosimilă (cf. şi Constantin C. Giurescu, Valoarea istorică a tradiţiilor consemnate de Ion Neculce în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, p. 452 — 453), cu atât mai mult cu cât, fiind îndată după mijlocul lunii ianuarie, numai pe astfel de vreme rece putea fi transportat peştele proaspăt spre târgurile de la Iaşi şi Suceava.

In sfârşit, a urmat ceremonia propriu-zisă de ridicare la domnie a lui Petru Rareş, care a avut loc la 20 ianuarie 1527. Singurele izvoare care consemnează această dată, după acelaşi vechi letopiseţ, sunt Cronica moldo-polonă (Cronici slavo-române) şi Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 148. Ea a fost interpretată eronat de către istorici ca dată a alegerii ca domn a lui Petru Rareş, urmată, s-a presupus, peste câteva zile de ungerea şi încoronarea sa la Suceava, în realitate, în Evul Mediu românesc, ridicarea la domnie nu însemna alegerea unui domn, ci chiar consacrarea lui prin ungere şi încoronare, zi de la care se socotea începutul domniei sale. De obicei, pentru a nu se lăsa răgazul iscării unor rivalităţi, această din urmă ceremonie avea loc chiar în ziua morţii predecesorului, sau, după caz, cel târziu a doua zi, alegerea fiind o simplă formalitate a marilor dregători.

Lucrurile au stat însă altfel la 20 ianuarie 1527, din motive care nu pot fi decât parţial desluşite. Ştefăniţă murise la Hotin, iar succesorul său, la care boierii din jurul fostului domn cugetaseră la îndemnul acestuia, desigur, încă înainte de 14 ianuarie, se afla pe drumul de la Galaţi spre Iaşi şi Suceava. O variantă a cronicii lui Macarie arată că ridicarea la domnie a lui Petru Rareş a avut loc Ia Hârlău, oraşul familiei legitime a acestuia, aflat la jumătatea drumului dintre Iaşi şi Suceava. Foarte probabil boierii au ţinut seama de legătura lui Rareş cu Hârlăul (care şi ulterior, în timpul domniei, va fi reşedinţa preferată a lui Petru Rareş, cf. Maria Magdalena Szekely, Itinerarii domneşti: Petru Rareş), şi însuşi „sfatul obştesc" s-a ţinut chiar în această localitate. De altfel, Cronica moldo-polonă afirmă explicit: „în  acelaşi an (1527 — n.a.), ianuarie 20, s-a făcut domn Petru [...], căci l-au ales la Hârlău" (Cronicile slavo-române). La acest sfat participând şi mitropolitul, ungerea şi încoronarea noului domn a avut loc astfel tot la Hârlău: „a fost înnălţat la scaunul domniei cu cinste, după sfatul obştesc şi sfinţit cu untdelemnul binecuvântării, cu mâna celui pe care l-am pomenit înainte că l-a uns şi pe nepotul său" (Cronicile slavo-române). Ne amintim, de altfel, că şi tatăl său, Ştefan cel Mare, fusese uns şi încoronat în biserica satului Direptate, iar nu la mitropolia din Suceava.

A urmat obţinerea confirmării sultanului, care i-a acordat, desigur, actul de "legământ" (ahidnâme, capitulaţie), însoţit de "jurământul" sultanului, ultimul amintit în mod expres de Petru Rareş, în instrucţiunile pentru Petru Vartic, solul său la regele Poloniei în 1542, în legătură cu încălcarea acestui act de Suleiman Magnificul în 1538. La 10 august 1527 se consemna la Poartă trimiterea pentru voievodul Moldovei, între altele, a 10.000 de aspri, a unui cal cu harnaşament complet şi a unui buzdugan, iar în 1530 a cucăi (uskuf), care era sigur semn de învestitură.

Domnia lui Petru Rareş, începută la 20 ianuarie 1527, a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini şi umbre, cu ambiţii poate prea mari pentru fiul lui Ştefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat faţă de Poartă, ceea ce nu i-a reuşit întru totul, cât şi faţă de Polonia, ceea ce i-a izbutit pe deplin. Caracterizarea lui Grigore Ureche i se potriveşte deci în bună măsură: "Cu adevărat era ficior lui Ştefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, ţara şi moşiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvântu gata, de-l cunoştea toţi că ieste harnic să domnească ţara " (Letopiseţul, p. 166).

Totuşi, spre deosebire de marele său părinte, care a evitat cu abilitate să facă faţă la doi inamici în acelaşi timp. Petru Rareş s-a confruntat cu duşmănia concomitentă a Porţii şi a Poloniei, şi tocmai acţiunea comună a celor două puteri vecine Moldovei i-a adus înlăturarea din prima domnie.

Sfârşitul primei domnii a lui Petru Rareş s-a datorat în primul rând expediţiei în Moldova a lui Suleiman Magnificul (iulie-noiembrie 1538), numită oficial la Poartă „Războiul sfânt pentru Moldova", când sultanul a aflat un răgaz după conflictele din Iran. Ea a reprezentat singura abatere de la axa obişnuită Iran — Austria a campaniilor sale şi a avut cauze strategice, Suleiman, care pregătea cucerirea Budei, urmărind să nu lase în spatele frontului său un inamic, care se manifestase cu atare încă din 1534, ale cărui legături cu Ferdinand I de Habsburg şi fratele acestuia, împăratul Carol Quintul, conducătorii unei proiectate Ligi Sfinte, erau cunoscute şi care din 1538 refuzase să mai plătească haraci Porţii.

Polonia, mai bine-zis Uniunea polono-lituană, la rândul ei, care din 1530 se afla în conflict militar cu Petru Rareş (ce urmărea recuperarea Pocuţiei) şi care în ianuarie 1533 încheiase o pace „perpetuă" cu Poarta (care a durat până în 1617!), urmărind încă de atunci înlăturarea cu ajutorul acesteia a lui Petru Rareş, s-a implicat şi ea într-o acţiune concertată turco-polonă pentru îndepărtarea domnului Moldovei. Deşi propunerile sale în acest sens, transmise la începutul verii 1538 prin soliile la Poartă ale lui Iacob Wilamowski şi Erasm Kretkowski, au fost respinse de Suleiman Magnificul, care a cerut regelui Sigismund I să păzească doar hotarul, pentru ca Rareş să nu scape, în august 1538 trupele marelui hatman Jan Tarnowski au trecut Nistrul la Hotin, pornind campania împotriva lui Petru Rareş dinspre nord, în timp ce sultanul înainta dinspre sud, însoţit fortuit de domnul muntean Radu al VII-lea Paisie, iar tătarii veneau dinspre răsărit. „Iar la mijloc se sbătea voievodul Moldovei. Şi de peste tot nu se putea gândi la vreun ajutor" (Macarie, în Cronicile slavo-române, p. 84, 99).

In acest fel, îndepărtarea din prima domnie a lui Petru Rareş a devenit o problemă internaţională. Petru Rareş a încercat să-şi pregătească rezistenţa, ultimul act intern păstrat de la el este din 14 iunie 1538, adunând trupe într-o tabără de lângă Botoşani, executând fortificaţii în dreptul satului Stânceşti, hotărât să-şi înfrunte adversarii pe rând. Mai întâi s-a îndreptat împotriva hatmanului J. Tarnowski, cu care a preferat să ducă tratative sub zidurile Hotinului, pe care polonii l-au asediat  zadarnic între 18 şi 31 august 1538. Cum însă sultanul se apropia de centrul Moldovei, Petru Rareş a încheiat, în perioada 28-31 august 1538, un tratat cu polonii la Hotin, al cărui text, reflectând dorinţele domnului, necunoscut istoriografiei române şi celei polone, l-am aflat mai demult la Varşovia, prin care renunţa pentru totdeauna la Pocuţia (deşi datorită lui Vladislav II Jagiello, pentru care aceasta fusese zălogită domnilor Moldovei, nu fusese achitată în întregime) şi, între altele, se eliberau prizonierii de ambele părţi, în schimb nu a izbutit să determine pe J. Tarnowski să-i acorde ajutor împotriva turcilor.

Următoarea etapă, însă, a planului strategic a lui Petru Rareş, înfrângerea oştii lui Suleiman Magnificul, care la 15 septembrie 1538 ajunsese sub zidurile Sucevei, n-a mai putut avea loc. Deşi domnul Moldovei a înfrânt la Ştefăneşti pe Prut o puternică oaste tătărască care se îndrepta spre Botoşani, la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie 1538, trădarea marii boierimi din gruparea Găneştilor şi Arbureştilor, în frunte cu Mihu portarul Sucevei care scrisese mai demult sultanului „pentru răsturnarea drumului", iar ulterior a părăsit apărarea Sucevei, care ar fi putut rezista ca la 1476, şi a lui Gavril Trotuşan logofătul, l-a împiedicat pe Rareş să continue lupta, pe care tocmai o începuse prin hărţuirea otomanilor. In timp ce boierii trădători s-au adunat la curtea de la Bădeuţi, pregătind închinarea faţă de sultan, Petru Rareş, înştiinţat de cămăraşul Nicoară Hâra despre trădare, părăsit treptat de boierii care îi mai rămăseseră în preajmă, jefuit de o parte din tezaurul personal, aflat în pericol chiar de a fi asasinat sau predat sultanului de boierii însoţitori, după un ultim sfat cu aceştia, lângă Hotin, în a doua săptămână a lunii septembrie 1538, s-a îndreptat spre această cetate. Numai că la Hotin noul comandant era acum un partizan al boierilor trădători din tabăra de la Badeuţi, astfel că Rareş nu a fost primit în cetate şi nici în Polonia, din dispoziţia regelui, în ciuda prevederilor tratatului încheiat în acelaşi loc cu nici două săptămâni în urmă.

In aceste condiţii, pentru a nu fi capturat de urmăritorii trimişi de boierii trădători şi de sultan, izbutind chiar să-i înşele, Petru Rareş a plecat de lângă Hotin spre locul de refugiu pe care şi-l pregătise în Transilvania, unde loan Zapolya îi oferise loc de retragere în cetatea Bistriţei, în care sosise deja la 12 septembrie 1538 "voievodiţa" sa cu copiii Iliaş, Ştefan şi Roxanda, familia sa rămânând în cetatea săsească până la 20 a lunii.

Ziua plecării în pribegie de lângă Hotin, sâmbătă 14 septembrie 1538, a fost socotită în acea vreme drept cea de sfârşit a primei domnii a lui Petru Rareş. "îndurerat din adâncuri — mărturiseşte Macarie —, a plecat cu puţini, cu faţa udată de lacrimi, lăsând în urmă neorânduielile, la 14 septembrie (Cronicile slavo-române). Nu mult după aceea, la 7 octombrie 1538, Sigismund I, regele Poloniei, anunţa pe Ferdinand I de Habsburg că Petru Rareş a fost alungat de turci la 14 septembrie.

Pribegia lui Petru Rareş, pe care, pentru prima dată în istoriografia românească, am reconstituit-o amănunţit mai demult (1978), a avut un impact deosebit asupra concepţiilor şi activităţii viitoare ale acestuia. Ea a constituit o sciziune în viaţa lui Rareş. După ea va fi parcă un alt om.

A doua zi după retragerea de la Hotin, la 15 septembrie 1538, Rareş a fost ajuns şi atacat de oamenii noului domn Ștefan al V-lea Lăcustă, pierzând o parte din tezaur şi chiar pe unul din fiii săi. Scăpat din luptă, s-a îndreptat spre Piatra lui Crăciun (Piatra Neamţ), iar la 17 septembrie 1538 a poposit la mănăstirea Bistriţa, făcând un legământ pentru întoarcerea în domnie. A doua zi, ajuns de urmăritori, fugi pe ascuns din mănăstire spre apus, licenţiindu-şi însoţitorii, şi ajungând la mănăstirea Bisericani (18 septembrie), unde repetă legământul. Aici a fost sfătuit să aleagă o cale de trecere spre Transilvania puţin folosită pe atunci.

Astfel, Petru Rareş a evitat "Drumul de Sus", al Bistriţei sau Sucevei, care urma prin pasul Rodna, trecătoarea folosită de el, pe care am identificat-o în 1978, fiind Cheile Bicazului. A urmat un drum dificil, trecerea hotarului moldo-transilvan prin munţii Hăşmaşului şi Harghita, şi, în cele din urmă, după şase zile de drum întâlnirea cu nişte pescari ardeleni, poate şi cu un ostaş secui, trimis în întâmpinarea lor de voievodul Ştefan Mailat, care l-au condus la casa unui nobil secui, ce l-a ajutat să plece mai departe, de-acum în trăsură şi cu escortă de oşteni.

In cele din urmă, trecând prin Odorhei, la 26 septembrie 1538, Petru Rareş, purtat în trăsura cu şase cai a judelui de aici, ajunse în dimineaţa următoare, sâmbătă 27 septembrie, în cetatea Ciceului, care îi aparţinea şi unde l-au întâmpinat soţia şi trei din copiii săi.

In prima săptămână din octombrie 1538 un complot cu participarea pârcălabului de Ciceu, Simion Dracşin, şi a episcopului Anastasie de Vad, urmărea uciderea lui Rareş şi predarea cetăţii oamenilor lui Ştefan Lăcustă. Aflând despre aceasta, episcopul Martinuzzi şi voievodul Emeric Balassa cu o oaste de 12.000 de oameni, trimişi de loan Zapolya, s-au grăbit să înceapă la 7 octombrie 1538 asediul Ciceului, pe care Petru Rareş l-a închinat în aceeaşi lună, punându-se sub protecţia regelui Ungariei şi acceptând pe castelanul Cristofor Nagy.

Şederea care a urmat la Ciceu, n-a fost în realitate cea a unui biet pribeag, ci a unui adevărat voievod. Petru Rareş are dreptul de justiţie, se deplasează liber prin Transilvania (la 25 ianuarie 1539 era la Turda), oraşul săsesc Bistriţa îi plătea dare. Are relaţii diplomatice cu regele Sigismund I al Poloniei (noiembrie 1538) şi cu împăratul Carol Quintul, care la 7 noiembrie 1538 trimite la el pe arhiepiscopul de Lund, ba chiar şi cu unii boieri partizani ai săi din Moldova.

In cele din urmă, Petru Rareş înţelege că nu va putea redobândi domnia Moldovei cu ajutorul lui loan Zapolya, Ferdinand I de Habsburg sau Sigismund I, Suleiman Magnificul era cel care controla situaţia din Moldova şi din zonă. „Ştefan Lăcustă nu reprezintă nimic. Sultanul stăpâneşte Moldova", se vorbea la Viena în februarie 1539 (A. Veress, Acta et epistolae, I, p. 297).

In ciuda unor zvonuri care au circulat în epocă, Petru Rareş nu a fost trimis la Constantinopol de către loan Zapolya, care s-a opus chiar mult timp la aceasta, ci el însuşi s-a adresat pe ascuns în a doua jumătate a anului 1539, lui Suleiman Magnificul, înţelegând că lumea creştină nu-l va ajuta să-şi redobândească scaunul, iar situaţia din Moldova îi era favorabilă. Nu dorea o apropiere reală de Poartă, ci doar revenirea la domnie.

Petru Rareş a plecat din Ciceu cu porunca (hochim) sultanului de liberă trecere, duminică 25 ianuarie 1540, urmându-şi drumul prin Turda şi Alba Iulia (28 ianuarie), Caransebeş (2 februarie), ajungând la Constantinopol spre sfârşitul lui februarie 1540.

In martie, sau cel târziu la începutul lui aprilie 1540, Rareş a fost primit pentru întâia oară în audienţă de către Suleiman Magnificul, care i-a promis domnia, fiindu-i favorabil în conflictul cu loan Zapolya, care îi ţinea familia ostatică.

La 23 iunie 1540 scria bistriţenilor despre relaţiile sale bune cu sultanul, afirmând crezul său de atunci: „Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta".

Cu voia sultanului, Petru Rareş a locuit în cartierul european (genovez) al Constantinopolului, Pera (Galata), având o adevărată curte, după ce mai întâi pare să fi fost un timp chiar închis. In orice caz, la Poartă a cheltuit sume considerabile pentru redobândirea domniei şi alte obiective, legate de integritatea teritorială a Moldovei, care i-au sleit ultimele rămăşiţe ale tezaurului său şi l-au îndatorat pentru mult timp.

Evenimentele din Moldova, asasinarea de către boieri a lui Ştefan Lăcustă, numit de sultan, şi ridicarea la domnie a lui Alexandru Cornea, fără voia lui Suleiman Magnificul, l-au făcut pe acesta din urmă să-l învestească din nou în domnie pe Petru Rareş la sfârşitul lui decembrie 1540 (Constantin Rezachevici).

Ajuns la Constantinopol la sfârşitul lui februarie 1541, Petru Rareş „şi-a arătat puterile sale în cetatea împărătească, timp de unsprezece luni şi era în gurile tuturor celor ce se aflau în dregătorii", mărturiseşte Macarie (Cronicile slavo-române), aşadar, din februarie inclusiv, până la sfârşitul lui decembrie 1541. Cheltuind sume însemnate, din rămăşiţele tezaurului personal şi din cele împrumutate la Poartă, mai întâi pentru a fi primit de sultan, apoi pentru a obţine domnia din nou, Rareş şi-a văzut în cele din urmă împlinită dorinţa care îl frământa încă de la plecarea în pribegie, în toamna lui 1538.

Un an după revenirea în ţară, în ianuarie 1542, el relata regelui Poloniei: „Dacă nu aş fi plătit din averile mele pentru a redeveni domn, locul meu ar fi fost ocupat de un turc, ca la Buda; dar puţin mă interesează, deoarece mi-am ocupat locul" (Hurmuzaki, Supliment; Constantin Rezachevici, în Petru Rareş, p. 199). In realitate, marile cheltuieli ale lui Rareş la Poartă nu priveau doar redobândirea domniei. El a obţinut pe cale diplomatică ceea ce încercase Alexandru al III-lea Cornea pe cea militară, reîntregirea Moldovei, sultanul promiţându-i voievodatul, după cum mărturisea în ianuarie 1541 regelui Poloniei, „cu toate precum a fost în timpul domniei tatălui său şi a bunicului său, în care hotare l-au ţinut acei înaintaşi ai săi [...] cum a fost la început", ba i-a mai dat, cum menţiona Rareş, „pe deasupra, în Transilvania, ceea ce am ţinut mai înainte". Haraciul a rămas iniţial cel stabilit în vremea lui Ștefan Lăcustă, nouă fiind doar cererea ca domnul să vină în persoană la Poartă o dată la trei ani. Condiţiile atât de favorabile, cel puţin teoretic, obţinute de Rareş explică revenirea boierimii de partea sa şi părăsirea, chiar trădarea, de către ea a lui Alexandru Cornea.

In fapt, Suleiman Magnificul a hotărât, după cum însuşi mărturisea, să-i redea scaunul domnesc după mazilirea lui Ştefan Lăcustă, la începutul lui decembrie 1540 „în legătură cu atacul oştii moldovene, ordonat de gruparea boierească a Găneştilor şi Arbureştilor, asupra raialelor otomane din sud-estul Moldovei, aşadar, înainte de ridicarea ca domn de către gruparea amintită, în jurul datei de 21 a aceleeaşi luni a lui Alexandru Cornea, pe care sultanul nici nu l-a luat în considerare  — după documente inedinte din Polonia, în „RI", S.N., III (1992), nr. 7-8, p. 815). în optica Porţii, trecerea domniei de la Ştefan Lăcustă s-a făcut direct la Petru Rareş, aşa cum arăta la 12 ianuarie 1541 Hieronim Lasky, trimisul lui Ferdinand I la Constantinopol: „Domnul Moldovei fiind ucis, în locul lui a fost înălţat Petru, care fusese alungat" (Hurmuzaki, III , p. 214).

Tot după mărturia sultanului, învestirea lui Petru Rareş în domnia Moldovei a avut loc după moartea lui Ștefan Lăcustă (Ilie Corfus, Documente [...] Secolul al XVI-lea, p. 35-36), petrecută, cum am văzut, în jurul datei de 20 decembrie 1540, aşadar spre sfârşitul lui decembrie 1540. Ceremonia a avut loc la Adrianopol, unde se afla Suleiman Magnificul în acel moment, unde astfel "i-au dat steag şi domnia la Moldova şi au trimis pre credinciosul său, pre Imbrea aga cu ieniceri şi cu multă oaste turcească, ca să ducă pre Pătru vodă la scaun" (Grigore Ureche, Letopiseţul şi Macarie, în Cronicile slavo-române).

Plecarea lui Rareş din Adrianopol spre Silistra a avut loc „în ziua de Bogoiavlenie (Bobotează — n.a), ghenuarie 6", după Grigore Ureche, loc. cit., care se ghidează în această datare după sărbătorirea Bobotezei, în realitate, la 9 ianuarie 1541, după chiar relatarea lui Petru Rareş. Il însoţea „oastea de curte a împăratului", 3000 de spahii şi ieniceri, şi alţi 9000 de oşteni turci (care s-au oprit la Dunăre), condusă de Husein aga, imbrahorul sau marele comis al sultanului.

La 23 ianuarie 1541 ajunge la Silistra, unde rămâne cel puţin până la 28 a lunii. Trecând Dunărea la Silistra, la începutul lui februarie 1541, Petru Rareş a străbătut Ţara Românească, până la Brăila, „acolo tocmindu-şi oastea ca să meargă asupra lui Alexandru vodă Cornea".

In tabăra de la Brăila au sosit boierii de toate rangurile care îl părăsiseră pe Alexandru Cornea, cu excepţia celor fugiţi în Polonia şi Lituania şi a conducătorilor grupării Găneştilor şi Arbureştilor, în frunte cu Mihu "hatmanul" şi Gavril Trotuşan, rămaşi la Roman, şi după deplasarea lui Alexandru Cornea de aici spre Galaţi. Grigore Ureche descrie închinarea lor, în cadrul ceremoniei de întâmpinare a lui Petru Rareş şi cuvintele de iertare ale acestuia: «„Fiţi în pace şi iertaţi de greşalile voastre, câte mii-aţi făcut oarecând". Iară ei cu toţii strigară: „în mulţi ani să domneşti, cu pace", şi iarăşi ziseră: „Bine ai venit la scaunul tău, domnul nostru cel dintâi"» (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 161).

De la Brăila, cu oastea "tocmită" de luptă, Petru Rareş a trecut hotarul Moldovei, aşezându-şi tabăra lângă Galaţi, pe malul Dunării, în aşteptarea confruntării cu oastea lui Alexandru Cornea, care poposise şi ea în apropiere de Galaţi. După ce aceasta din urmă, în frunte cu comandantul ei, marele vornic al Ţării de Jos Efrem Hurul, a trecut de partea lui Petru Rareş (astfel că o „bătălie" între cei doi rivali nu a mai avut loc, cum crede Maria Magdalena Szekely, Itinerarii domneşti: Petru Rareş, care ignoră cu totul contribuţiile cronologice aduse de autorul acestor rânduri în volumul Petru Rareş, Bucureşti, 1978, p. 203 — pentru cazul în speţă), Cornea, predat de ai săi, a fost executat de Rareş „într-o miercuri, în luna lui februarie" (Grigore Ureche, Letopiseţul), adică pe 9 sau 16 februarie 1541.

Cea de-a doua domnie a lui Petru Rareş a început efectiv înaintea acestor ultime date, aşadar, în prima jumătate a lunii februarie 1541, o dată cu intrarea în Moldova, în vreme ce oficial, după obiceiul vremii, ea debutase la învestirea sa în domnie de către sultan, spre sfârşitul lui decembrie 1540.

De la Galaţi, Petru Rareş s-a îndreptat spre Bârlad, unde vornicul Efrem Hurul „mare ospăţ şi cinste i-au făcut", apoi trecând prin Roman, unde a arestat şi a lăsat un timp închişi pe capii grupării boiereşti care îl trădaseră în 1538 şi nu i se alăturaseră acum, a ajuns în cele din urmă la Suceava.

Intrarea în Suceava a avut loc la 22 februarie 1541, după o relatare polonă contemporană. Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 162, indică însă două date diferite (dacă nu cumva e vorba şi de o eroare a copiştilor): „au intrat în Suceava, fevruarie noasprezece zile, luni după sfeti Theodor". Numai că în 1541, 19 februarie a căzut într-o sâmbătă, sfântul Teodor Tiron s-a sărbătorit joi 17 februarie, iar prima luni după această sărbătoare a fost la 21 februarie. Faţă de aceste contradicţii, probabil relatarea polonă indică mai aproape de realitate data de 22 februarie pentru intrarea lui Petru Rareş în Suceava. Ulterior, la 4 martie s-a deplasat la Roman.

Ceremonia oficială a instaurării lui „Petru voievod peste toată ţara Moldovei", în numele sultanului, de către imbrahorul Husein aga şi alţi curteni ai sultanului, s-a desfăşurat însă la Suceava, desigur după temeinice pregătiri, abia, la 10 martie 1541, A doua zi, vineri 11 martie, au fost decapitaţi „fără milă", după ce „cu grele munci i-au muncitu" (torturat), „viclenii" Mihu „hatmanul", Gavril Trotuşan, Crasnăş vistiernicul şi Cozma logofăt al doilea, aduşi de la Roman şi judecaţi, ale căror capete au fost trimise sultanului (Macarie, în Cronicile slavo-române,; Grigore Ureche, Letopiseţul; N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe). Rareş a avut astfel abilitatea de a executa în prezenţa trimişilor sultanului tocmai pe căpeteniile boierilor care îl trădaseră în 1538, făcându-l să-şi piardă domnia, şi nu i se închinaseră în 1541, sub pretextul asasinării lui Ştefan Lăcustă, cel numit de sultan, deşi tocmai aceasta i-a deschis calea revenirii la domnie.

In cea de-a doua domnie, Petru Rareş, cu totul schimbat după încercările prin care trecuse în 1538-1540, şi vădind nebănuite calităţi diplomatice, a căutat să nu mai fie confruntat ce doi inamici în acelaşi timp, inaugurând o nouă şi abilă politică externă: păstrând făţiş relaţii prieteneşti cu sultanul, protectorul său, în timp ce în secret căuta să sprijine orice acţiune antiotomană cu sorţi aparent de izbândă, cum a fost cea a statelor germane, sub conducerea markgrafului loachim II de Brandenburg, pentru eliberarea Budei, din septembrie-octombrie 1542, al cărei principal finanţator extern a fost. Această politică abilă, inaugurată în 1541, după ce Petru Rareş şi-a dat seama că Suleiman Magnificul nu-şi va respecta în întregime promisiunile de reîntregire a Moldovei, a fost urmată, sub diferite forme, de toţi succesorii săi până la 1594.

Chiar şi campaniile anuale purtate de Petru Rareş în Transilvania, în 1541-1544, sub pretextul ajutorării oştilor lui Suleiman Magnificul, au urmărit în fapt redobândirea stăpânirilor sale transilvănene răpite în vremea pribegiei sale de loan Zapolya.

In timpul acestei a doua domnii, activă şi pe plan intern, aspect mai puţin cunoscut în trecut (cf. Constantin Rezachevici, Politica internă a lui Petru Rareş (a doua domnie, 1541-1546), în „Rdl", XXX (1977), nr. 1, p. 91-117; idem, în Petru Rareş, p. 205-228), Rareş n-a apucat prea mult să-şi petreacă „bătrâneţele cu noroc bun, în băi şi băuturi şi mâncări" (Macarie, în Cronicile slavo-române, p. 88, 103). Aşa-zisa „bătrâneţe" a lui Petru Rareş, amintită şi de Grigore Ureche {„Petru vodă fund bătrân de zile"; Letopiseţul, p. 166), şi după el de Nicolae Costin şi Radu Popescu, nu pare însă a fi jucat vreun rol în moartea domnului. Fresca de la mănăstirea Sfântul Dionisiu din Muntele Athos, realizată în ultimul său an de viaţă, reprezintă de fapt un bărbat matur, cu părul şi mustaţa negre, departe de imaginea unui om bătrân (Constantin Rezachevici, în Petru Rareş).

Decesul i s-a tras de la o misterioasă "boală foarte grea, om fiind, din care i-a venit şi sfârşitul vieţii" la Suceava (Macarie), "căzându în boală grea" (Grigore Ureche), presupusă a fi un diabet ereditar (Maria Magdalena Szekely, Viaţa de toate zilele la curtea lui Petru Rareş). După ce la 19 iulie 1546 Petru Rareş scria din Botoşani saşilor bistriţeni [care la 7 iulie îi trimiseseră în dar turtă dulce (socotelile Bistriţei, la Radu Constantinescu, Moldova şi Transilvania în vremea lui Petru Rareş, p. 201, 250)] despre alegerea episcopului de Vad, şi în Transilvania nu se ştia nimic despre vreo boală a sa (Hurmuzaki), aceasta s-a manifestat acut în august 1546, când în Polonia se aştepta chiar moartea sa, spunându-se înainte de 12 a lunii „că ar zăcea lovit de dambla" (Ilie Corfus, Documente [...] Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, p. 13), o comisie regală pentru reglementări la hotar primind în ultima etapă, la plecare, instrucţiuni pentru eventualitatea că voievodul „ar fi murit" (idem, Documente [...] Secolul al XVI-lea, p. 123). La 26 august 1546 socotelile Braşovului menţionează trimiterea în Moldova de către conducerea oraşului a unui agent cu misiunea de a vedea „dacă Petru voievod a plecat din această viaţă" (Quellen, III, p. 352). In sfârşit, după chiar mărturia fiului şi moştenitorului său, Iliaş Rareş, trimisă în Polonia, „l-a lovit boala, s-a prăbuşit şi a murit" (Ilie Corfus, op. cit., p. 124), ceea ce indică o evoluţie rapidă a bolii.

Cronicile lui Macarie şi Eftimie înregistrează moartea lui Petru Rareş în cetatea Sucevei sub data de 3 septembrie 1546 (Cronicile slavo-române). La fel şi inscripţia slavonă de pe o strană a bisericii din Popăuţi (lângă Botoşani), după care, „La anul 7054 (1546) septembrie în 3, marţi (?) a răposat Io Petru Voievod", aceasta a avut la miezul nopţii de joi 2/vineri 3 septembrie 1546. In realitate, după datele letopiseţului moldovenesc, transmise însă defectuos prin cronica lui Grigore Ureche (loc. cit.), aceasta a avut la miezul nopţii de joi 2/vineri 3 septembrie 1546.

Cât despre scrisoarea lui Petru Rareş, adresată bistriţenilor la 16 septembrie 1546 (Hurmuzaki), editorul ei, N. lorga, a văzut o greşeală în redarea lunii, fiind, în realitate, 16 august, după altă părere fiind vorba fie de această ultimă dată, fie de 16 iulie (Maria Magdalena Szekely, Itinerarii domneşti: Petru Rareş).

Pentru cronicarul Eftimie domnia lui Rareş ar fi durat „ 19 ani şi jumătate" (Cronicile slavo-române), nesocotind, aşadar, întreruperea de 2 ani şi 5 luni din vremea lui Ştefan Lăcustă şi Alexandru Cornea, dar şi aşa cifra exactă ar fi fost 18 ani şi 8 luni, în vreme ce pentru Grigore Ureche (Letopiseţul, p. 167), cele două domnii ale lui Petru Rareş ar fi cuprins „38 de ani" („17" — corectat de editor în text! — în realitate, 16 ani şi aproape 3 luni).

„Şi l-au îngropat cu cinste în locaşul domnesc şi de rugăciune de la Pobrata", spune Macarie (Cronicile slavo-române, p. 88, 103), „ce este făcută de dânsul", adaugă Grigore Ureche, se ştie între anii 1527-1532, construcţie încheiată şi sfinţită în toamna anului 1542, unde, la sfatul mitropolitului Grigorie Roşea, vărul său, aşa-zis, de fapt „rudă" dinspre soţul mamei sale, fost egumen al mănăstirii, spre care încerca astfel să atragă bunăvoinţa domnului, îşi construise lăcaşul de veci, în timp ce vechea Probotă (corect Pobrata), ruinată, fusese cu totul dărâmată la 13 septembrie 1538, cu prilejul popasului aici a oştii lui Suleiman Magnificul (Călători străini, I, p. 385).

A fost înmormântat „cu multă jale şi plângere", plâns ca un „părinte" al ţării (Grigore Ureche, op. cit., p. 166, apreciere preluată şi de Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. 1963, p. 52), în partea de nord a gropniţei din naos, unde nu peste mult timp i se va alătura ultima sa soţie, Elena Ecaterina. Lespedea aşezată pe un soclu puţin mai ridicat decât al mormintelor din jur, decorat cu lamele de marmură roşie (10-12/38 cm), dovedeşte prin dimensiunile sale (1,78/0,72 m) că Petru Rareş a fost un om înalt pentru vremea sa. Inscripţia ei nu aminteşte însă decât numele celui decedat în cadrul unor formule religioase, fără precizări cronologice (N. lorga, Inscripţii din bisericile 586 României, I, Bucureşti, 1905, p. 56-57). Mai demult crezusem că piatra tombală de marmură a lui Rareş a fost cioplită încă din timpul vieţii acestuia (Constantin Rezachevici, în Petru Rareş, p. 265), şi tot astfel s-a socotit că interesanta criptă de zidărie a mormântului, placată cu marmură albă, cu pavajul decorat cu dale de calcar, aşezate în cruce, a fost construită o dată cu biserica.

Iată însă că socotelile Sibiului, sub data de 12 iunie 1547, la nouă luni după moartea lui Rareş, înregistrează plata a 2 florini „pentru transportul pe Olt către Tălmaci a unei lespezi de marmură pentru mormântul lui Petru voievod, transportată din porunca Maiestăţii Sale Regale", adică a reginei Isabela Zapolya (Hurmuzaki, XI, p. 861), ceea ce dovedeşte că cel puţin lespedea de mormânt, dacă nu chiar şi alte elemente ale criptei, a fost pusă mai târziu.

La sfârşitul veacului XVIII, se pare, mormântul lui Petru Rareş şi cel al ultimei sale soţii au fost jefuite, iar lespezile sparte, aşa cum se păstrează şi astăzi (Voica Maria Puşcaşu).

  • Sursă 1: Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002

LogIn

Bună! Pentru a beneficia de toate avantajele acestui site, te rugăm sa te înregistrezi sau să te loghezi.