Tradiţia consemnată de letopiseţele de la Putna în vremea lui Ştefan cel Tânăr (1517-1527), care socotea că o dată cu venirea lui din Maramureş "s-a început Ţara Moldovei" (Cronicile slavo-române), de cronica moldo-polonă din secolul XVI, după care a fost "cel dintâi voievod" al Moldovei, de Grigore Ureche, care îl numea "domn", de Miron Costin, care îl considera „primul domn al acestei ţări" (Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei), la fel ca şi Nicolae Costin (Letopiseţul), arată că Dragoş trebuie inclus în şirul domnilor Moldovei, ca începător al dinastiei Drăgoşeştilor, care, însă, o dată cu fiul său Sas a fost înlăturat de la conducere. El a fost eroul legendei "descălecatului", cu rădăcini folclorice şi culte deosebit de puternice, evidente încă din secolul XV şi largă circulaţie până la începutul secolului XVIII (Cronicile slavo-române; Grigore Ureche, Letopiseţul; Miron Costin; idem, Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească, în Opere; Nicolae Costin, Letopiseţul), ajungând, de fapt, cum vom vedea, până în zilele noastre.

Această legendă a fost pusă în legătură cu cea universală a „vânătorii rituale" a întemeietorului de stat [Dimitrie Onciul, Dragoş şi Bogdan fondatorii principatului moldovenesc, în Scrieri istorice, I, ed. Aurelian Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1968 şi II; Mircea Eliade, Dragoş et la «chasse rituelle», în „Revue des etudes roumaines", Paris, XI-XII (1969), şi în De Zalmoxis a Gengis-Khan, Paris, 1970; traducere. Bucureşti, 1980, (subliniază, totuşi, originalitatea legendei lui Dragoş); N. lorga, Câteva note despre cronicele şi tradiţia noastră istorică, în „AAR", M.S.I., S. II, t. XXXIII, 1910, (crede că a existat o baladă de ospeţie a lui Dragoş, al cărui conţinut a intrat în analele interne în vremea lui Ștefan cel Mare şi apoi din nou pe cale cultă în secolul XVII. Intr-adevăr, se poate preciza că tradiţiile culese de Miron Costin, Nicolae Costin şi Dimitrie Cantemir care vorbesc de vânătoarea "zimbrului", sunt din secolul XVII, când bourul era pe cale de dispariţie); Dan Simonescu, Tradiţia istorică şi folclorică în problema "întemeierii" Moldovei, în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, p. 44], fiind considerată şi o „legendă heraldică" prin care se explică prezenţa capului de bour în stema Moldovei [Dimitrie Onciul, op. cit., I, p. 90; N. lorga, op. cit., p. 135; Romulus Vuia, Legenda lui Dragoş. Contribuţiuni pentru explicarea originii şi formării legendei privitoare la întemeierea Moldovei, în „AIINC", I (1921-1922), p. 300-309; I. Minea, Despre stema Moldovei, în „CI". I (1925), în care s-ar afla, chipurile, chiar elemente scandinave (Eugen Lozovan, Rurik et Dragoş, în „Revue des etudes roumaines", XI-XII (1969); şi în Dacia Sacra, Bucureşti, 1998).

Contestată argumentat, sau considerată o tradiţie istorică medievală cu un sâmbure de adevăr (Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ed. a II-a, Bucureşti, 1980), legenda "descălecatului" lui Dragoş din Maramureş în Moldova se referă însă cert la un personaj istoric real. Atât de bine a pătruns el în conştiinţa maramureşeană încât în 1683, când Miron Costin vizitează satul Cuhea din Maramureş, care fusese, de fapt, reşedinţa lui Bogdan I (din familia adversă), localnicii i-au spus că "acolo locuia Dragoş, fiul lui Bogdan", informaţia a ajuns şi la Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973), şi chiar în secolul XX, înainte de 1940, maramureşenii ridică o troiţă la doar 200 de m de fosta reşedinţă a lui Bogdan I: „pentru comemorarea lui Dragoş Vodă"! "Descălecatul", adică întemeierea statului Moldova este, aşadar, lucrarea lui Dragoş din Maramureş, un credincios al regelui Ungariei Ludovic I de Anjou, desigur, un mic nobil, nu doar un simplu cneaz de sat. Cine a fost însă cu adevărat acest personaj?

Cum numele Dragoş era foarte răspândit în Maramureş, în secolul XIV, istoricii au identificat pe "Descălecător" mai întâi cu Dragoş din Giuleşti (în sud-vestul Maramureşului), apoi cu nepotul omonim al acestuia, amintit la 12 octombrie şi 29 noiembrie 1355, cel care în 1359 a înăbuşit răzvrătirea unor moldoveni împotriva regelui Ungariei (ultima fiind o părere mai veche susţinută însă şi de Aurelian Sacerdoţeanu. Numai că acesta din urmă se întorsese acasă din expediţie înainte de 20 martie 1360, când regele Ludovic I îi face un "dar regesc", şase sate, unele în apropierea reşedinţei sale de la Giuleşti, pentru merite militare, "mai cu deosebire în reaşezarea ţării noastre a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statorniciei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate". Deci nu putea fi voievodul "descălecător".