1868 La 1 februarie, la Stefanesti, lunca Prutului, Botosani, Stefan Luchian a vazut lumina zilei in familia maiorului Dimitrie Luchian, fiind primul din cei doi baieti ai familiei. Parintii proveneau din mica boierime. La un an dupa Stefan se naste al doilea copil, Anibal. De la tatal sau pictorul va mosteni firea blanda si intransigenta, iar de la mama sa, femeie apriga si cu spirit practic, va lua taria de caracter si asemanarea fizica, mai ales ochii caprui, aproape negri patrunzatori, care ne privesc si astazi, dincolo de vreme, din autoportrete. Firea-i romantica se manifesta inca din copilarie. Impreuna cu fratele lui si alti tovarasi se joaca cutreierand cu orele lunca Prutului, privind fascinat coloritul florilor si al penajului pasarilor.

1873 Maiorul Luchian isi da demisia din armata, iar familia se muta la Bucuresti, intr-o casa batraneasca cu gradina, din mahalaua Popa Soare. Ulitele lungi si intortochiate, casele scunde si curtile pline de verdeata sunt un peisaj nu cu mult diferit fata de cel de la Stefanesti, iar micul Stefan se adapteaza fara greutate. Locul preferat de joaca devine curtea bisericii Sf. Stefan. "La praznice, la pomeni, eram nelipsit si doar aveam ce manca acasa; miroseam a prescura slujita de la o posta".

Parintii il dau la invatatura la scoala din mahalaua vecina, Tabaci, la clasa invatatorului Vernescu. In timpul excursiilor scolare, copii erau indemnati sa culeaga plante si sa prinda insecte pentru a-si face ierbare si insectare. "Daca as fi pictor as pastra macii pe panza" spunea elevul Luchian, intristat ca le rapea florilor coloritul, presandu-le intre paginile ierbarului. De altfel,copilului ii placea sa deseneze, spre groaza parintilor, care nu doreau sa-i incurajeze aplecarea catre o indeletnicire atat de putin profitabila. Exemplul "boierului Andrei", un unchi ce scapatase si era acum nevoit sa se intretina pictand biserici, bantuia spaimele mamei, care-l voia pe Stefan ofiter de cariera, ca tatal sau. Din timpul scolii primare dateaza si prima "opera" a viitorului pictor, o incercare de a face portretul bucataresei pe peretele camerei de oaspeti din casa, uitata descuiata, cu acuarelele primite in dar de la o matusa, in vreme ce mama isi savura cafeaua, in pridvor.

Cpoilului ii placea si muzica, nu doar desenul, iar ocazii sa o asculte erau destule, fie de la flasnetarii ambulanti, fie de la ferestrele deschise ala caselor, de unde se auzea un pian sau un flaut. Mai tarziu, tanarul Luchian se va inscrie si la Conservator, pe langa Scoala de Belle Arte, unde va studia flautul (ar fi vrut vioara dar: "mainile mele erau prea lungi"), instrument la care "avea sa cante totdeauna cu usurinta si cu placere" (Jacques Lassaigne).