Ultimul fiu legitim în viaţă al lui Ștefan cel Mare şi al doamnei Maria Voichiţa, fiica lui Radu al III-lea cel Frumos, capturată împreună cu mama sa, Maria Despina, la 24 noiembrie 1573, la castelul Dâmboviţa (Bucureşti), cu care Ştefan s-a căsătorit la 19 decembrie 1477 (Cronicile slavo-române), a fost iniţial numit Bogdan Vlad în documentele interne până la 1498, cu nume dublu moldo-muntean, cum îi erau şi părinţii; Vlad fiind onomastic tradiţional în familia Draculeştilor. Din 1498, el e numit însă în documente doar Bogdan, adăugându-i-se şi titlul de voievod, indicând o asociere la domni. Bogdan s-a numit el însuşi ca domn, şi astfel a fost numit din 1498 înainte nu doar în actele interne, ci şi în cronici şi inscripţii [„Io Bogdan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod, nepotul lui Radu voievod (cel Frumos — n.a.)", pe o dveră din 15 august 1510 dăruită mănăstirii Putna, iar pe broderia care acoperea mormântul mamei sale la Putna putem citi că „Acest acoperământ l-a împodobit Io Bogdan voievod, din mila lui Dumnezeu domn Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod, nepotul lui Radu voievod şi l-a pus pe mormântul întru sfinţenie răposatei sale mame, Maria, doamna lui Ştefan voievod, în anul 7021 (= 1513), ianuarie 30". De aici rezultă limpede că Bogdan, fiul Măriei şi nepotul lui Radu cel Frumos şi Bogdan Vlad sunt de fapt aceeaşi persoană (cf. şi Constantin Burac, Bogdan-Vlad urmaşul lui Ştefan cel Mare, împotriva părerii lui C. Cihodaru, Pretendenţi la tronul Moldovei între anii 1504 şi 1538, care considera că Bogdan Vlad şi Bogdan III erau personaje diferite].
S-a născut la 16 iunie 1479, după relatarea precisă a Cronicii moldo-germane (Cronicile slavo-române, p. 34). La 7 decembrie 1502 medicul agent veneţian Matteo Muriano nu greşea decât cu un an şi jumătate în plus vârsta sa, scriind că „domnul Bogdan voievod, urmează domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi, este tânăr ca de vreo 25 de ani" (Călători străini, I, p. 149). El face această apreciere chiar din Suceava, unde îl cunoscuse bine pe Bogdan, şi, deşi medic, nu remarcă vreo infirmitate pe faţa lui Bogdan. Este vorba despre pierderea unui ochi, s-a spus de către istorici, în bătălia din Codrul Cosminului, din 1497, când ar fi avut 17 ani, sau în vreo altă luptă [cf. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, II, Bucureşti, 1976, p. 262, care afirmă că prin pierderea unui ochi Bogdan „arăta lumii o faţă mai puţin atrăgătoare". Virgil Pâslariuc, Marea boierime moldoveană şi raporturile ei cu Bogdan al II-lea (1504-1517), în „loan Neculce", Iaşi, II—III (1996-1997), p. 3, nota 29, crede a desluşi în portretul lui Bogdan III din biserica de la Dobrovăţ „disproporţia dintre mărimea ochilor domnului " (?!)].
Dar în 1503, la câteva luni după relatarea lui Matteo Muriano, "regele romanilor" sau „viitorul împărat" cum era numit neoficial, de obicei, Maximilian I de Habsburg, cavalerul „fără bani", dar cunoscut pentru dorinţa de a se înconjura mereu de cavaleri strălucitori, a trimis un sol anume la Suceava pentru a-i cere lui Ştefan cel Mare să-i trimită fiul, pe Bogdan, spre a face parte din suita sa, cu care urma să meargă la Roma pentru a primi din mâna papei coroana imperială: „am dori să-l primim cu drag, întrucât am vrea să-l avem în suita noastră în această călătorie; rugămintea noastră către el (Ştefan cel Mare — n.a.) ar fi, deci, să ne trimită pe fiul său (împreună cu slujitorul lui, care se află în drum spre curtea noastră) şi să-i îngăduie să vină cu noi la Roma. In acest scop noi am fi dispuşi să-l întreţinem cu toate cele necesare" (Ştefana Simionescu, Legăturile dintre Ştefan cel Mare şi Maximilian I de Habsburg, în lumina unui nou izvor, în „Rdl" , XXVIII (1975), p. 98). Cum Bogdan avea atunci 24 de ani, era vorba de participarea sa în calitate de cavaler, reprezentant al tatălui său, la cortegiul de încoronare a lui Maximilian I, care însă nu s-a mai format, acesta fiind încoronat ca împărat abia în 1508. Este greu de crezut că „viitorul împărat"- cavaler ar fi solicitat participarea la o astfel de acţiune solemnă a unui tănâr chior şi desfigurat.
De altfel, izvoarele interne contemporane nu amintesc despre vreun defect fizic al său, care, de altfel, ar fi putut fi speculat de adversarii săi cu prilejul alegerii ca domn. Doar relatări polone ulterioare afirmă, pentru o perioadă mai târzie, că ar fi avut un singur ochi („monoculus"), ceea ce l-ar fi făcut diform, dar aceasta în legătură cu refuzul Elisabetei, sora regelui Poloniei Sigismund I, de a-l lua în căsătorie, în spatele căruia se afla însă şi o mult mai serioasă motivaţie politică, ceea ce a provocat, de altfel, sângerosul război moldo-polon din 1506-1510 (Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, Bucureşti, 1998).
După ce A.D. Xenopol exclusese posibilitatea ca Bogdan să fi fost „orb de un ochi" (cf. şi Iulian Marinescu, Bogdan al III-lea cel Orb, 1504-1517, Bucureşti, 1910,), pentru că atunci nu ar fi putut ocupa scaunul domnesc, propunând să fie socotit "încrucişat" (Istoria românilor din Dacia Traiană, II, ed. a IV-a), I. Ursu se întreba pe bună dreptate în 1925: „Nu înţeleg de ce i se dă în manuale numele de „Orbul", „Chiorul" sau „Incrucişatul", cu atât mai mult că afirmarea cronicarilor poloni, cari îl arată cu un singur ochi (monoculus), nu e confirmată de izvoarele noastre [...] Mi se pare o impietate numirea de „Orbul", cu atât mai mult că nu se poate dovedi că a fost orb" (Ştefan del Mare, p. 284, nota 3).
De fapt, porecla cea mai răspândită i-a fost statornicită abia în secolul XVII de către Grigore Ureche, care îl numeşte „Bogdan-vodă cel Grozav (= groaznic la înfăţişare) şi Orbu", „Bogdan vodă cel Orb şi Grozav", explicând: „că aufostu Bogdan vodă grozav la faţă şi orb de un ochiu " (Letopiseţul, p. 121, 135, 136. Incă nu pătrunsese în limbă turcismul „chior"). Prin aceasta însă, după obiceiul său, cronicarul moldovean nu face decât să amplifice ştirea preluată din izvoarele narative polone folosite la redactarea letopiseţului său, despre aşa-zisa lipsă a unui ochi la Bogdan III, cel puţin sluţenia feţei lui Bogdan fiind o simplă invenţie a sa. Interesant este că în timpul său, înaintea domniei, i s-a spus „Ciobanu", din motive astăzi necunoscute, o relatare din 3 februarie 1501 vorbind de Bogdan zis Ciobanu (A. Veress, Acta et epistolae, I, p. 54-56).
Reprezentările lui Bogdan în frescele de la Sfântul Nicolae din Dorohoi, Sfântul Ilie din Suceava şi mănăstirea Dobrovăţ (I. Ursu), sau cea mai puţin cunoscută de pe dvera din 15 august 1510, dăruită de el mănăstirii Putna (Claudiu Paradais) ne înfăţişează un tânăr cu o figură frumoasă, fără nici un defect ocular evident. Este, aşadar, posibil să fi suferit de ceea ce s-a apreciat a fi „boala de ochi a Muşatinilor", glaucomul, care „pare a fi ereditară şi poate să afecteze la început un singur glob ocular. Ea este caracterizată prin hipertensiune intraoculară, care duce încet şi progresiv la o scădere a acuităţii vizuale până la cecitate". De altfel, de aceeaşi boală de ochi au suferit atât fiul cât şi nepotul său, Alexandru Lăpușneanu şi Bogdan Lăpuşneanu (Paul Ştefănescu, Lumea văzută de medici, Bucureşti, 1991).
Deşi din 1498 Bogdan fusese asociat la domnie de către tatăl său, starea de evidentă slăbiciune fizică a lui Ştefan cel Mare a pus pe plan intern şi extern problema succesiunii sale încă de la începutul anului 1504, când se iviseră mai mulţi candidaţi, fiecare susţinut de Poartă, respectiv de Polonia sau Ungaria, Ştefan cel Mare preferând însă pe Bogdan. După operaţia de ardere a rănilor de la picioare, când zilele lui Ştefan, ţintuit la pat, erau numărate, boierii din sfatul domnesc s-au împărţit în trei tabere, unii susţinând candidatura lui Bogdan, dorită de tatăl său şi sprijinită de regele Ungariei Vladislav Jagiello, alţii pe cea a unui fiu mai mic, care se afla pe lângă sultan (pe care istoricii l-au identificat cu Ştefan Lăcustă, de fapt nepot de fiu al lui Ştefan cel Mare), trimis în vară de la Constantinopol cu steag de învestitură pentru domnia Moldovei, împreună cu logofătul Tăutu, care dusese tributul, şi „nu puţine trupe turceşti" de la Dunăre. Iar o a treia categorie de boieri, destul de însemnată, dorind alegerea lui Luca Arbore, portarul {"căpitanul") Sucevei.
După aproape o lună de la evenimente, la 26 iulie 1504, aflat la Buda , medicul Leonardo de Massari mărturiseşte că doar cu două zile înaintea morţii sale, aşadar la 30 iunie 1504, Ştefan cel Mare a impus alegerea la domnie a lui Bogdan (îl numeşte „fiul care e în Moldova şi e primul născut", se înţelege, aflat atunci în viaţă), ţinând seama de teama generală ca sultanul să nu profite pentru a-şi instala protejatul. Ajungând acestea la urechile lui Ştefan, care era în preajma morţii, înaintea acesteia el s-a dovedit a fi „şi teribil şi prudent, la fel ca atunci când era în viaţă şi sănătos", cerând să fie dus „în tabără" (in campum), unde erau toţi ai săi, adică unde se ţinea sfatul dregătorilor, desigur lărgit. Aici a poruncit să fie tăiaţi (decapitaţi) conducătorii ambelor grupări boiereşti, ostili dorinţei sale (între care însă nu s-au aflat mari dregători), după care s-a adresat pe scurt celor prezenţi, propunându-le în locul său, ca unul care mai avea puţin de trăit, un domn vrednic de domnie şi de apărare a ţării. O parte din boierii opozanţi a fugit în Polonia şi Ţara Românească (I. Minea), iar Luca Arbore a scăpat închizându-se în cetatea Sucevei.
Drept urmare, cei rămaşi l-au ales domn pe Bogdan, care în aceeaşi zi de 30 iunie 1504 a fost aşezat pe tronul Moldovei chiar de Ştefan, primind jurământul de credinţă al participanţilor la adunare. După care Ştefan cel Mare s-a înapoiat în patul său, unde peste două zile a şi murit (C. Esarcu, Ştefan cel Mare, documente descoperite la Veneţia, Bucureşti, 1874, p. 103; Hurmuzaki, VIII, p. 40-41). Două săptămâni mai târziu, la 15 iulie 1504, aceste evenimente dramatice erau cunoscute şi de regele Poloniei Alexandru Jagiello, care le relata episcopului de Warmia. Un ecou deformat al participării lui Ştefan cel Mare la sfatul lărgit, înaintea morţii sale, apare peste aproape un veac şi jumătate şi în letopiseţul lui Grigore Ureche. Numai că aici acesta ar fi fost convocat chiar de Ştefan şi "învăţătura" acestuia pentru urmaşul său ar fi fost de a închina ţara turcilor (Letopiseţul, p. 121); deşi Ştefan plătise haraciul încă din primul an de domnie, iar la 1486 încheiase chiar „pace" cu sultanul.
E adevărat că domnia lui Bogdan III începută la 30 iunie 1504 (cf. si Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, p. 74) n-a fost scutită, încă din iulie, de ameninţarea unei invazii turceşti (Hurmuzaki, XV! , p. 165) şi de loviturile unor pretendenţi (N. Iorga). Insă Bogdan III s-a dovedit a avea reale calităţi de domn, după aprecierea lui Grigore Ureche, fiind „puţin dispărţitu de firea tătânesău, că de n-au ajunsu anii, iară lucruri mari apucase", izbutind să facă fată în cursul domniei sale unor probleme asemănătoare celor care au stat în faţa marelui său părinte.
Ca şi Ştefan cel Mare, a fost un războinic şi un cavaler viteaz în luptele cu polonii şi tătarii. Peste mai bine de un secol, acelaşi Grigore Ureche a cules la Liov de la polonii din vremea sa, tradiţia, că atunci când a asediat oraşul în vara lui 1509, „singur Bogdan vodă cu capul său au lovit cu suliţa în poarta Liovului, care lucru şi astăzi să cunoaşte semnul. Şi nici leşii nu tăgăduiescu de aceasta, ci încă ei mai tare mărturisescu că au fost adevărat aşa". Ureche insistă evident, însă nu explică semnificaţia acestui gest, cunoscută desigur contemporanilor săi, dar astăzi neînţeleasă istoricilor români. Ca atare, o explic pentru prima dată, cu acest prilej. Este vorba de gestul cavaleresc, specific medieval, prin care, înaintea oştii sale, Bogdan, atunci în vârstă de 30 de ani, provoacă la duel între armate, pe comandantul oştii adverse, castelanul Liovului.
A murit tânăr, în aprilie 1517, la numai 38 de ani, din cauze practic necunoscute astăzi, fiind apreciat de Grigore Ureche: „nu cu puţină laudă pentru lucrurile cele vitejăşti ce făciia, că nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un stejar în toate părţile priveghiia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său". Probabil o boală sau accident, cu urmări rapide, de vreme ce nu ştim nimic despre chemarea unor medici.
Data de lună diferă însă în izvoare. Lespedea sa de mormânt din biserica mănăstirii Putna arată că „s-a strămutat la veşnicile lăcaşuri în anul 7025 (=1517), aprilie 20, la miezul nopţii" (Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, 1988).
Letopiseţul Putna II (redactat îndată după 9 august 1518, deci la puţin timp după eveniment, şi probabil chiar înainte de cioplirea şi aşezarea pietrei funerare a lui Bogdan III, pentru că altfel ar fi ţinut desigur seama de data înscrisă pe aceasta, sau ar fi contribuit la punerea de acord a ei cu cea cunoscută călugărilor de la Putna, autorul său fiind chiar unul dintre aceştia) arată că Bogdan voievod „a domnit 12 ani şi 9 luni şi 3 săptămâni şi a răposat în anul 7025 <1517> aprilie 22", indicând detaliat locul mormântului în biserică şi încheind cu formula „ Vecinica lui pomenire", ceea ce constituie încă un indiciu scris că însemnarea a fost făcută îndată după moartea domnului.
Spre deosebire de majoritatea istoricilor perioadei, care au acceptat mecanic data de lună înscrisă pe lespedea funerară, care în realitate, putea fi dăltuită greşit de către pietrar, din multe motive, consider că data consemnată de letopiseţul de la Putna este cea reală. Călugării de aici însărcinaţi tocmai cu „pomenirea " domnului decedat, care cel puţin o perioadă după moartea personajului se respecta foarte strict, trebuie să fi ştiut exact ziua morţii acestuia, pentru că toate slujbele de pomenire, care în biserica ortodoxă se succed după un tipic bine statornicit, încărcat de semnificaţii religioase, pornesc tocmai de la această zi a morţii celui pomenit, ceea ce până acum nu a fost luat în considerare!
De altfel, şi calculul răstimpului domniei lui Bogdan este riguros exact în Letopiseţul Putna II, el fiind preluat şi în cronica lui Grigore Ureche [în Cronica moldo-polonă, redactată în 1564-1565, pe baza unor letopiseţe interne, autorul polon greşeşte denumirea lunii, nu însă şi a datei lunare, afirmând că Bogdan III a murit la „22 august" 1517, Cronicile slavo-române, p. 183, la care editorul izvorului, P. P. Panaitescu, adaugă în notă propria sa eroare, socotind că „el domneşte în realitate 13 ani şi o lună" (?!)].
Contemporan evenimentelor, ieromonahul Macarie de la mănăstirea Neamţ, viitorul episcop de Roman , consemnează în cronica sa că Bogdan III a murit „în luna aprilie", fără a şti data lunară, adăugând însă că „l-a aflat sfârşitul vieţii la Huşi" (Cronicile slavo-române, p. 78, 92). Aceeaşi informaţie despre locul morţii apare şi la Grigore Ureche, numai că acesta, folosind un letopiseţ care nu e din seria celor de la Putna, înregistrează o altă zi a morţii lui Bogdan şi chiar a orei când aceasta a survenit, faţă de cea înscrisă pe lespedea funerară „s-au pristăvitu în anii 7025, aprilie în zile 18, în ceasul cel dintâi al nopţii, în târgu în Huşi". De la Grigore Ureche data de 18 aprilie 1517 a trecut şi la Nicolae Costin (Letopiseţul, p. 343).
In absenţa documentelor interne pentru această perioadă [ultimul document cunoscut de la Bogdan III este din 17 ianuarie 1517, iar cel dintâi de la urmaşul său, Ştefan cel Tânăr, din 7 octombrie acelaşi an (D.I.R., A, XVI-1 , p. 106-109)], nu avem nici un element care să încline spre acceptarea datei de 18 aprilie 1517, înregistrată de letopiseţul lui Grigore Ureche, rămânând mai departe la părerea că data corectă a morţii lui Bogdan III, survenită la Huşi în împrejurări necunoscute, este cea înregistrată de anonimul călugăr-cronicar de la Putna, 22 aprilie 1517.
După însemnarea contemporană a Letopiseţului Putna II, Bogdan III „a fost îngropat în mănăstirea Putna în pronaosul cel mare în partea dreaptă " (Cronicile slavo-române, p. 60, 66), acolo unde mormântul său este şi astăzi. Deasupra sa, un soclu înalt (169/53 cm), decorat cu motive vegetale, susţine lespedea de gresie (182/75/18 cm), împodobită cu aceleaşi motive vegetale, totul plasat „în deschiderea unui arcosoliu, amplificat spre interiorul bisericii de un chivot, cu arc în acoladă gotică", pe care este plasată stema Moldovei (Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna).
Mormântul a rămas intact până în perioada 11-17 noiembrie 1856, când comisia austriacă condusă de Anton Schonbach l-a deschis pentru întâia oară, în faţa călugărilor şi a unor invitaţi din afară, o dată cu cea mai mare parte a mormintelor voievodale din biserica mănăstirii Putna (cf. supra, despre mormântul lui Ştefan cel Mare). Protocolul comisiei din 2 decembrie 1856 consemnează că în lăcaşul de veci al lui Bogdan III s-au aflat rămăşiţele unui inventar bogat, încă o mărturie a strălucitoarei civilizaţii româneşti de la începutul secolului XVI: părţi dintr-o „mantie foarte somptuoasă" cu fir de aur şi de argint, o coroană de catifea dublată cu mătase vişinie şi împodobită cu 52 de ornamente triunghiulare de aur şi 24 septagonale din acelaş metal, toate încrustate cu câte o piatră roşie, două închizători de mantie „din aur masiv" , „în formă de struguri", şi trei inele de aur, primul „alcătuind un cerc solid, lat, pe faţa căruia se văd două încrustături la margine şi un desen gravat în formă de plasă; al doilea inel, gros, lucrat în aur, este prevăzut sus cu un topaz, iar lateral cu un rubin mai mic neşlefuit şi un smaragd. Pe lângă acestea, este împodobit şi cu o gravură în formă de arabesc; al treilea inel — cel mai mare — este prevăzut sus cu o cornalină în care este gravat un zimbru (de fapt un bour — n.a.), stema veche moldovenească. Părţile laterale ale acestui inel sunt gravate cu arabescuri simple".
Resturile mortuare aflate în acest al treilea mormânt cercetat au fost aşezate într-un sicriu nou şi închise la loc în mormânt, în timp ce piesele metalice de inventar, împreună cu cele descoperite în celelalte morminte domneşti au fost atunci, la 1856, sigilate într-un dulap al mănăstirii, unele păstrându-se până astăzi.
