Ştefan după numele de botez, căruia i s-a spus Lăcustă chiar de către contemporanii săi), din pricina unei pustiitoare invazii de lăcuste care a avut loc atunci, a fost socotit de toţi aceştia fiul lui Alexandru („Sandrin"), fără să se indice în ce relaţii de rudenie era tatăl său cu familia domnească din Moldova din care se recunoaşte însă că făcea parte. In mod cert făcea parte din neamul Bogdăneştilor, dar în chip ciudat el îşi ignoră voit şi stăruitor tatăl real, declarându-se întotdeauna, în actele interne şi externe: „fiul lui Ştefan voievod cel Bătrân", „fiul bătrânului Ştefan voievod", adică al lui Ștefan cel Mare, desigur, din motive de prestigiu.
Doar nunţiul papal de la Viena Fabio Mignanelli, bine informat, în toamna lui 1538, cu ştiri venite prin Ungaria şi Transilvania, arată limpede la 22 noiembrie că "noul domn al Moldovei care e fiul natural al lui Sandrin (Alexandru — n.a.), e în vârstă de 30 de ani şi din aceştia 25 i-a petrecut la curtea sultanului, unde a fost mutat datorită străduinţelor tatălui său, aşa că este ca un paşă" (A. Veress, Acta et epistolae, I, p. 295; Călători străini, I, p. 466).
Aşadar, noul Ştefan vodă, având 30 de ani în 1538, se născuse în 1508. De vreme ce toate informaţiile lui F. Mignanelli au fost acceptate de istoriografia perioadei, nu văd de ce tocmai cea privitoare la vârsta sa ar fi, selectiv (?!), înlăturată. Majoritatea istoricilor români au reţinut însă prioritar ştirile despre filiaţia lui Ştefan dintr-un Alexandru, şi, cum aşa se numise întâiul născut al lui Ştefan cel Mare, şi în plus Lăcustă se declara el însuşi fiul acestuia din urmă, această combinaţie între Alexandru şi Ştefan cel Mare i-a făcut să-l declare fără ezitare pe Ştefan Lăcustă fiul celui dintâi, chiar postum, născut în 1496 sau 1497, şi nepotul celui de-al doilea.
Numai că Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, murise în Moldova, pe care nu a părăsit-o niciodată, în 1496, aşadar, cu 12 ani înaintea anului 1508, cel al naşterii lui Ştefan Lăcustă, după F. Mignanelli. E greu de crezut că acesta, sau informatorii săi, s-ar fi putut înşela cu cel puţin 11-12 ani (aceasta dacă Ştefan Lăcustă ar fi fost născut cel mai târziu în 1496-1497), adică pe puţin cu o generaţie! E tot atât de greu de crezut că acel domn trimis de sultan în iunie 1504 şi susţinut de o parte din boieri, împotriva candidaturii lui Bogdan al III-lea (cel Orb) (în favoarea căruia a intervenit energic Ştefan cel Mare), ar fi fost Ştefan Lăcustă, care nici nu se născuse încă, iar dacă am accepta părerea că s-a născut în 1496 sau 1497, ar fi fost un copil de 7 sau 8 ani! Relatări din 1504, arată însă că domnul ridicat în scaun în locul lui Ştefan era „primul său născut" (în viaţă), iar nu „acela" (quello) care se află pe lângă sultan (Hurmuzaki, VIII, p. 40), referire care poate fi raportată la nepotul lui Ştefan.
In realitate, nu ştim cu adevărat cine a fost acel Alexandru (Sandrin) tatăl lui Ştefan Lăcustă. S-a presupus a fi chiar un fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare, deosebit de întâiul născut legitim al acestuia purtând acelaşi nume, în plus, după F. Mignanelli, Ştefan Lăcustă era fiu nelegitim al acestui Alexandru, şi acest misterios tată natural — „Sandrin" — s-a străduit chiar când fiul său avea doar cinci ani să-l mute la curtea sultanului, ceea ce nu se potriveşte evident cu Alexandru urmaşul legitim al lui Ştefan cel Mare. In plus, acest „Sandrin" pare să fie cunoscut încă la 1538-1539, până într-atât încât în izvoare externe Ştefan Lăcustă e desemnat cu numele său, nu cu cel propriu de botez.
In Polonia circula însă şi o altă versiune, deosebită de cea a lui F. Mignanelli. Astfel, în noiembrie 1538, Stanislav Gorski, secretarul reginei Poloniei, Bona Sforza, relata că domnul Moldovei numit de sultan era „din vechiul sânge al voievozilor Valahiei (Moldovei — n.a.), fiul lui Alexandru voievod de odinioară". Acesta din urmă se căsătorise cu o femeie de credinţă grecească (ortodoxă) din Constantinopol, care, rămânând gravidă înainte de moartea sa, s-a întors din Moldova la Constantinopol, pentru a evita ura şi apăsarea moldovenilor, văzând adversitatea şi reaua credinţă a acestora faţă de ea. Rămânând la Constantinopol a născut un fiu, pe care mai apoi l-a dus la curtea sultanului (Ştefana Simionescu, Noi date, p. 233-234). Această versiune dată la iveală abia în 1972 ar putea să se refere la Alexandru, urmaşul legitim al lui Ştefan cel Mare, decedat în 1496. Este foarte posibil ca elemente reale să fi fost în ambele versiuni. F. Mignanelli şi S. Gorski, prima indicând totuşi precis anul naşterii lui Ştefan Lăcustă, în vreme ce a doua are date mai consistente despre mama acestuia. Dar indiferent dacă acel Alexandru (Sandrin), tatăl lui Lăcustă, a fost un fiu nelegitim sau cel legitim al lui Ştefan cel Mare, cum s-a presupus până acum, deşi nici o relatare din veacul XVI nu-l arată pe acesta ca nepot al marelui domn, şi el însuşi am văzut că se declară fiul, nu nepotul lui Ştefan cel Mare, cert este că tatăl său se numea Alexandru şi că făcea parte din neamul Bogdăneştilor.
Interesant este că Petru Rareș, care, este adevărat, avea puternice resentimente împotriva sa, nu i-a recunoscut lui Ştefan Lăcustă originea domnească nici după moarte, numindu-l „lotru", adică hoţ, apelativ, care în Evul Mediu românesc se dădea de obicei falşilor pretendenţi.
Totuşi, Ştefan Lăcustă, aflat din 1513, de la vârsta de cinci ani, la curtea sultanului, după versiunea lui F. Mignanelli, s-a manifestat ca pretendent la 1527 şi 1531 împotriva „ţăranului", cum il numea el pe Petru Rareş, fără a-i nega însă astfel originea domnească.
Ştefan Lăcustă a fost primul domn al Moldovei numit de către sultan, iar nu ales de către boieri. Pentru un pretendent trăit la curtea sultanului un sfert de veac, de la 5 la 30 de ani, ajungând a fi considerat în 1538 „ca un paşă", „turc îmbrăcat în veşmântul nostru", după aprecierea boierilor care l-au ucis în decembrie 1540, „cu totul turcit", după cum aflase un agent imperial în octombrie 1538, „creatură oarecare " a lui Suleiman Magnificul, din „suita" căruia făcea parte, după părerea regelui Sigismund I al Poloniei, era firesc să fie numit de către sultan, care îi aprecia „zelul" cu care a slujit la curtea sa „încă din tinereţe", în locul turbulentului Petru Rareş.
Numirea lui Ştefan Lăcustă, aflat în tabăra lui Suleiman Magnificul, era cunoscută chiar înaintea proclamării sale oficiale. La 18 septembrie 1538, Ştefan Mailat, aflat la Breţcu, unde ştirile din Moldova ajunseseră după cel puţin o zi sau două, anunţa pe episcopul de Vacz, că „Despre noul voievod pe care l-a făcut în Moldova împăratul (Suleiman Magnificul — n.a.) nu avem nici un fel de ştiri sigure, se spune că ar fi fiul unui oarecare Sandrin [...] Boierilor nu le-a plăcut că noul voievod nu a fost înălţat la domnie de ei, cum este obiceiul românilor în privinţa voievodului, ci de împăratul turcilor, dar relele obiceiuri şi tirania lui Petru voievod faţă de ei îl făcuseră pe acesta nesuferit tuturor" (Hurmuzaki, III , p. 188). Aşadar, numirea ca domn a lui Ştefan Lăcustă de către sultan era socotită sigură îndată după sosirea lui Suleiman Magnificul la Suceava, la 15 septembrie 1538 (Călători străini, I, p. 385) şi predarea cetăţii domneşti.
Tot atunci Suleiman Magnificul a acordat iertare locuitorilor Moldovei, poruncind ca toţi fruntaşii acesteia să se prezinte în termen de patru zile la curtea sa de la Suceava (Cronici turceşti, I, p. 480). Această poruncă a fost determinată, desigur, de cererea boierilor şi vlădicilor trădători ai lui Petru Rareş, strânşi la curţile domneşti de la Bădeuţi, lângă biserica lui Ştefan cel Mare, în a doua săptămână a lui septembrie 1538, transmisă sultanului prin solul lor, Trifan Ciolpan, „de să rugară de pace şi-şi cerură domnu" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 156). In aceste împrejurări de criză, pentru întâia oară boierii nu mai cereau învestirea unui domn ales de ei, ci solicitau numirea unui domn de către sultan, ştiind desigur că alesul lui Suleiman Magnificul urma să fie noul Ştefan vodă.
Inştiinţaţi de Trifan Ciolpan şi un mare ceauş împărătesc, boierii de la Bădeuţi s-au grăbit să vină în tabăra sultanului de la Suceava, închinându-se şi fiind „iertaţi" şi primiţi de Suleiman „ca pre nişte robi ai săi" (Grigore Ureche, loc. cit.). In aceste condiţii nu mai putea fi vorba de o opoziţie a boierilor, care ar fi vrut să obţină un domn ales de ei (Ştefan S. Gorovei, în Petru Rareş, p. 163), despre care nici un izvor al vremii nu aminteşte.
După obicei, divanul împărătesc din tabăra de la Suceava a ţinut patru zile, 18-21 septembrie 1538 (Cronici turceşti, I, p. 354), în cele din urmă, sâmbătă 21 septembrie, după chiar itinerarul turcesc al campaniei sultanale, „s-a numit domn pentru Ţara Moldovei" (Călători străini, I, p. 485), „ le-au pus domn pre Ştefan vodă" (Grigore Ureche, loc. cit.), având loc, aşadar, cea dintâi ceremonie de învestire în faţa sultanului a unui domn al Moldovei, cu acordare cucăi „de aur", a tuiului (schiptrul), o blană "roşie", caftanul şi "beratul" de învestitură, cu întreg ceremonialul otoman (Cronici turceşti, I, p. 354, 481; cf. şi Ştefan S. Gorovei, în Petru Rareş, p. 162-164).
In aceste condiţii, ceremonia de întâmpinare a noului domn s-a redus simbolic la practica orientală: „Boierii fugiţi au venit şi au sărutat mâna <domnului>" (Călători străini, loc. cit.).
Domnia lui Ştefan Lăcustă a început, după rânduiala care s-a impus de acum înainte şi în Moldova, din ziua învestirii sale de către sultan, 21 septembrie 1538.
A doua zi, duminică 22 septembrie 1538, Suleiman Magnificul şi-a întrerupt campania, întorcându-se la Constantinopol, petrecut de Ştefan Lăcustă cu boierii şi vlădicii săi până la Dunăre, unde a renunţat la pradă şi a eliberat robii pe care îi purta cu sine, iertând şi ţara jefuită de plata unui bir (Grigore Ureche, op. cit., p. 156). Până la 24 mai 1539 nici nu s-au păstrat documente interne de la Ştefan Lăcustă.
Statutul juridic al Moldovei faţă de înalta Poartă nu s-a schimbat, în sensul păstrării statalitaţii, nici măcar tributul nu a crescut, dar ea a fost considerată de acum înainte „cucerită" (deşi în realitate fusese doar „închinată" de către boieri la Suceava), supusă (nu doar vasală), ca atare, libertatea sa de acţiune, îndeosebi externă, fiind îngrădită. In plus, ceea ce a fost cel mai dramatic resimţit atunci de către contemporani, ţara a suferit însemnate pierderi teritoriale: de la sud de noul sangeacat al Tighinei, de acum numită Bender, adică Poartă (numai între Tighina şi Cetatea Albă erau 35 de sate), până în nord, dincolo de cetatea Sorocăi (transformată cu ţinutul din jur în sangeacat, reşedinţă a unui bei), a intrat în administraţie otomană, fiind chiar colonizată cu ţărani turci, la porunca sultanului. Era un teritoriu chiar mai mare decât cel pierdut de Moldova în 1484.
Această situaţie nu putea dura prea mult. Criza internă începută o dată cu trădarea lui Petru Rareş de către boierii conduşi de albanezul Mihu „hatmanul" (portarul Sucevei) şi logofătul Gavril Trotuşan s-a accentuat treptat până la punctul culminant, asasinarea lui Ştefan Lăcustă.
Deşi a vădit reale calităţi diplomatice străduindu-se să încheie legături cu toţi vecinii, Ştefan Lăcustă s-a dovedit excesiv de temporizant în toate şi mai ales prea supus faţă de sultanul care îl instalase la domnie, pentru a nu nemulţumi în cele din urmă pe boierii cărora le-a fost impus.
La Viena se ştia în februarie 1539 că „Sandrin nu este nimic; sultanul are şi ţine Moldova", unde rămăseseră 7000 de călăreţi turci, iar o relatare spaniolă remarca: „prin firea sa Sander este mai bun turc decât guvernatorul său". Acest „guvernator" otoman, care apare pentru prima dată alături de un domn creştin în Moldova, căruia un agent imperial din Oradea îi spunea la 10 octombrie 1538 Mihalbegovici, era de fapt un renegat sârb, înrudit cu doamna lui Petru Rareş, Elena-Ecaterina Brancovici, pe numele său islamic Mehmed bei Iahia Paşaoglu, zis Mehmed Sokolli.
Tocmai această supunere necondiţionată faţă de Suleiman Magnificul i-a adus lui Ştefan Lăcustă îndepărtarea din domnie şi în cele din urmă moartea. Acest proces a cunoscut, aşadar, două etape. Mai întâi, stăruinţele lui Petru Rareş la Constantinopol în cursul anului 1540, însoţite de cele mai mari sume plătite până atunci la Poartă, au dus în cele din urmă la „destituirea de către sultan" (a Turca destituto) a lui Ştefan Lăcustă, cel târziu la începutul lunii decembrie 1540, în aceeaşi lună la Poartă fiind din nou numit domn Petru Rareș.
In aceste condiţii, Ştefan Lăcustă, refuzând aparent să contracareze acţiunile lui Petru Rareş la Constantinopol, unde era însă reprezentat din primăvara lui 1540 tocmai de Mihu „hatmanul", a sporit teama grupării Găneştilor şi Arbureştilor de posibilitatea revenirii în scaun a lui Petru Rareş.
A urmat atunci al doilea moment al căderii lui Ştefan Lăcustă. El intrase, de altfel, în conflict aproape deschis cu gruparea amintită a Găneştilor şi Arbureştilor încă din toamna lui 1540, tergiversând recuperarea pe cale militară a teritoriului Moldovei răpit de Suleiman Magnificul, acţiune pentru care cerea un răgaz de doi ani. Iar în faţa cererilor ultimative, în acest sens, ale boierilor, a adoptat, se pare, chiar o reacţie ameninţătoare.
Boierii au susţinut, dacă nu cumva au provocat chiar acţiunile antiotomane ale moldovenilor dintre Tighina şi Cetatea Albă, din prima jumătate a lui noiembrie 1540, desigur fără voia lui Ştefan Lăcustă. Astfel că, o dată cu pornirea luptelor antiotomane, domnul numit de sultan trebuia înlăturat. Conjuraţia boierilor împotriva sa a fost pregătită înainte de 27 noiembrie 1540, când solul moldovean Petru Vartic expunea la Cracovia castelanului Jan Tarnowski dorinţele complotiştilor şi ale candidatului lor (viitorul Alexandru Cornea), în vreme ce fostul mare logofăt Toma cerea sprijinul regelui Poloniei.
Hotărârea dramatică de îndepărtare din scaun a lui Ştefan Lăcustă prin asasinat a stârnit mari frământări între boierii grupării Găneştilor şi Arbureştilor, mărturisite, de altfel, chiar de către aceştia, la câteva zile după uciderea domnului. Deşi erau conştienţi că până atunci domnii nu mai fuseseră asasinaţi de către boieri: „pentru că la noi nu era obiceiul acesta" (regicidul nu era confundat cu executarea pretendenţilor şi rivalilor în cadrul familiei domneşti!), complotiştii au optat pentru această soluţie extremă „ văzând că nu se poate face nimic cu dânsul", „Dumnezeu ne e martor că nu s-a putut altfel".
Ultimul document păstrat de la Ştefan Lăcustă este din 30 noiembrie 1540. Asasinarea lui Ştefan Lăcustă a avut loc în jurul datei de 20 decembrie 1540, noaptea, în cetatea Sucevei, într-un loc cunoscut încă la începutul veacului XVIII, în vremea lui Nicolae Costin: „cât şi astăzi să cunoaşte singele pe zidiul păreţilor casăi aceiia în cetatea Sucevii, pistrelat den Ştefan Vodă". Complotiştii descriu laconic uciderea domnului numit de sultan: „s-a iscat într-o noapte răscoală, şi s-a făcut dreptate asupra lui şi asupra tuturor oamenilor pe care împăratul îi trimisese în ţară".
Cronica lui Macarie nu spune decât că Ştefan a murit "în patul domnesc". In schimb, Grigore Ureche cunoaşte multe amănunte despre asasinarea sa. „Mai apoi urându-l curtea toată, s-au vorovit o samă de boieri din curtea lui, anume: Găneştii şi Arbureştii şi la aşternutul lui, unde odihniia, l-au omorât în cetatea Sucevii. Incepătoriu şi aţâţătoriu acestui lucru au fostu Mihul hatmanul şi Trotuşanul logofătul, de s-au vorovitu într-o sară, ca nişte lupi gata spre vânat, ca să înece oaia cea nezlobivă (nevinovată — n.a.), adecă pre Ştefan vodă şi dându învăţătură slugilor sale, ca toţi să să într-armeaze şi dându-le şi jurământu, ca să le fie cu direptate, s-au pornitu cu toţi. Şi într-un foişor, sus în cetate, unde odihniia la aşternutul lui, au răsipit uşa şi neştiind Ştefan vodă nimica de aceasta, s-au sculat, fiind numai cu cămeaşa, iară ei cu toţii, ca nişte lei sălbatici au năvălit asupră-i şi multe rane făcându-i, l-au omorâtu şi l-au scos afară" (Letopiseţul, p. 160). Nicolae Costin adaugă şi amănuntul că după ce l-au ucis, boierii complotişti i-au tăiat capul şi abia după aceea l-au scos afară (Letopiseţul, p. 418).
Şaptezeci şi cinci de ani mai târziu, un act intern de la 1 august 1615 consemnează că satul Solea „s-a pierdut în viclenie de Arbure care l-a ucis pe domnul său", în vreme ce cronicarii saşi nu ştiu decât că moartea lui Ştefan Lăcustă s-a datorat "cruzimii sale" (?).
In sfârşit, Grigore Ureche notează cu multă exactitate: „Acestu Ştefan vodă ce l-au poreclit Lăcustă vodă au domnit doi ani şi trei luni" (ibidem), adică de la 21 septembrie 1538 la circa 20 decembrie 1540.
Nu se ştie cu adevărat unde a fost înmormântat. Este însă posibil ca locul său de veci să fie în camera mormintelor din biserica mănăstirii Bistriţa din ţinutul Neamţ, în mormântul în care a fost ulterior depusă şi soţia sa, doamna Cheajna, a cărei lespede funerară, ce a înlocuit-o pe a sa (dacă aceasta va fi existat?), arată că a murit la 31 iulie 1542 „într-o duminică", dar această dată de lună cade la 1542 într-o luni, şi doar în 1541, 31 iulie a fost duminică. Oricum, văduva lui Ştefan Lăcustă a murit îndată după soţul ei, şi îngroparea celor doi în acelaşi mormânt, cum presupunea şi N. lorga este verosimilă. Cu atât mai mult cu cât cercetările arheologice au descoperit în acest mormânt două schelete!. Tradiţia despre existenţa mormântului lui Alexandru, decedat în 1496, al cărui chip e zugrăvit, după N. Iorga, în camera mormintelor, face însă chiar mai plauzibilă îngroparea lui Ştefan Lăcustă, socotit de unii fiul acestuia, în aceeaşi încăpere mortuară a bisericii de la Bistriţa.