In ziua (c. 21 decembrie 1540) care a urmat nopţii sângeroase a asasinării lui Ștefan Lăcustă, a avut loc, pe de o parte, masacrarea „tuturor oamenilor pe care împăratul (Suleiman Magnificul) îi trimisese în ţară", după cum mărturiseau chiar boierii ucigaşi, ceea ce a constituit începutul adevăratei răscoale antiotomane în Moldova, iar pe de alta, alegerea la domnie, urmată de ungerea şi încoronarea noului domn Alexandru Cornea, personaj pregătit din vreme de gruparea boierească a Găneştilor şi Arbureştilor, în frunte cu Mihu "hatmanul" (portarul Sucevei, comandantul oastei) şi Gavril Trotuşanu mare logofăt.
Noul domn a rămas mult timp, până la publicarea în 1992 a unor documente inedite, pe care le-am descoperit în Polonia, o adevărată enigmă pentru istoriografia perioadei. Nu i se cunoştea numele de botez, nu se ştia cu adevărat al cui fiu era, fiind de obicei eronat identificat, de la sfârşitul secolului XVI până în vremea noastră, îndeosebi cu fiul pretendentului Ilie din 1501, deci nepotul lui Petru Aron, el însuşi pretendent la domnie în 1504 şi 1523, sub numele de Alexandru, confundat adesea cu pretendenţii purtând acest nume între 1504-1540.
In fapt, numele de botez al lui Alexandru Cornea era Alexie (Alexe), care apare la contemporanul său Paul Giovio („adolescentul moldovean numit Alexe, de neam domnesc"; Historia sui temporis, Paris, 1558, p. 265; „Arhiva istorică a României", ed. B.P. Hasdeu, II (1865), p. 39-41), iar spre sfârşitul secolului XVI la N. Isthvanfi ("Alexie"; Historia de rebus ungaricis libri XXXIV, Koln, 1622, p. 222). Alexandru a devenit noul său nume domnesc, luat de abia o dată cu ridicarea la domnie în decembrie 1540 (deci nu trebuie confundat cu pretendenţii care au purtat anterior acest onomastic ca nume de botez!), în timp ce Cornea era porecla sa, cu multiple sensuri posibile, derivate de la substantivul corn, ca de altfel şi în vechea limbă franceză, sau de la un topic, devenind nume propriu şi apoi de familie abia în cursul secolului XVII. Macarie scrie despre „Alexandru, poreclit Cornea" (Cronicile slavo-române, p. 87, 102), în timp ce Grigore Ureche mărturiseşte că ucigaşii lui Ştefan Lăcustă „au rădicat domnu pre Alixandru vodă, ce-i ziciia Cornea [...] Şi dacă l-au rădicaţii domnu, i-au pus numele de Alexandru vodă" (Letopiseţul, p. 160), iar Nicolae Costin, reluând aceeaşi versiune, afirmă că „au ridicat cu toţii domnu pre Cornea [...] şi i-au schimbat numele de i-au zis Alexandru Vodă" (Letopiseţul, p. 418)
Alexie zis Cornea, devenit Alexandru vodă, era fiul nelegitim al lui Bogdan al III-lea (cel Orb), aşadar nepot al lui Ștefan cel Mare. O mărturisesc chiar boierii care îl ridicaseră la domnie, informând pe regele Poloniei, îndată după aceea, că „am luat alt domn nou, pe care-l ştim cu toţii că e coborâtor al domnilor, fiu al lui Bogdan Vodă şi nepot al bătrânului Ştefan Vodă, moştenitor drept al ţării Moldovei. Ne-am supus lui cu toţii şi am hotărât să ne fie domn şi să domnească precum au domnit întâi bunicul, apoi tatăl său". Această ştire e confirmată de relatarea bine informatului sol polon la Poartă din 1539-1540, care scria ducelui Albert al Prusiei, la 21 ianuarie 1541, că boierii care l-au ucis pe Ştefan Lăcustă „au ales ei înşişi pe un altul, numit Alexandru, fiul lui Bogdan voievod de odinioară".
In sfârşit, în singurul act cunoscut până acum de la Alexandru Cornea, pe care l-am aflat în Polonia, scrisoarea acestuia în limba polonă către Gh. Jaztowiecki, starostele Cameniţei, de la începutul lui februarie 1541, însuşi Cornea îşi vădeşte originea intitulându-se: „Alexandru voievod, fiul lui Bogdan voievod, nepotul bătrânului Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei", mărturie care pune capăt altor versiuni despre originea sa.
Nu ştim când s-a născut noul domn. La urcarea în scaun, spre sfârşitul anului 1540, era însă tânăr, un "adolescent", după mărturia amintită a contemporanului său Paul Giovio. "Tânărul domn" îl numeşte şi o relatare polonă din 1541, ceea ce se potriveşte pentru un fiu al lui Bogdan III, care, chiar dacă ar fi fost născut în 1517, anul morţii tatălui său, sau cel târziu în anul următor, ar fi avut cel puţin 22-23 de ani în 1540.
Cunoscându-i originea, Mihu "hatmanul", mare portar al Sucevei între 1530 şi 1541, l-a luat în slujba sa, Grigore Ureche ştiind că „mai denainte vreme fusese slugă la Mihul hatmanul", având apoi chiar o dregătorie legată de cea a protectorului său, de vreme ce acelaşi cronicar afirmă că a fost şi el „portariu la cetatea Sucevii".
Tot Mihu l-a propus ca domn boierilor conjuraţi împotriva lui Ştefan Lăcustă, îndemnându-l cu tărie să accepte noua postură, după cum a mărturisit chiar Cornea înaintea morţii, în februarie 1541. Vădindu-şi astfel calitatea de pretendent domnesc în toamna lui 1540, când relaţiile boierilor conduşi de Mihu "hatmanul", care îl susţineau, cu Ştefan Lăcustă au început să se înrăutăţească, el a fost nevoit să se refugieze în Podolia, urmărit ca "lotru" de Ştefan Lăcustă înainte de 25 noiembrie 1540.
A revenit din Podolia în Moldova, aşa cum nota Paul Giovio („Archiva istorică a României", II, p. 41), în cursul lunii decembrie 1540, fiind desigur în ţară în vremea asasinării lui Ştefan Lăcustă, după care, în ziua următoare, a fost înălţat domn.
Scurtă a fost însă domnia lui Alexandru Cornea. „Abea şi-a uns gura cu mierea stăpânirii — scrie Macarie — şi a pierit înainte de vreme" (Cronicile slavo-române). „Acest Alexandru vodă au domnit numai 2 luni şi 3 săptămâni", după Grigore Ureche, Letopisetul, p. 162, care adaugă de fapt o lună domniei lui Cornea, făcând socoteala, desigur, de când acesta se manifestase ca pretendent în noiembrie 1540.
Şi totuşi domnia lui Alexandru Cornea trebuie înscrisă în cartea de aur a rezistenţei româneşti antiotomane. Tânărul nepot al lui Ștefan cel Mare nu a continuat, cum s-a crezut, o răscoală antiotomană pornită de Ştefan Lăcustă (care, în realitate, a fost asasinat tocmai pentru că s-a opus la aceasta!), ci a fost ridicat la domnie pentru a conduce lupta pentru redobândirea pe cale militară a ţinuturilor moldoveneşti răpite de turci la 1484 şi 1538. Răscoala antiotomană la nivel de ţară a început după ce boierii l-au ucis pe Ştefan Lăcustă. Cronica moldo-polonă precizează că doar după acest act „pe turci cari erau pe lângă dânsul, i-a tăiat şi le-a luat toate şi le-a luat ţara înapoi" (Cronicile slavoromâne, p. 174, 184).
Analiza atentă a izvoarelor polone şi turceşti ale vremii arată că Alexandru Cornea a dus, în ultima decadă a lunii decembrie 1540 şi la începutul lui ianuarie 1541, un adevărat război antiotoman în zona Tighinei, Chiliei, Cetăţii Albe, până spre Oceakov, stârnind neliniştea şi iritarea lui Suleiman Magnificul. A încheiat în grabă, la sfârşitul lui decembrie 1540 sau începutul lui ianuarie 1541, un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Sigismund I cel Bătrân, care îl vedea cu ochi buni pe acest adversar al lui Petru Rareș, jurându-i credinţă prin trimişii săi cel dintâi, în chip neobişnuit. Legăturile cu starostele Cameniţei, conducătorul regal al Podoliei s-au bucurat de un tratament special. In sfârşit, în ianuarie 1541, Alexandru Cornea a jurat credinţă, prin trimisul său, lui Ferdinand I de Habsburg, ca rege al Ungariei, lângă Viena, şi o altă solie era trimisă la fratele acestuia, împăratul Carol Quintul, cu propuneri de luptă antiotomană, rămase fără răspuns.
In aceste condiţii, cum demersurile diplomatice ale lui Alexandru Cornea au ajuns la cunoştinţa înaltei Porţi, sultanul nici nu a mai luat în discuţie cererea acestuia de a-i fi recunoscută domnia.
Cu toate că Suleiman Magnificul l-a destituit pe Ştefan Lăcustă cel târziu la începutul lui decembrie 1540, indignat de primele atacuri ale boierilor din gruparea Găneştilor şi Arbureştilor asupra raialelor otomane din sudestul Moldovei, a hotârât, după cum relata chiar el, să acorde din nou domnia lui Petru Rareş, aflat la Constantinopol, opozantul Alexandru Cornea, ridicat domn ulterior, în jurul datei de 21 decembrie, o dată cu pornirea răscoalei antiotomane, şi solii săi trimişi la Poartă fiind ignoraţi.
In faţa înaintării lui Petru Rareş, care, cu trupe otomane, a trecut Dunărea la Silistra, după 28 ianuarie 1541, sosind la Brăila la începutul lunii februarie, Alexandru Cornea a coborât de la Suceava la Cetatea Neamţului, aflându-se aici în a doua jumătate a lui ianuarie şi la începutul lui februarie 1541. De aici, unde pârcălab era Daniel, un om de încredere al său, Alexandru Cornea adresează o scrisoare cu cereri de ajutor lui Gh. Jazlowiecki, starostele Cameniţei, singurul document cunoscut până acum de la acest efemer domn al Moldovei, pe care l-am aflat în Polonia, adevărată pagină de cronică, criticând politica trecută a lui Petru Rareş, de pe o poziţie similară cu cea a boierilor Găneşti şi Arbureşti, în vreme ce alţi boieri ai săi, aflaţi în cetatea Hotinului, în legătură cu el, cereau şi ei ajutor starostelui de Cameniţa, dar şi îngăduinţa de a se refugia sub stăpânirea sa, în caz de înfrângere.
Din Cetatea Neamţului, la începutul lunii februarie 1541, Alexandru Cornea s-a deplasat la Roman (Cetatea Nouă) în centrul Moldovei istorice, locul tradiţional de concentrare a oastei domneşti, pentru a pregăti lupta cu Petru Rareş, prezentată ca o acţiune antiotomană. Intre timp, mare parte din boierii grupării Găneştilor şi Arbureştilor, care îl ridicase la domnie, l-au părăsit, fugind în Polonia şi Lituania, în vreme ce majoritatea celorlalţi boieri de la curte şi a altor dregători a fugit în tabăra lui Petru Rareş de la Brăila (Macarie, în Cronicile slavo-române, p. 87,102; Constantin Rezachevici, op. cit., p. 816).
Lăsând la Roman, între alţii, pe Mihu „hatmanul" şi pe Gavril Trotuşan logofătul, Alexandru Cornea, cu 15000-20 000 de oşteni, a înaintat în grabă până lângă Galaţi, în a doua săptămână din februarie 1541, pentru a înfrunta oastea lui Petru Rareş, poposită pe malul Dunării, lângă aceeaşi localitate.
Inaintea bătăliei de lângă Galaţi însă, Alexandru Cornea a fost trădat de majoritatea boierilor săi, în frunte cu Efrem Hurul, marele vornic al Ţării de Jos, comandantul oştii sale, care în fruntea a „20 000 de călăreţi" a trecut de partea lui Petru Rareş, acesta ridicându-l ulterior, drept mulţumire, în fruntea - sfatului domnesc.
Alexandru Cornea n-a mai apucat să fugă. A fost prins şi predat de cei din jurul său lui Petru Rareş (s-a zvonit chiar, fără temei, că numai capul i-ar fi fost trimis acestuia). Contemporanul Macarie mărturiseşte însă: „Cornea a fost prins de unii şi trimis lui Petru voievod şi a fost dat pradă armelor şi ca hrană săbiei, în anul 7049 (1541), luna februarie" (Cronicile slavo-române). La rândul său, Grigore Ureche, încercând, desigur, să atenueze trădarea, arată că „părăsindu-l ai săi toţi, au căzut în mânule vrăjmaşului său, lui Pătru vodă şi de sârgu au învăţat Pătru vodă de i-au tăiat capul, dimpreună cu Pătraşco (Tăutu, fiul logofătului loan Tăutu şi ginere al lui Mihu "hatmanul" — Constantin Rezachevici, op. cit., p. 821), carile să ţinea de dânsul, într-o miercuri, în luna lui fevruarie" (Letopiseţul, p, 162).
Execuţia de lângă Galaţi, care încălca porunca sultanului de a-l trimite pe Alexandru Cornea la Poartă (Cronica moldo-polonă, în Cronicile slavo-române, p. 174,185), a fost precedată, după obicei, de o judecată sumară. Martori la aceasta i-au relatat apoi castelanului de Belz, N. Sieniawski, că Alexandru "a rugat să fie însemnat la nas, dat să intre pe viaţă într-o mănăstire printre călugări, luând pe Domnul Dumnezeu rugător şi martor că «eu însumi nu am vrut să fiu domn, ci singur Mihu m-a îndemnat cu tărie la aceasta». Petru voievod a spus către el: «Să fie asta pe sufletul aceluia care te-a îndemnat la aceasta» şi l-a dat în seama călăului".
Spre deosebire de asasinarea lui Ştefan Lăcustă de către boieri, care a reprezentat primul regicid din istoria Moldovei, decapitarea lui Alexandru Cornea a însemnat în mentalitatea epocii o obişnuită răfuială între unchi şi nepot de frate, din sânul familiei domnitoare. Aceasta capătă însă un accent cu adevărat dramatic dacă ţinem seama că ambii rivali luptau de fapt pentru acelaşi scop, reîntregirea hotarelor Moldovei, Alexandru Cornea cu armele, fără sorţi de izbândă în confruntarea cu Imperiul otoman, aflat la apogeul puterii sale, când, evident, Suleiman Magnificul, aflat în ajunul campaniei care va transforma Ungaria în provincie otomană, ar fi reprimat fără şovăire răscoala izolată condusă de Cornea, Petru Rareş cu mijloace diplomatice, cu mult mai mulţi sorţi de izbândă.
Judecata şi execuţia lui Cornea au avut loc, aşadar, în februarie 1541, într-o miercuri, după cronicarii moldoveni amintiţi, mai precis înainte de intrarea lui Petru Rareş în Suceava la 22 a lunii. Cum până atunci zile de miercuri în luna amintită sunt în datele de 2,9 şi 16, şi ţinând seama că data de 2 nu poate intra în calcul, din pricina itinerariilor celor doi protagonişti domneşti, rămâne ca execuţia lui Alexandru Cornea să fi avut loc fie pe 9 februarie, fie pe 16 februarie. Nu se ştie unde a fost înmormântat Alexandru Cornea, şi nici măcar dacă a fost căsătorit sau dacă a avut urmaşi.
