Ștefan al VI-lea Rareș

  • NASCUT: 1531
  • DECEDAT: 1 septembrie 1552, Țuțora, Iași
  • NATIONALITATE: Română
  • CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Moldovei
0.0 of 5 (0 Votes)

Numit de contemporani şi Ştefan cel Tânăr sau Ştefăniţă (Stephanicza), al doilea fiu al lui Petru Rareș din căsătoria cu despina Elena Ecaterina Brancovici, s-a născut foarte probabil în 1531. La 19 august 1551, ambasadorul veneţian de la Viena îl informa pe doge, după ştiri aduse de ambasadorul polon, că moldovenii au ales în locul lui Iliaș pe fratele acestuia numit Ştefan, "tânăr de circa 20 de ani" (giovane d'anni 20 in circa). Desigur, în Polonia, vârsta lui Ştefan era bine cunoscută, chiar dacă nu se ştia precis luna şi ziua naşterii sale. Nici într-un caz în 1551 el nu putea avea mai mult de 20 de ani, altfel nu i s-ar fi spus "Ştefan voievod cel Tânăr" chiar în vremea sa.

Cum fratele său Iliaş era născut înaintea sa, în lumina relatării din august 1551 a ambasadorului polon la Viena, anul 1531 poate fi atribuit ca moment al naşterii lui Ştefan, iar nu al lui Iliaş, cum s-a crezut.

Raportul foarte precis al bine informatului agent imperial la Constantinopol, Giovanni Malvezzi adresat lui Ferdinand I, chiar a doua zi după eveniment, arată că la 30 mai 1551, în marele divan al sultanului, o dată cu adoptarea de către Iliaş Rareş a credinţei islamice şi anunţarea trecerii sale la conducerea sangeacatului de Silistra, „au dat domnia Moldovei fratelui său". Conform practicii vremii, aceasta însemna momentul oficial de început al domniei lui Ştefan Rareş, din punctul de vedere al sultanului.

Nu ştim însă nimic, din lipsa izvoarelor (fără îndoială totul s-a făcut în mare taină), despre intrigile ce au pregătit, desigur din vreme, această lovitură, nici despre lupta aprigă care s-a dus, fără îndoială la Poartă, în final, între 25 mai 1551, când Iliaş a cerut prima audienţă la Suleiman Magnificul, unde nici vorbă nu a fost despre "turcire", ci tocmai despre întărirea domniei sale, şi 30 a lunii, când, adevărată lovitură de teatru, el se "turceşte" în marele divan împărătesc, şi domnia e acordată fratelui său.

Cum Iliaş a dat la Poartă mari sume de bani şi daruri bogate, pe lângă aducerea haraciului, pentru care pentru întâia oară în istoria Moldovei a impus excepţional la dări toate categoriile sociale privilegiate, atrăgându-şi ura acestora, se înţelege că fratele său trebuie să fi oferit, în secret, mai mult. Am arătat cu altă ocazie, ceea ce nu se observase până atunci, că Ştefan Rareş a promis, în vederea obţinerii domniei, dublarea haraciului, care a ajuns astfel la "30 000 de zloţi roşii ungureşti", adică florini, din care mai mult de jumătate (16 000 florini) nici nu a mai ajuns să o achite, dublare a tributului, care, deci, nu datează, cum s-a crezut, din vremea lui Alexandru Lăpușneanu, dar nici din cea de-a doua domnie a lui Petru Rareş.

Până acum nu se ştia, aşadar, cu precizie când a intervenit dublarea haraciului Moldovei între anul fiscal otoman 1542/1543, când era de 15000 de florini, şi 1552/1553, când ajunsese la 30 000 de florini, după ce cu un an în urmă, în 1551/1552, atinsese 20000 de florini.

Pe de altă parte, la 19 mai 1552, sultanul a poruncit unui dregător otoman de margine să îndepărteze pe supuşii săi din cele 35 de sate cucerite la 1538, din care mai existau însă doar 26, dintre Tighina şi Cetatea Albă redate Moldovei mai demult. La noua stabilire a hotarului moldo-otoman, care a avut loc chiar înainte de 19 mai 1552, reprezentantul domnului Ştefan Rareş, Trifu Hamza, a arătat porunca sultanului prin care, în schimbul retrocedării amintitelor sate, haraciul fusese sporit de la 15000 la 30 000 de florini pe an.

Satele amintite fuseseră retrocedate Moldovei în vremea lui Petru Rareș, deşi supuşii otomani nu se retrăseseră din ele înainte de mai 1552, dar, cum am văzut, haraciul nu a crescut în realitate decât în 1551-1552, când Alexandru Lăpuşneanu a fost impus la 20 000 de florini, pentru ca abia în anul fiscal următor acesta să fie cerut la valoarea de 30 000 de florini. Aceasta datorită promisiunii lui Ştefan Rareş de a plăti această sumă în vederea recunoaşterii domniei.

Mărturia lui Alexandru Lăpuşneanu, din iulie 1553, în concordanţă cu datele fiscului otoman o atestă. Iniţial, în primul an de domnie, relatează Lăpuşneanu regelui Poloniei, a vrut să dea tributul care se „dă de demult turcilor", adică cei 15 000 de florini. Sultanul însă „l-a năpăstuit şi l-a împilat", astfel că în cele din urmă a trebuit să dea 25 000 de florini (de fapt, 20 000 de florini se înregistrează în 1551/1552 de către fiscul otoman). Cum însă „nebunul de Ştefăniţă" a oferit 30 000 de zloţi ungureşti (florini), din care, în anul cât a domnit, a plătit doar mai puţin de jumătate, Lăpuşneanu, care a trebuit să-i preia datoria, afirmă că nu are bani să achite haraciul. De abia în anul fiscal otoman 1552/1553, aşadar, Moldova va plăti 30 000 de florini drept haraci, pe baza angajamentului lui Ştefan Rareş.

De altfel, la sfârşitul lui iulie 1553, după exemplul lui Ştefan Rareş, Iliaş-Mehmed a oferit la Poartă creşterea tributului la 40 000 florini pe an, 500 de cai şi 40 000 de berbeci, pentru a obţine domnia fratelui său mai mic Constantin Rareş.

Lupta pentru domnie, în domeniul fiscal, trebuie să fi fost extrem de dură în mai 1551, şi din această confruntare, între fraţii Iliaş şi Ştefan Rareş, din care cunoaştem doar aspectul creşterii haraciului ţării, Ştefan a ieşit învingător. Va fi spus şi atunci Suleiman Magnificul "Acesta dă mai mult".

Venirea la domnie a lui Ştefan Rareş a fost rezultatul unei adevărate lovituri de stat, care rezultă limpede din evoluţia cronologică a evenimentelor. La 1 mai 1551, fratele său Iliaş a instituit o locotenenţă domnească, adică „au lăsatu domniia la mâna frăţâne-său, lui Ştefan vodă şi a mâni-sa", doamna Elena Ecaterina (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 167), plecând îndată după 10 mai de la Suceava spre Constantinopol, unde a ajuns la 21 a lunii. In loc ca această conducere provizorie să conducă Moldova în linişte până la reîntoarcerea domnului de la Poartă, unde Iliaş plecase răspunzând în fapt poruncii sultanului, luând cu sine banii de haraci şi daruri bogate, pentru reconfirmarea în domnie, Ştefan Rareş şi mama sa au convocat sfatul obştesc („ci îndată s-au adunat împreună poporul, episcopii şi cei ce se aflau în fruntea dregătoriilor şi căpeteniile oştilor şi tot sfatul domnesc"; Macarie, în Cronicile slavo-române). In cadrul acestuia au afirmat, foarte probabil, că Iliaş plecase la Constantinopol pentru a se turci, întărind astfel zvonurile puse în circulaţie încă înainte de 1 mai 1551 de inamicii domnului, pe care acesta le combătuse însă energic până la ieşirea din ţară, astfel că trebuia ales un nou domn. Ceea ce s-a şi întâmplat, încât, chipurile, "domnia nu a rămas fără stăpân", iar sfatul obştesc a "dat schiptrul lui Ştefan", "schiptrul" fiind steagul de învestitură al sultanului, în acest caz, desigur, cel trimis lui Iliaş înainte de 9 noiembrie 1546. Că a fost vorba de o alegere după tot tipicul o mărturiseşte şi rezidentul veneţian de la Viena la 19 august 1551, pe baza relatării ambasadorului polon, după care moldovenii „au ales" (haver eletto) în locul lui Iliaş pe fratele acestuia Ştefan. La această "alegere" a asistat chiar şi oastea ţării, după cum mărturisea la 13 iunie <1551> chiar Ştefan Rareş, că „ni-au ridicat pre noi domnul la toate ostile", probabil chiar oastea pe care o adunase Iliaş pentru a-l însoţi până la Dunăre.

Alegerea nelegală, am spune astăzi, a lui Ştefan Rareş, pentru care, semnificativ, s-a simţit nevoia convocării marelui sfat obştesc, în vreme ce fratele său, domnul legiuit, abia trecuse Dunărea, îndreptându-se spre Poartă, a avut loc înainte de 24 mai 1551, dată la care Ştefan Rareş trimite din Suceava o scrisoare bistriţenilor, intitulându-se "Ştefan voievod, domn şi moştenitor adevărat al ţării Moldovei etc.", deocamdată încă nu "din mila lui Dumnezeu", pentru că nu fusese încă uns şi încoronat, fiind totuşi domn ales. Mai precis, adunarea electivă a avut loc în apropierea datei de 24 mai 1551, de vreme ce Iliaş a plecat de la Suceava, cum am văzut, abia după 10 mai, însoţit de un impozant alai, trecând Dunărea, desigur, după 15 a lunii, pentru a intra în Constantinopol la 21 mai 1551, şi sfatul obştesc nu putea fi convocat înaintea ieşirii sale din ţară.

La mărturiile documentare amintite se adaugă cea a cronicii lui Azarie, după care Ştefan „a domnit un an şi patru luni", ceea ce înseamnă că de această dată calculul începutului domniei a pornit chiar din luna mai (inclusiv) 1551, ţinând cont că domnul şi-a pierdut viaţa, cum vom vedea, la 1 septembrie 1552 (deşi oficial începutul unei domnii se socotea încă pe plan intern după vechiul obicei din ziua ungerii şi a încoronării, cum apare calculată întinderea domniei lui Ştefan Rareş în cronica lui Eftimie). 

La 24 mai 1551, când la Suceava Ştefan Rareş se intitula deja domn, Iliaş se afla la Poartă de abia în ajunul primei audienţe la Suleiman Magnificul, unde nu va fi vorba în nici un chip despre "turcirea" sa (Constantin Rezachevici, Prima încercare a lui Ion vodă cel Viteaz de a ocupa domnia Moldovei, ca urmare a "turcirii" lui Iliaş Rareş, p. 384-385). Cum la 25 mai 1551 Iliaş a cerut sultanului dimpotrivă, întărirea în domnia Moldovei, rezultă că sfatul obştesc l-a decăzut din drepturi fără nici un temei înainte de 24 a lunii, înlocuindu-l cu fratele său Ştefan, la stăruinţa acestuia şi a inamicilor săi. Intre aceştia din urmă se aflau chiar mama sa, Elena Ecaterina, care înclina spre fratele său mai mic, numeroşi boieri şi clerici, pe care apoi, recunoscător, Ştefan Rareş a căutat să-i răsplătească.

In pofida acestor evidenţe cronologice, istoriografia ulterioară a perioadei a continuat, în chip ciudat, să urmeze relatările răuvoitoare ale cronicarilor Macarie şi Eftimie, preluate şi de Grigore Ureche, care au inversat desfăşurarea reală a faptelor (prezentând alegerea ca domn a lui Ştefan Rareş ca urmare a turcirii fratelui său Iliaş, când faptele s-au petrecut exact invers), astfel că s-a afirmat fără temei că plecarea lui Iliaş la Poarta ar fi impus, chipurile, o „soluţionare imediată, rezolvată de sfatul ţării în înţelegere cu soţia lui Petru Rareş, Elena, prin alegerea ca domn al Moldovei a tânărului Ştefan". Menţionez totodată că actul din „1551 aprilie 28" de la Ştefan Rareş, păstrat într-o copie slavă, în care anul a fost de altfel şters, are într-adevăr anul greşit redat, divanul nu corespunde perioadei, iar "Lucot" (Lucaci logofătul) apare în sfatul domnesc între 28 martie şi 14 mai 1552, limite în care se încadrează şi actul amintit.

Aşadar, în ţară, începutul real, dacă nu oficial, al domniei lui Ştefan Rareş trebuie plasat cu puţin înainte de 24 mai 1551.

Inceputul oficial la Poartă al acestei domnii a avut însă loc, cum am văzut la 30 mai 1551, când, o dată cu anunţarea "turcirii" lui Iliaş, domnia Moldovei a fost acordată fratelui său mai mic.

După înfrângerea între 24 mai şi 11 iunie 1551 a încercării lui Ion vodă fiul nelegitim al lui Ştefăniţă, de a ocupa domnia Moldovei cu sprijin polon, a urmat ceremonia ungerii şi încoronării lui Ştefan Rareş, joi 11 iunie 1551, dată precis indicată în inscripţia din 28 iunie acelaşi an de pe evanghelia de la Voronet şi în cea de pe o strană a bisericii din Popăuţi, lângă Botoşani, care a marcat, după obiceiul românesc de atunci, începutul oficial pe plan intern al domniei acestuia: „La anul 7059 = 1551, luna lui iunie 11, joi, a început a stăpâni Ştefan". Data de „7059 iunie 15" pentru începutul domniei lui Ştefan Rareş, consemnată de Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 168, este evident greşită, în acea zi domnul emiţând un act la Hârlău, care urma însă altuia păstrat, din 13 iunie 1551.

In vederea ungerii şi încoronării a fost readus în scaunul episcopal de Roman, Macarie cronicarul, căruia însuşi Ştefan Rareş i-a încredinţat din nou cârja episcopală, şi tocmai prin mâna acestui inamic înverşunat al lui Iliaş (care îl trimisese în exil în 1548), a primit Ştefan Rareş, în chip semnificativ, dar altfel neobişnuit (în locul mitropolitului Sucevei), „ungerea cu untdelemnul binecuvântării" (Macarie în Cronicile slavo-române, p. 90, 105; Constantin Rezachevici, op. cit., p. 385, 389).

Aceasta i-a îngăduit noului domn să-şi adauge de-acum înainte în titlul actelor interne formularea din „din mila lui Dumnezeu", chiar de la 13 iunie 1551, a doua zi intitulându-se într-o altă scrisoare către bistriţeni, de data aceasta, „Ştefan, din mila lui Dumnezeu, voievod, domn şi adevărat moştenitor al ţării Moldovei" (Stephanus, Dei gracia Waywoda, dominus et heres verus terre Moldavie).

In sfârşit, la 11 iulie 1551, Ştefan Rareş "a primit schiptrul domniei Moldovei", se înţelege, din partea sultanului, adică i-au fost trimise la Suceava însemnele de învestitură din partea sultanului. Incepută printr-o vicleană lovitură de stat, scurta domnie a lui Ştefan Rareş „a fost foarte controversată, aprecierile contemporanilor săi oscilând între laudele interesate ale episcopului Macarie, reabilitat de el, şi ale ucenicului acestuia Azarie (Cronicile slavo-române) şi criticile înverşunate ale lui Eftimie, admiratorul rivalului său, Alexandru  Lăpuşneanu, câte ceva din atitudinile ultimilor doi fiind preluate şi de Grigore Ureche (Letopiseţul, p. 168-169).

La fel de împărţită a fost şi istoriografia perioadei, care şi-a concentrat însă atenţia asupra persecuţiilor religioase ordonate de Ştefan, de altfel, cu acordul sfatului domnesc şi al înaltului cler ortodox, asupra "ereticilor" armeni şi unguri din Moldova, socotită însă o reacţie temperamentală a domnului de departajare faţă de actul tturcirii" predecesorului Iliaş, o acţiune împotriva Reformei protestante care cuprindea atunci Europa Centrală.

Sigur însă manifestarea, poate chiar exagerată, a autorităţii domneşti, la un tânăr de 20 de ani, care îşi permitea să se adreseze boierilor, cu puţin înainte de 11 aprilie 1551: „duceţi-vă dracului cu toţii, căci nu sunteţi de nici o ispravă la treburile la care ar trebui să fiţi buni", autoritate exprimată şi în reprimarea fără milă a boierilor care susţinuseră contra sa în iunie 1551 încercarea de ocupare a domniei de către pretendentul Ion (viitorul Ion vodă cel Viteaz), în frunte cu Iurie, fost mare spătar, execuţiile şi mutilările la care au fost supuşi opozanţii care nu apucaseră să fugă în Polonia, alături de celălalt pretendent Petru stolnicul (Alexandru Lăpuşneanu), i-au atras ura boierimii din ţară şi a celei refugiate în Polonia, care se vor alia împotriva sa.

Pe plan extern, Ştefan Rareş a continuat politica prudentă inaugurată de tatăl său în a doua domnie, de păstrare pe faţă a bunelor relaţii cu Poarta, căutând şi el în ascuns stabilirea de relaţii antiotomane, nu atât cu Polonia, unde era susţinut pretendentul Petru stolnicul, cât mai ales cu imperialii, care, sub conducerea generalului G.B. Castaldo, ocupaseră în vară Transilvania. Cei care l-au acuzat de tiranie, şi au uneltit uciderea sa, mai ales boierii din gruparea lui Petru stolnicul, aflaţi în Polonia, nu au înţeles, desigur, esenţa politicii sale. Dacă în prima lună de domnie, mimând indignarea pentru "turcirea" fratelui său, Ştefan Rareş „porunci oamenilor din Ţara Moldovei să lapede hainele după obiceiul turcesc, pe care începuseră a le purta pe vremea lui Iliaş Voevod" (loan Bogdan, Evangheliile de la Homor şi Voroneţ din 1473 şi 1551, p. 654), deşi aici era vorba, în realitate, de răspândirea modei orientale, care avea loc atunci şi în Ungaria şi Polonia, ulterior a păstrat la curte personal turcesc (Eftimie, în Cronicile slavo-române, p. 113, 121), şi chiar un boier de aceeaşi origine, creştinat, Trifu Hamza, negociator în relaţiile de hotar cu turcii, care însă făcuse parte din sfatul domnesc al celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş.

In ciuda dorinţei de apropiere de creştini şi a calităţilor sale militare, Ştefan Rareş a fost privit mereu cu suspiciune de poloni, după alungarea pretendentului Ion, venit din Polonia, între 24 mai şi 11 iunie 1551, în locul vasalităţii el propunând regelui Poloniei o pace, care s-a şi încheiat la 15 decembrie 1551.

Zadarnice au fost şi intensele legături secrete ale lui Ştefan Rareş cu imperialii din Transilvania şi de la Viena, spre care înclina, în vederea unei acţiuni antiotomane comune, planurile sale de răscoală antiotomană cu sprijin imperial, jurământul de credinţă faţă de Ferdinand I, depus la 6 ianuarie 1551, intervenţia sa cu totul formală în Transilvania din 4-16 iulie 1552, doar pentru a respecta porunca sultanului etc..

Ferdinand I lua în seamă mai degrabă intrigile lui Gh. Martinuzzi împotriva lui Ştefan Rareş, plătind chiar o pensie pretendentului Aron vodă, care îşi zicea fiul lui Bogdan al III-lea, sfătuind cu orice prilej pe Ferdinand I să nu aibă încredere în domnul Moldovei, pe care în orbirea sa îl numea spion al sultanului, acuzându-l că aţâţă pe secui împotriva sa etc., că e necredincios faţă de creştinătate, în cele din urmă influenţând opinia de la curtea lui Ferdinand I asupra sa.

Asasinarea lui Ştefan Rareş a avut loc în zorii zilei de joi 1 septembrie 1552, după cum relata în tabăra polonă de pe malul Nistrului, lui Matias Wlodek, căpitanul Cameniţei, şi lui N. Sieniawski, voievodul Rusiei (Roşii), un logofăt al celui ucis, la 10 a lunii, relatare amintită de regele Sigismund II August la 19 septembrie 1552: „în joia (1 septembrie) dinaintea sărbătorii naşterii <Fecioarei> Maria (joi 8 septembrie 1552), în timpul nopţii, Ştefan a fost prins şi ucis, după cum le-a declarat în sâmbăta din urmă (3 septembrie 1552) fostul logofăt al lui Ştefan, trimis la ei de moldoveni", relatare pe care regele o comunica mai departe sfetnicilor săi principali.

Data asasinatului, indicată în cronica lui Eftimie: „în anul 7060 (1552) luna septembrie 30", constituie o inadvertenţă, contrazisă chiar la următoarea afirmaţie a cronicarului, după care Ştefan Rareş, „a domnit un an şi două luni şi două săptămâni" (Cronicile slavo-române), informaţie aproape exactă, calculul pornind însă de la 11 iunie 1551, când a fost uns şi încoronat (dată de la care începea oficial socoteala unei domnii, după obiceiul românesc al vremii), ajungându-se, astfel, la 1 septembrie 1552, dată a uciderii lui Ştefan înscrisă şi pe piatra sa de mormânt de la mănăstirea Pobrata (Probota) Nouă.

Uciderea lui Ştefan Rareş, care urma la 11 ani şi 8 luni după cea a lui Ștefan Lăcustă, s-a datorat boierilor din ţară, cronicarul Eftimie relatând limpede că „a fost omorât de sfatul boieresc", în consonanţă cu Cronica moldo-polonă, după care „boierii lui l-au omorât", şi cu relatarea regelui Poloniei către Suleiman Magnificul, din 16 octombrie 1552, conform căreia „Ştefan a fost ucis de ai săi". De altfel, boierii complotişti din Moldova, care împreună cu slugile lor au executat asasinatul, nici măcar nu s-au sfiit s-o recunoască, atât faţă de regele Poloniei, cât şi de G.B. Castaldo.

Ei au acţionat însă de comun acord cu cei refugiaţi în Polonia. Aici se afla o puternică grupare boierească, care număra peste 60 de oameni, în frunte cu ambiţiosul Negrilă "mare hatman", din care sunt cunoscute chiar numele a 23 dintre ei. Grupare care susţinea candidatura lui Petru stolnicul (Alexandru Lăpuşneanu), din ea făcând acum parte şi unii dintre cei care, cu un an în urmă, la sfârşitul lui mai sau începutul lui iunie 1551, sprijiniseră încercarea nereuşită, pornită tot din Polonia, a pretendentului Ion (cel Viteaz) de a dobândi domnia Moldovei.

Ce rol a jucat G.B. Castaldo în această poveste? Desigur, "locţiitorul" sau "locotenentul" (locumtenens) regelui Ungariei în Transilvania, a cărui implicare în înlăturarea lui Ştefan Rareş nu trebuie exagerată, dar nici subestimată, a profitat de existenţa boierilor moldoveni ostili domnului, refugiaţi în Transilvania, dar cu legături la răsărit de Carpaţi, care, de altfel, i-au cântat în strună, vorbindu-i de o nouă campanie în Transilvania, pe care, chipurile, o pregătea domnul Moldovei, pentru a contribui prin intrigile şi dispoziţiile sale la încurajarea înfăptuirii asasinatului, fapt pe care nu se sfia să-l declare deschis, şi care era cunoscut la Viena.

Deşi nu a avut un ordin sau măcar consimţământul lui Ferdinand I, ca în cazul uciderii lui Gh. Martinuzzi, fostul locotenent regal al Ardealului, la 17 decembrie 1551, uneltirile lui Castaldo pentru omorârea domnului Moldovei au fost aprobate fără scrupule de regele habsburg al Ungariei.

Pretexte pentru asasinarea lui Ştefan Rareş, zis "cel turbat" în Cronica moldo-polonă (Cronicile slavo-române), l-au constituit "tirania" sa, faptul că "ţara nu l-a mai putut suferi din cauza răutăţii sale" (versiunea rivalului său Alexandru Lăpuşneanu, la Ilie Corfus, Documente [...] Secolul al XVI-lea), execuţiile, mutilările şi chinurile la care a supus pe opozanţii săi (Eftimie, în Cronicile slavo-române), desfrânarea sa, în legătură cu care Grigore Ureche adaugă chiar şi o "certare şi învăţătură" spre justificarea asasinatului, care în alte condiţii făcea din „boierii şi capetile (complotului) ficleni (Letopiseţul). S-a vorbit chiar de intenţia de decapitare a unor boieri, prevenită prin uciderea lui Ştefan.

In realitate, momentul asasinării lui Ştefan Rareş a fost ales de comun acord, printr-un schimb de scrisori şi trimişi, de către boierii opozanţi din ţară şi cei din Polonia, aflaţi în jurul celui ce urma să devină noul domn, Petru stolnicul (Alexandru Lăpuşneanu), în funcţie de mişcările oastei polone conduse de N. Sieniawski, voievodul de Belz, şi Matias Wlodek, căpitanul Cameniţei, care îl aduceau pe pretendent spre hotarul Moldovei. Rolul polonilor în aceste evenimente fiind, de altfel, recunoscut în epocă, agentul ducelui de Modena amintindu-i acestuia, la 15 august 1553, din Cracovia, că „prin mijlocirea polonilor a fost ucis Românul şi altul dintre ei făcut <domn> şi dus în ţară, în locul celui mort". N. Sieniawski însuşi a contribuit la stabilirea în ascuns a datei asasinării lui Ştefan Rareş. Inţelegere tainică între cele două grupe de boieri (Azarie citează chiar un pasaj dintr-o scrisoare a boierilor din Polonia către cei din Moldova. Cronicile slavoromâne, p. 139), pe baza căreia s-au stabilit, în cele din urmă, data şi modul de acţiune (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 169), cum a fost informat ulterior în Transilvania şi G.B. Castaldo (Hurmuzaki, III , p. 293-294).

In a doua jumătate a lui august 1552, când oastea polonă amintită a ajuns pe malul nordic al Nistrului, lângă localitatea Bakota, sub pretextul "pazei hotarelor", o delegaţie a complotiştilor din Moldova s-a prezentat în tabăra polonă, cerând ca polonii cu Petru stolnicul să intre în ţară pentru a-l aşeza pe acesta din urmă în scaun, oferindu-se „să le aducă lor sau pe domnul Ştefan <Rareş>, sau capul lui". Drept urmare a punerii la punct atunci a ultimelor amănunte, Ştefan Rareş a fost ucis la 1 septembrie 1552, iar logofătul său, trimis de boierii asasini, i-a informat despre aceasta la 3 a lunii pe N. Sieniawski şi M. Wlodek, în tabăra polonă (Th. Holban, Documente externe).

Că a existat o coordonare între boierii asasinii din Moldova şi cei din tabăra polonă de lângă Bakota, rezultă limpede din faptul că noul domn ales de către aceştia din urmă, care şi-a spus la început Petru Alexandru, a depus omagiu şi a jurat credinţă regelui Sigismund II August în biserica din Bakota, împreună cu cei peste 60 de boieri aflaţi alături de el, chiar la 2 septembrie 1552 („vinerea dinaintea naşterii <Fecioarei> Maria"), a doua zi după asasinarea lui Ştefan, fiind stabilit, desigur, prin înţelegerea dintre cele două grupe de boieri că aceasta trebuia să aibă loc în ajun, pentru că altfel prima ştire sigură despre asasinat a sosit în tabăra polonă, cum am văzut, abia la 3 septembrie 1552.

In lumina acestor precizări din surse de prima mână, pare stranie afirmaţia că "data, împrejurările, precum şi cauzele" omorârii lui Ştefan Rareş la Ţuţora, unde nu se ştie de ce se afla, nu pot fi "pe deplin clarificate".

In realitate, tragedia a avut loc, în condiţiile înţelegerii amintite dintre partizanii interni şi cei din afară ai lui Petru stolnicul, "la podul de la Ţuţora, pe prundul Prutului" (Eftimie, în Cronicile slavo-române), „lapodul de la Ţuţora care este la Prut", pod aflat la răsărit de Iaşi, care făcea legătura peste Prut cu satul Ţuţora, deoarece Ştefan Rares mutase reşedinţa domnească principală de la Suceava la Iaşi, poate pentru a se depărta de inamicii săi din Polonia.

Rapoartele lui G.B. Castaldo din 21 octombrie 1552 către Ferdinand I şi Maximilian de Habsburg indică drept cauză imediată a declanşării acţiunii din interior împotriva domnului faptul că una din scrisorile sale, semnată şi de voievodul ardelean Andrei Bathory, care îndemnau pe boierii din Moldova la uciderea sau înlăturarea lui Ştefan Rareş, descoperită de un copil de casă (paj) de la curte, a ajuns în mâna celui vizat, astfel că, pentru a-şi salva vieţile, boierii complotişti au fost nevoiţi să-l ucidă în noaptea următoare.

Şi din relatarea mai amănunţită, cu informaţii care nu se întâlnesc în altă parte, a lui Stanislav Orzechowski, rezultă că Ştefan Rareş aflase ceva despre uneltirile împotriva sa şi se pregătea să atragă în cursă o seamă de complotişti, chemându-i la un ospăţ la curte, la 7 septembrie 1552. Aceasta a întărit dorinţa de acţiune a boierilor din Moldova, aflaţi în legătură cu tabăra lui N. Sieniawski. Profitând de faptul că Ştefan Rareş ieşise la plimbare pe malul Prutului împreună cu ibovnicele sale, după care în cursul nopţii se culcase într-un cort, lângă râu, cu o gardă de doar 17 oşteni, ucigaşii au trecut la acţiune. Pe la "a treia strajă" (tertia vigilia), deci înspre zorii zilei de joi 1 septembrie 1552, 30 de călăreţi şi pedestraşi trec de pe malul stâng pe cel drept al Prutului, ucid oştenii de pază şi intră în cortul domnesc. Trezit din somn, Ştefan Rareş este cuprins de frică, cade în genunchi, cerând îndurare pentru viaţa sa, în schimbul căreia oferă tot aurul, se înţelege bijuteriile şi podoabele pe care le avea cu el, dar este străpuns fără milă, dându-şi sufletul în timp ce încerca să obţină iertarea ucigaşilor.

După cum aflase ulterior regele Poloniei, Ştefan Rareş a fost "decapitat" (Hurmuzaki, Supliment, III, p. 173).

Relatările interne nu oferă atâtea amănunte, dar toate sunt de acord asupra morţii rapide a domnului. Pentru cronicarul Eftimie, "dintr-odată a fost lipsit de domnie şi de viaţă în chip ruşinos şi fără nici o milă". Azarie, unul dintre contemporanii care l-au simpatizat, arată că Ştefan Rareş "a fost tăiat în chip vrednic de milă, sub cort, vai ca pe un miel [...] Altceva n-a spus nimic, decât aceste cuvinte: «o, săracă dreptate, pe tine te plâng şi de tine suspin, căci tu ai pierit şi ai murit înainte de mine». Şi zăcea pe pământ acoperit de sânge". In sfârşit, peste aproape trei sferturi de veac, şi Grigore Ureche aflase că boierii complotişti "noaptea cu toţii s-au rădicat la podul de la Ţuţora şi au tăiatu aţile cortului asupra lui Ştefan vodă şi cu multe rane pătrunzându-l, au muritu" (Letopiseţul, p. 169, 170).

Desigur, atât S. Orzechowski cât şi Azarie au o poziţie subiectivă în zugrăvirea atitudinii lui Ştefan Rareş înaintea morţii, dar multe din amănuntele materiale ale asasinării lui Ştefan Rareş, desprinse din izvoarele amintite mai sus, sunt, desigur, reale.

In schimb, zvonurile despre aceasta ajunse la Viena în cursul lunii septembrie 1552 au fost mult exagerate, îndeosebi în ceea ce priveşte rolul jucat în acest act de comandantul imperial al Transilvaniei, G.B. Castaldo, preluate, cum am văzut, destul de necritic de o bună parte a istoriografiei româneşti a problemei. La 28 septembrie 1552, din Viena era anunţat, aşadar, ducele Ferrarei că tocmai „Castaldo a făcut să fie omorât Moldoveanul, care era devotat Turcului şi avea 300 de turci în garda sa, care au fost ucişi o dată cu el [...] şi a fost înălţat un nou voievod, iubit şi de popor şi devotat Maiestăţii Sale (Ferdinand I de Habsburg), căruia i-a plăcut mult această ştire" (A. Veress, Documente, I). A trecut ceva timp până când agenţii diplomatici din Europa Centrală au înţeles cum s-au petrecut în realitate lucrurile. Abia la 27 ianuarie 1552 agentul ducelui de Modena îl informa pe acesta din urmă că "adevărul adevărat a fost că moldovenii şi nu Castaldo l-au ucis pe Moldovean".

Ştefan Rareş a fost înmormântat în grabă, după S. Orzechowski, în partea stângă a gropniţei din biserica mănăstirii Pobrata (Probota) Nouă, alături de tatăl, Petru Rareş, ctitorul lăcaşului, şi mama sa. Piatra lui de mormânt a fost aşezată de sora sa Ruxandra, mult mai târziu, cândva, cel mai devreme după septembrie 1554. Aceasta, deoarece inscripţia lespezii arată că a fost pusă de "Doamna Roxanda, fiica lui Io Petru voievod, iar doamnă lui Io Alexandru voievod", ce a "înfrumuseţat" astfel "groapa aceasta fratelui ei Ştefan voievod, care s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri în anul 7060 (1552), sept. 1".

Mai mult nu putea spune soţia celui în favoarea căruia fusese ucis fratele său. Dar din faptul că e menţionată drept doamnă a lui Alexandru Lăpuşneanu, şi se ştie că acesta abia "după trecerea celui de-al doilea an al domniei lui şi-a luat în căsătorie pe doamna binecinstitoare, Roxanda" (Azarie, în Cronicile slavo-române), rezultă că ea a aşezat lespedea care doar marca locul mormântului lui Ştefan Rareş, cel mai devreme, cum aminteam, după septembrie 1554.

  • Sursă 1: Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002

LogIn

Bună! Pentru a beneficia de toate avantajele acestui site, te rugăm sa te înregistrezi sau să te loghezi.