In ziua următoare nopţii în care a murit Petru Rareş, aşadar, vineri 3 septembrie 1546, sfatul obştesc, adică "boierii cu toată ţara", sau episcopii şi "întregul sfat", au ales şi „ridicat" la domnie, deci tot atunci l-au uns şi încoronat pe Iliaş, fiul cel mai mare rămas în viaţa la acea dată al lui Petru Rareș. O însemnare de pe o strană a bisericii din Popăuţi, lângă Botoşani, confirmă relatările cronicarilor despre strânsa legătură în timp între moartea lui Petru Rareş şi imediata ridicare la domnie a fiului său Iliaş: „La anul 7054 (1546) septembrie în 3, marţi (?), a răposat Io Petru Voievod şi a stat Ilie Voievod" (N. lorga, Studii şi documente), „cu îngăduinţa întregii ţări a Moldovei" (Ilie Corfus, Documente [...] Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea).
In chip ciudat, şi fără nici o justificare documentară, A.D. Xenopol afirmă că „Ilie [...] se încoronează în ziua de 5 septembrie 1546". De aici data de 5 septembrie 1546 pentru "instalarea în scaunul Moldovei" a lui Iliaş a fost preluată necritic de Georgeta Ignat şi Dumitru Agachi, Cu privire la politica urmaşilor lui Petru Rareş (1546-1552), care sporesc confuzia încercând să coreleze această dată cu cea de 3 septembrie, care apare la Grigore Ureche, chipurile: "deşi hotărârea datează, desigur, din această zi, alegerea propriu-zisă a avut loc pe 5 septembrie", cu toate că Xenopol plasase la această ultimă dată "încoronarea", care nu putea precede "alegerea" unui domn. Nu se ştie când s-a născut Iliaş, din ultima căsătorie a lui Rareş cu despina (= fiica de despot) Elena Ecaterina Brancovici, totuşi fiind foarte tânăr la luarea domniei i s-a spus Iliaş, şi el însuşi şi-a spus astfel întrega sa domnie atât în documentele sale interne cât şi în scrisorile trimise în Transilvania.
S-a presupus a fi fost un timp asociat la domnie de către părintele său Petru Rareş. Faptul însă nu e sigur, iar perioada în care ar fi putut avea loc aceasta nu putea fi decât foarte scurtă. Iliaş Rareş nu a fost trimis ostatic la Constantinopol în mai 1542, cum au crezut istoricii români, pornind de la o însemnare răzleaţă din cronica lui Grigore Ureche, fără indicarea anului, în realitate, Iliaş l-a înlocuit pe fratele său mai mare, Alexandru, la Poartă, după moartea acestuia, iar însemnarea lui Grigore Ureche despre purcederea lui la Ţarigrad, "în luna lui mai, în 15 zile" (Letopiseţul, p 166), se referă de fapt la anul 1544. Evenimentul a prilejuit o ceremonie deosebită şi a fost consemnat astfel în cronica contemporanului Eftimie: „în anul 7052 (1544) luna mai 15, Petru voievod a trimis pe fiul său cel mai mare, Iliaş, la Ţarigrad, la marele împărat, singur stăpănitor, unde se numeşte la Poarta împărătească şi l-a însoţit însuşi Petru voievod şi cu doamna Elena şi cu toţi boierii mari şi tot sfatul şi arhiereii şi cu toţi egumenii moldoveni, până la râul Dunărea" (Cronicile slavo-române, p. 110, 118).
Iliaş Rareş a rămas la Constantinopol găzduit, s-a considerat, de Mehmed Sokolli, un renegat sârb, rudă mai îndepărtată a mamei sale, cel mult un an şi vreo patru luni, din mai 1544, până înainte de 17 septembrie 1545, când e amintită "credinţa" sa într-un document intern, după care, în cursul anului 1546, până la moartea tatălui său, apare mereu mărturia sa de "credinţă" în numeroase acte ale acestuia, alături de cea a fraţilor săi Ştefan şi Constantin, fără însă ca numele său să fie însoţit de apelativul "voievod", astfel întât asocierea sa la domnie nu poate fi susţinută. Doar la 7 ianuarie 1546 braşovenii trimiteau daruri sau mărfuri în Moldova lui "Ilie voievod fiul lui Petru voievod" (Quellen, III, p. 335). Faptul că e amintit în socotelile Braşovului cu titlul de "voievod" nu înseamnă neapărat asocierea sa la domnie în ultimul an de viaţă al tatălui său, ţinând seama că în mulţimea documentelor interne din 1546 nu apare niciodată, cum am văzut, cu acest apelativ.
In timpul şederii la Constantinopol, Iliaş şi-a făcut foarte probabil relaţii printre mai marii Porţii, desigur astfel explicându-se grabnica sa învestire de către sultan. Insemnele de învestitură i-au fost trimise în a doua jumătate a lunii septembrie 1546, mai precis după 6 septembrie, când, de la Suceava, Ilias Rareş înştiinţa pe braşoveni despre ridicarea sa la domnie fără a pomeni despre trimiterea acestora, şi mult înainte de 9 noiembrie 1546, când solul său, boierul Maxim, anunţa la Braşov ca sultanul trimisese domnului său: „steagul, calul, frâul şi şeaua şi încă o scufie (zkofy)", aşadar cuca domnească.
Iliaş Rareş a urmat întocmai politica externă iniţiată de părintele său în a doua domnie, caracterizată, cum aminteam mai sus, prin înţelegere făţişă şi prudentă cu Poarta, dublată în ascuns de căutarea oricăror prilejuri de ridicare, cu sorţi de izbândă, împotriva acesteia. Aceasta însă nu a însemnat, aşadar, o continuare a politicii de "neangajare promovată de tatăl său", cum s-a crezut, deoarece Petru Rareş a dus pe plan extern în a doua domnie o politică subtil "angajată" faţă de creştini, pe care o va urma fiul său Iliaş, cu înclinare îndeosebi spre Polonia.
Pe plan intern, pentru a face faţă cererilor Porţii, Iliaş a supus la birul pentru haraci şi la alte dări toate categoriile privilegiate, laice şi ecleziastice, a reprimat cu duritate opoziţia şi comploturile boiereşti, în parte la îndemnul mamei sale, n-a şovăit să-l înlăture din scaunul episcopal de Roman pe Macarie, care, evident, în cronica sa nu l-a iertat, provocând pribegirea multor boieri, o mare tulburare în ţară şi repetate încercări ale pretendenţilor din afară de a-l îndepărta din scaun (Macarie şi Eftimie, în Cronicile slavo-române, şi Georgeta Ignat, Dumitru Agachi).
Sfârşitul oficial al domniei lui Iliaş Rareş a avut loc la 30 mai 1551, la Constantinopol, când, după relatarea de a doua zi a agentului imperial Giovanni Malvezzi, aflat la faţa locului, "domnul moldovean s-a făcut turc în marele divan al sultanului şi i-a fost dat sangiacatul Silistrei, şi a fost dată domnia Moldovei fratelui său, a domnului moldovean amintit". In aceeaşi zi, după ceremonia "tăierii" (împrejur, circumciziei), i s-a dat palatul lui Ibrahim paşa, ca reşedinţă la Constantinopol, „şi sultanul l-a declarat fiul său, şi a făcut mari serbări şi petreceri, eliberând un mare număr de prizonieri" (Hurmuzaki, III , p. 263). Prin trecerea la islam, Iliaş şi-a schimbat numele "şi a fost numit Mahmet" (Eftimie, în Cronicile slavo-române). De fapt, acesta era numele care se dădea în această vreme la Poartă românilor care deveneau musulmani (Mihai Maxim). O dată cu Iliaş s-au „turcit" şi patru-cinci dintre boierii însoţitori (Hurmuzaki şi N. Iorga).
In lumina atitudinii precreştine a lui Iliaş Rareş, vădită în întreaga sa domnie de „4 ani şi 8 luni" (septembrie 1546-mai 1551, după socoteala corectă a lui Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 168), apare ciudată "turcirea" sa, prezentată de episcopul Macarie ca izvorâtă din "propria lui voinţă" (Cronicile slavo-române), în vreme ce Eftimie îl credea "cuprins de farmece".
Ultimii doi cronicari, feţe bisericeşti, Macarie chiar persecutat de Iliaş, cel puţin unul din ei urmat de Grigore Ureche, care a lansat celebra caracterizare a lui Iliaş Rareş: „dinafară să vedea pom înflorit, iară dinlăuntru lac împuţit" (Letopiseţul, p. 167), prezintă cu totul nefavorabil domnia acestuia, deoarece a lovit în boieri şi mai ales în elementele ecleziastice ale statului. Poziţia interesată a cronicarilor, care nu a fost subliniată până acum, mai cu seamă în lumina atitudinii reale procreştine a lui Iliaş Rareş, a influenţat istoriografia epocii. In consecinţă, aceasta a căutat tot felul de explicaţii actului, într-adevăr neobişnuit al "turcirii" unui domn în scaun: de natură psihologică şi de comportament, înclinarea spre modul de viaţă oriental, legate de educaţia şi moravurile deprinse la Constantinopol, în vremea cât a fost ostatec, de natură politică: duşmănia faţă de Iliaş a Poloniei şi lupta pentru a-l detrona dusă de pretendentul Petru stolnicul, viitorul Alexandru Lăpușneanu, dorinţa de a domni ca musulman „asupra unei Moldove reînfiinţate în vechile hotare" dinainte de 1484 şi 1538, presiunea otomană, tensiunea maximă dintre domn şi biserică.
In realitate, motivele "turcirii" lui Iliaş Rareş au rămas la fel de greu de desluşit atunci ca şi acum. O explicaţie obiectivă am considerat că nu poate fi dată decât urmând strict cronologia evenimentelor care au dus la sfârşitul domniei lui Iliaş şi începutul celei a fratelui său Ştefan Rareş, cronologie în parte eronat redată de cronicile interne, care a influenţat istoriografia perioadei şi listele domnilor.
Restabilirea succesiunii reale a evenimentelor arată că la 1 mai 1551 Iliaş a instituit o locotenenţă domnească, în frunte cu fratele său Ştefan şi cu mama sa, Elena Ecaterina, care poate nu întâmplător în aceeaşi zi a dăruit un tetraevanghel mănăstirii Pobrata. „Au lăsatu domniia la mâna fraţinesău, lui Ştefan vodă şi a mâni-sa, în anii 7059 mai 1, şi el s-au dus la împăratul Suleiman", scrie Grigore Ureche (Letopiseţul, p. 167). Textul a fost interpretat în istoriografia perioadei fără excepţie în sensul că la 1 mai 1551 Iliaş ar fi plecat la Constantinopol, şi cu această semnificaţie am arătat că data este eronată. In realitate, în textul concis al cronicii lui Ureche data de 1 mai se referă la lăsarea domniei pe mâna fratelui şi a mamei (probabil atunci având loc sfatul domnesc în care a anunţat această hotărâre), urmată de plecarea la Poartă la o dată consecutivă, dar neprecizată.
Această dată a plecării lui Iliaş spre Constantinopol trebuie plasată îndată după 10 mai 1551, când domnul se mai afla la Suceava, unde dicta o scrisoare către bistriţeni. Dincolo de motivaţii răuvoitoare ale cronicarilor călugări contemporani, preluate în parte şi de Grigore Ureche, călătoria lui Iliaş la Constantinopol s-a datorat, după raportul agentului imperial de la Poartă, G. Malvezzi, trimis la 22 mai 1551 la Viena, respectării îndatoririi de „a săruta mâna sultanului, deoarece e obligat să vină la fiecare trei ani în persoană cu un dar" (Hurmuzaki, III , p. 263), obligaţie impusă lui Petru Rareş cu prilejul acordării celei de-a doua domnii, în 1540 („Eu însumi trebuie să am vedere <cu împăratul> în al treilea an de domnie", relata Rareş regelui Sigismund I în primăvara 1542). Nici vorbă de "turcire" în raportul agentului imperial cu opt zile înainte ca ceva anume să determine acest act. Cum Iliaş nu avea măcar un fiu pe care să-l trimită la Poartă, aşa cum făcuse Petru Rareş cu fratele său Alexandru în 1542 sau cu el însuşi în 1544, Iliaş a fost nevoit să se prezinte în persoană înaintea lui Suleiman Magnificul.
Pentru a putea plăti cu această ocazie şi haraciul, care se achita de obicei la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai, şi acesta trebuie să fi fost un motiv însemnat al deplasării lui Iliaş la Poartă în mai, ca să nu mai vorbim de darurile oficiale şi neoficiale care trebuia să fie date acolo, domnul a impus din timp, în mod excepţional doar cu această ocazie, pentru prima dată în istoria Moldovei, toate categoriile privilegiate, fără excepţie la "birul cel mare" pentru "haraciul cel mare", ceea ce a aruncat "într-o mare tulburare" pe toţi cei scutiţi până atunci, de la mitropolit şi boierii din sfatul domnesc, până la "vătafii" (= comandanţii) de tot felul, popi şi diaconi (Eftimie, în Cronicile slavo-române), o însemnare de la mănăstirea Dobrovăţ confirmând că în aprilie 1551 Iliaş a impus mănăstirile la o dare variind în 40 şi 100 de galbeni (N. Iorga, Studii şi documente), nemulţumirile tuturor concentrându-se asupra voievodului.
Deşi slugile trimise în ţară să adune birul au spus peste tot că domnului îi trebuie bani, se înţelege pe lângă cei obişnuiţi ai haraciului, "de cheltuială şi de drum la Ţarigrad", adică în principal pentru daruri, zvonurile răuvoitoare nu au întârziat să apară. Cronicarul Eftimie a înregistrat chiar justificările lui Iliaş dinainte de 1 mai 1551: „că eu, zicea, iubesc şi cred în legea creştinească, dar mă duc la împărat să uşurez şi să scad haraciul ţării şi al săracilor şi nu, cum spun oamenii, că merg pentru turcire, iar cine face astfel de vorbe împotriva mea, va fi pedepsit cu capul". Prin scrisori şi trimişi în Polonia ai boierilor nemulţumiţi, regele Sigismund I a fost informat înainte de 15 mai 1551, chipurile despre îmbrăţişarea credinţei turceşti şi intenţia lui Iliaş de a se duce la Poartă, „unde va fi circumcis". Cei care se adresau astfel regelui în prima jumătate a lunii mai 1551 erau de fapt complotişti împotriva domnului, care cereau, în acelaşi timp, regelui protecţia şi trimiterea în ţară a unui voievod hotărât de acesta.
Abia după 10 mai 1551, cum am văzut, Iliaş a pornit din Suceava spre Dunăre, însoţit de "aproape toţi boierii şi oastea" (Eftimie, în Cronicile slavo-române, p. 112,121), adică cu obişnuitul alai cu care a fost condus el însuşi în mai 1544, când plecase la Poartă ca ostatec. Pe drum, în grădina curţii domneşti de la Huşi, Iliaş Rareş a adunat sfatul domnesc lărgit („pe toţi boierii săi şi pe toţi câţi erau mai de frunte şi tot sfatul") cerând tuturor: "ca să nu fugă în alte ţări, «căci eu, a spus, mă duc la marele împărat şi iarăşi curând mă voi întoarce». Şi s-a jurat cu mâinile pe cinstita cruce înaintea întregului popor că crede în legea creştinească şi nu are gând de turcire" (restul sunt comentariile defăimătoare, neverificabile ale lui Eftimie). In fond era primul domn din Moldova aflat în scaun care se ducea în persoană la Constantinopol şi faptul a stârnit, în chip firesc, multă vâlvă. Pentru a preveni, desigur, o interpretare greşită a călătoriei sale, Iliaş a trimis la regele Poloniei o solie de 16 persoane, condusă de N. Burlă, care a sosit la Cracovia la 21 mai 1551, rămânând aici până la 25 a lunii.
In acelaşi timp, la 21 mai 1551, Iliaş Rareş a sosit la Constantinopol cu o suită de "o sută de cai sau aproape", cum relata a doua zi agentul imperial G. Malvezzi, care a fost de faţă la sosirea domnului. Patru zile mai târziu, la 25 mai, după acelaşi bine informat agent imperial, Iliaş "a sărutat mâna sultanului şi i-a făcut un dar în cai, bani şi brocarturi şi mătase în valoare de douăzeci şi cinci de mii de ducaţi şi i-a cerut sultanului cinci sute de ieniceri pentru a-i ţine în ţara sa şi pentru a redobândi unele cetăţi ale sale din Transilvania. Se justifică astfel averile ridicate din Moldova, exagerate însă de Eftimie (Cronicile slavo-române), ienicerii urmând să slujească ca mercenari, cum se va întâmpla şi în domniile următoare (Constantin Rezachevici, Mercenarii în ostile româneşti în Evul Mediu).
Plăţile şi darurile făcute la Poartă, ca şi cererile adresate sultanului, dovedesc însă limpede că Iliaş Rareş nu dorea să părăsească domnia Moldovei, dimpotrivă, urmărea să redobândească şi posesiunile predecesorilor săi din Transilvania. Dacă ar fi urmărit de la început să se "turcească", nu trebuia să plătească atâtea la Poartă, sultanul l-ar fi acceptat oricum, şi ar fi cheltuit el însuşi cu serbările prilejuite de aceasta, cum s-a întâmplat mai apoi chiar în cazul său, iar ulterior în cel al lui Mihnea Turcitul, din Ţara Românească. Or, ca "turc", Iliaş îşi tăiase orice cale de revenire la domnia Moldovei, iar o recreştinare nu-i putea aduce decât moartea, conform perceptelor islamului.
După obicei, următoarea ceremonie la Poartă ar fi trebuit să fie reconfirmarea în domnie în cadrul marelui divan. In loc de aceasta, la 30 mai 1551, cum am văzut mai sus, Iliaş a acceptat islamismul devenind Mahomet (Mehmed pentru români), înaintea marelui divan al sultanului, care i-a dat sangeacatul, important de altfel, al Silistrei, ce supraveghea Ţările Române în lungul Dunării, acordând tot atunci domnia Moldovei fratelui său Ştefan. In chip neobişnuit, în grabă, în aceeaşi zi, a urmat actul circumciziei, urmat de manifestările de bucurie ale sultanului, care l-a declarat fiul său, a organizat serbări şi petreceri, eliberând totodată mulţi prizonieri creştini (Hurmuzaki, XVI). O dată cu Iliaş s-au turcit doar patru-cinci dintre boierii care îl însoţeau, restul, majoritatea dintre "boieri însă şi cu ceilalţi ostaşi s-au întors la ale sale" (Eftimie, în Cronicile slavo-române).
Ce s-a petrecut la Poartă în intervalul 25-30 mai 1551, de natură să schimbe cu totul viaţa lui Iliaş Rareş nu se ştie. Explicaţia trebuie însă mai degrabă căutată în lovitura de stat, am spune cu o expresie actuală, susţinută de desfăşurarea cronologică a evenimentelor, ce a avut loc în Moldova. Pregătită din timp în secret, aceasta a adus la domnie pe Ştefan Rareş înainte de 24 mai 1551, când acesta se afla ca domn înscăunat la Suceava (Hurmuzaki, XVI , p. 482-483), prin alegerea anterioară a sfatului obştesc al ţării, în faţa căruia Iliaş a fost prezentat ca unul care a plecat la Poartă, părăsindu-şi domnia, pentru a se "turci", cu atât mai mult cu cât el era primul domn moldovean care răspundea în fapt chemării lui Suleiman Magnificul de a veni la curtea acestuia, în vreme ce, la Constantinopol, Iliaş abia se pregătea pentru prima audienţă la sultan din 25 mai 1551. In cursul lunii mai 1551, trimişii lui Ştefan Rareş, despre care vorbeşte clar raportul unui agent italian către ducele de Modena, la 3 iunie 1551, plus adepţii săi, aflaţi poate chiar şi printre însoţitorii lui Iliaş, i-au obţinut, desigur, prin intrigi tainice, domnia, în anumite condiţii, care, cum am văzut, i-a fost acordată, prin trimisul său, la 30 mai 1551, o dată cu "turcirea" iui Iliaş.
Foarte probabil, pus în faţa faptului împlinit şi temându-şi viaţa (rivalul înlăturat, aflat la Poartă, era de obicei ucis), Iliaş Rareş a preferat să şi-o slaveze trecând la mahomedanism, aceasta fiind singura raţiune care ar justifica acest act, dramatic în sine, cu atât mai mult cu cât implica şi pierderea definitivă a domniei, pe care Iliaş, prin călătoria la Constantinopol, încercase în fapt să şi-o consolideze. După moravurile turceşti din secolul XVI, candidatul la învestitură, învingător pe plan financiar, putea cumpăra la Poartă chiar uciderea rivalului său, cum va proceda, peste câteva decenii, Mihnea Turcitul cu Petru Cercel, după ce acesta din urmă refuzase, într-o situaţie similară, să plătească pentru asasinarea celui dintâi, preferând să cumpere exilarea lui în cel mai depărtat loc pentru aceasta din imperiu. Mai slab de fire decât Constantin Brâncoveanu, aflat într-o alternativă asemănătoare peste mai bine de un veac şi jumătate, Iliaş a ales soluţia trecerii la islam, aparent din voinţă proprie, turcii nefăcând presiuni asupra sa, ci "apucându-l şi îndulcindu-l cu bine", cum aflase Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 167. O anumită înclinare spre modul de viaţă oriental, dobândit în scurta perioadă cât a fost ostatic la Poartă şi aducerea în Moldova a unor "sfetnici tineri turci", între care un anume Hadâr, care i-a fost "învăţător", şi pe care cronicarul Eftimie îl acuză chiar de "vrăjitorie" (Cronicile slavo-române), nu au fost determinante, chiar dacă ar fi putut juca un oarecare rol secundar, în adoptarea deciziei de "turcire". De altfel, şi alţi fii de domni care au fost ostateci la Poartă nu au privit cu ostilitate modul de viaţă oriental, islamic, de pildă, Petru Cercel sau Dimitrie Cantemir, care a scris şi o lucrare fundamentală despre aceasta, Sistema religiei muhammedane, fără însă să manifeste înclinare pentru "turcire" de bună voie.
La 8 iunie 1551, Iliaş, acum Mehmet bei, după ce a sărutat mâna sultanului în cadrul unei ultime audienţe, a plecat la sangeacatul său din Silistra, aşteptând să intervină, alături de alţi bei din Rumelia în Transilvania împotriva imperialilor. La 13 iulie 1551 îl aflăm încă la Silistra, după care se pare că a fost scurt timp închis din porunca sultanului, "la Rodos, la opreală" (Miron Costin, Letopiseţul, p. 75), care a trimis un ceauş în Moldova să verifice plângerile sale din iunie sau iulie 1551, împotriva fratelui său Ştefan, care s-ar fi înţeles cu polonii.
In septembrie 1551, Iliaş-Mehmet bei a trimis soli turci la Ştefan Rareş în vederea împăcării, iar acesta din urmă i-a acordat salvconduct (permis) pentru întoarcerea în ţară.
Iliaş-Mehmet a rămas însă ca bei la Silistra numai doi ani, până în 1553. In acest răstimp, Nicolae Costin, citând cronicile lui Kromer şi Gwagnin, îi atribuie o acţiune cu oşti turceşti împotriva cetăţii Braclaw (în Ucraina de sud-est), pe care ar fi ars-o, luând în robie pe locuitori (Letopiseţul, p. 428). Grigore Ureche relatează însă doar că „Nici într-acea boierie ce-i dedese împăratul, n-au trăit multă vreme şi îndelungată, ce după doi ani, îmbucându-l mulţi din nepriiatenii lui cu multe cuvinte rele cătră împăratul, au căzut la închisoare, că au trimis împăratul de l-au legat şi i-au luat toată avuţiia" (Letopiseţul, p. 167-168). Cronicarul nu spune ce a prilejuit această măsură aspră şi nici istoriografia perioadei nu dă un răspuns adecvat, mulţumindu-se să-i citeze cuvintele, într-o formă sau alta.
In realitate, putem spune că dizgraţia lui Iliaş-Mehmet, arestarea şi, cum vom vedea, exilarea lui până la moarte în Anatolia şi Orientul Apropiat, s-au datorat sprijinului acordat de el, complotului din 1553 împotriva lui Alexandru Lăpuşneanu, domnul aflat în scaun atunci, condus de Negrilă „hatmanul" şi Gheorghe fost mitropolit de Suceava, fugari în Polonia şi apoi la Constantinopol, în favoarea lui Constantin Rareş, fratele, în vârstă de circa 13 ani, al lui Iliaş, capturat, împreună cu mama sa, la Suceava, în septembrie 1551, de către Negrilă, şi în cele din urmă adus de boierii complotişti la Poartă.
Având sprijinul marelui vizir Rustem paşa, în iulie 1553, Iliaş-Mehmet s-a înfăţişat sultanului "cu mare jalbă" împotriva lui Lăpuşneanu, cerând domnia Moldovei pentru Constantin Rareş, oferind mărirea tributului la 40 000 de florini, 500 de cai şi 10000 de berbeci pe an, obligându-l astfel pe domnul în scaun să ceară un împrumut regelui Poloniei pentru a face faţă situaţiei.
Alexandru Lăpușneanu a ripostat, trimiţând la Constantinopol o solie din care făcea parte şi cronicarul Macarie, episcop de Roman, înverşunatul inamic al lui Iliaş, solie înzestrată cu toţi banii de care dispunea atunci Lăpuşneanu. Membrii ei sunt acei "nepriietenii lui" Iliaş-Mehmet, care l-au "îmbucat" (mâncat) "cu multe cuvinte rele cătră împăratul", după exprimarea, până acum enigmatică, a lui Grigore Ureche, determinând pe Suleiman Magnificul să poruncească arestarea şi exilarea sa. Aceiaşi oameni ai lui Alexandru Lăpuşneanu se pare că l-au otrăvit la Poartă pe fratele său, pretendentul Constantin Rareş, înainte de 30 martie 1554, când trimişii imperiali îl informau despre aceasta pe Ferdinand I, arătând că, deşi a primit împărtăşania ortodoxă, tânărul de 13 ani a fost înmormântat de turci după ritul lor, chiar cadavrul fiindu-i circumcis, sub pretextul că ar fi promis să treacă la islam, urmând, desigur, exemplul fratelui său mai mare, în încercarea de a-şi salva viaţa. După altă relatare imperială, Constantin ar fi murit la 26 martie 1554, însă de "ciumă", înmormântarea după obiceiul musulman fiind însă la fel redată.
O altă urmare a acestor evenimente pentru familia lui Iliaş a fost executarea mamei sale, Elena Ecaterina, în a doua parte a anului 1553, din porunca lui Lăpuşneanu, consecinţă, foarte probabilă, a participării sale la complotul în favoarea fiului ei Constantin, dacă nu măcar ca răzbunare a lui Lăpuşneanu, care nu a împiedicat însă înmormântarea ei alături de soţul său la mănăstirea Probota (Pobrota) Nouă.
După arestarea lui Iliaş-Mehmet din ordinul lui Suleiman Magnificul şi confiscarea averii, în cea de-a doua jumătate a anului 1553, cum am văzut mai sus, acesta a fost trimis peste Marea Neagră la Brusa (Bursa) în Anatolia şi închis aici unde e atestat întâmplător la 26 martie 1554 (N. lorga, loc. cit.). Grigore Ureche (.Letopiseţul, p. 168), care relatează şi el acestea, crede că "mai apoi de inimă rea, peste scurtă vreme au murit". Intr-adevăr, după obiceiul aplicat foştilor domni aflaţi pe teritoriul Imperiului otoman, Iliaş a fost mutat de la Brusa la Alep, în Siria, la o dată pe care nu o cunoaştem, decedând aici după 10 august 1555, când lui „Mehmed beg, voievod al Moldovei" i se fixează un venit de 35 de aspri pe zi, adică 12384 de aspri pe an, şi înainte de 13 octombrie acelaşi an, când e amintit în socotelile Porţii ca „fostul Mehmed beg", în trecut "mirliva" la Silistra, bunurile sale fiind înregistrate în vistieria împărătească. La 15 ianuarie 1562, De Petremol, rezidentul francez la Poartă, menţiona că "a fost găsit mort, nu fără bănuială de otravă, din partea lui Alexandru".
Mormântul nu i se cunoaşte, probabil va fi fost într-un cimitir musulman din Alep, în secolul XVII un cronicar moldovean pretinzând că şi-a dat sufletul "în legea turcească" (Grigore Ureche, loc. cit.), în timp ce altul notează: „spun de dânsul că la moartea sa au mărturisitu legea creştinească" (Miron Costin, Letopiseţul, p. 75).
Deşi a fost primul domn român care s-a "turcit", deşi numele său a fost îndată după aceea şters sau răzuit din inscripţii şi documentele interne, iar reprezentarea în frescă i-a fost înnegrită, totuşi lui nu i s-a aplicat ulterior porecla "Turcitul", şi după şocul provocat contemporanilor, care nu cunoşteau motivele reale ale actul său ieşit din comun, moartea sa a trecut aproape neobservată.
