CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

FAMILIA

Nepot de soră al lui Şerban Cantacuzino (1679-1689) - în timpul căruia ocupase înaltele dregători de mare postelnic (sef al dipolmatiei), mare spătar (comandant militar) și mare logofăt sef al cancelariei domneşti) - Constantin Brâncoveanu și-a început domnia sub tutela celuilalt unchi al sau, stolnicul Constantin Cantacuzino. Emanciparea, în 1707, de sub tutelă, vă provoca însă ostilitatea puternicei partide boiereşti a Cantacuzinilor, conflict pentru moment aplanat prin intervenția Rusiei.

DOMNIA

Domnia lui Constantin s-a desfaşurat în conditile ofensivei quasi-permanente după eşecul asediului otoman al Vienei (14 iulie-12 septembrie 1783). De altfel, în iarna lui 1689/1690, trupele imperialilor habsburgi condus de generalul Donat Heissler, s-au aflat în campanie militară în Tara Romanească, organizată cu scopul atragerii de partea curții de la Viena a domnului valah, înscăunat cu acordul turcilor reticent însă la "sirenele" vieneze şi ale Ligi Sfinte antiotomane (Austria, Polonia, Veneția, Rusia). Acelaşi Heissler a încheiat, în februarie 1690, un tratat secret antiotoman cu domnul Moldovei, Constantin Cantemir. Cu sprijin otoman şi tătar, Constantin Brâncoveanu i-a alungat în cele din urmă pe imperiali din tară. Mai mult, ajuns în Transilvania, domnul valah - sprijinit de turci şi de curuții ("haiduci", combatanți antihabsburgici) lui Emeric Thököly, favoritul otomanilor la tronul Transilvaniei - i-a înfrânt pe imperiali la Zărneşti (lupta din 11/21 august 1690), Heissler insuşi fiind luat prizonier, iar Dieta Transilvaniei recunoscându-l pe Emeric Thököly drept principe (1690-1691).

Rămânem pe "teritoriu" transilvănean, și mentionăm faptul că, prin Diploma leopoldină din 24 noiembrie/4 decembrie 1691, Transilvania a fost subordonată direct impăratului de la Viena (diplomă confirmată în 1694). Principatul Transilvaniei, care incă din 1686-1688 fusese obligat să accepte protecția monarhului austriac, era administrat de aici înainte de un guvernator numit de Casa de Austria (Habsburgii). Acelaşi Leopold I de Habsburg (1658-1705) prin patenta (act de cancelarie conferind un statut, un drept, un privilegiu) din 1692, intărită, în 1699 şi în 1701, de diplomele leopoldine (documente oficiale emise de cancelaria aulică austriacă) privind Unirea cu Roma - a recunscut clerului ortodox aceleaşi drepturi de care se bucura clerul romano-catolic, cu condiția să accepte unirea cu Roma.

Revenind la Constantin Brâncoveanu şi la politica sa de echilibru, "afectată" de ezitări sau ambiguităti diplomatice - este adevărat, pe fondul marii ofensive militare a Imperiului habsburgic şi al intențiilor amenintătoare ale Imperiului otoman de a controla în mod strict destinele Tarii Romanești și Moldovei, Transilvania fiind deja "pierdută" (din 1686-1688 şi 1691) -, mentionăm faptul că, în ianuarie 1695, domnul valah a primit, drept recompensă pentru serviciile făcute, titlul de "principe al Imperiului" habsburgic; că, în 1699 i s-a acordat, de către Înalta Poarta, domnia pe viată; că, în 1701, i s-a asigurat, de către Rusia, dreptul de azil, lui şi Cantacuzinilor. În Rusia țarului și apoi împăratului Petru I (cel Mare) al Rusiei va trimite în misiune diplomatică pe David Corbea, în 1702, 1705, 1706.

Pentru a întelege şi mai bine situația geo-politică în care trebuia să "manevreze" Constantin Brâncoveanu, amintim că prin Pacea de la Karlowitz (în Serbia), din 16/26 ianuarie 1699, survenită în urma înfrângerii de la Zenta (în Voivodina, pe Tisa) (1697), Imperiul otoman abandona Rusiei Azovul, Poloniei Podolia, Venetiei Moreea (sudul Greciei) şi Dalmația, şi recunoştea Imperiului habsburgic stapânirea asupra Ungariei (fostul paşalâc de la Buda) şi a Transilvaniei.

Apoi, în timpul războiului ruso-turc - pecetluit prin batălia din 8-12 iulie 1711 de la Stanileşti, pe Prut, unde forțele ruso-moldovene ale lui Petru I şi ale domnului moldav Dimitrie Cantemir au fost încercuite de turci, domnul valah a adoptat, deşi se angajase fată de țar, o atitudine de expectativă: şi-a aşezat trupele la Urlați, aproape de granița cu Moldova, în aşteptarea deznodământului bătăliei decisive.

MOARTEA

Abilitatea sau ambiguitatea politică internațională, precum și ostilitatea revenită a Cantacuzinilor i-au pecetluit lui Constantin Brâncoveanu soarta: mai întăi mazilit în martie 1714, domnul Tarii Româneşti vă muri decapitat, împreună cu fii săi, la Istanbul (în 15 august 1714), după ce refuzase convertirea la Islam.

Moartea marelui domn, urmata de cea a lui Ștefan Canatcuzino (1714-1716), coincide cu începutul epocii fanariote, adică înlocuirea domnilor pământeni cu domni greci (originari din Fanar, cartier al Istanbulului) sau domni romani fanariotizați.

Sfârşitul tragic al domnului român, a cărui "sclipire" îi va supraviețui, coincide cu sfârşitul regelui soare", Ludovic XIV (1643-1715). Chiar dacă istoria comparată nu este intotdeuna posibilă, transgresăm această dificultate teoretică şi putem constata că cei doi monarhi au plătit scump aroganta" sau eleganta somptuoasă. La început de secol al Luminilor şi al Rațiunii, dacă nu încă triumfante, cel puțin slobozite, unul murea decapitat în obscurantismul Semilunii, celălalt "pleacă" pe furiş din ceea ce vă deveni "oraşul luminii". Amândoi au lasat o tară epuizată, la cheremul "Reformismului" otoman sau al imanenței Revoluții. Este cea din urma care, paradoxal, îi vă "reuni ", atunci când capul penultimului Bourbon, Ludovic XVI (1774-1792), vă cădea sub securea a "Ființei supreme" (1793). Ceea ce i-a "salvat" este o sintagmă oriental-apuseană, "despotismul luminat".

CULTURA

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a reprezentat o epocă de remarcabilă înflorire a vieții culturale româneşti. Lunga să domnie a generat o serie de intiative pedagogice, literare, ştiintifice şi arhitecturale, stilul "brincovenesc" al ctitoriilor şi construcțiilor din vremea să fiind martorul palpabil şi peremtoriu al acestei străluciri.

Eforturile culturale ale lui Brâncoveanu au impus o reformä fiscală sinonimă, că și în Moldova (1700), cu generalizarea "ruptei", suma globala fixă (plătibila anual în patru rate trimestriale sau în două semestriale) (1701).

În domeniul educației, în 1694-1695, Constantin Brâncoveanu a infintat Academia de la Sfântul Sava, una dintre cele mai vestite instituții de învătământ din sud-estul Europei, unde se studia filosofie şi literatură antică şi creştină. Sensibil la problemele românilor transilvăneni, Constantin Brâncoveanu l-a trimis, în 1699, la Alba Iulia, pe Mihai Iştefanovici, care a tipărit Bucoavna, prima carte didactică în limba română.

Constantin Brâncoveanu l-a sprijinit pe invățatul Antim Ivireanul, mitropolit al Tării Româneşti (1708-1716), să înfiinteze o tipografie la Târgovişte, după ce acesta făcuse acelaşi lucru, în calitate de egumen (stareț), la mănăstirea Snagov (jud. Ilfov), și, că episcop de Râmnic, la mănăstirea Govora (jud. Vâlcea). Antim Ivireanul era un georgian din Iberia Caucazului (Ivir), adus în tară că mirean (Andrei) de către Constantin, pentru competente tipografice. Din intiativa ctitorului domn, a fost construită, între 1690-1697, mănăstirea Hurez (jud. Vâlcea) monument reprezentativ al stilului brâncovenesc, celebru pentru pictura şi ornametele care decorează: portretele familiei fondatorului şi ale meşterilor, autoportretele pictorilor se disting prin placerea de a surprinde realitatea inconjurătoare ornamentul foral, de asemenea într-o maniera realista, invadează pictura, broderia, sculptura în lemn.

Anul 1690 este leatul cu care se încheie cronica munteană cunoscută, pentru spiritul ei partizan, sub numele de Letopisețul cantacuzinesc. Atribuită lui Stoica Ludescu, lucrarea se numeşte de fapt Istoria Tarii Romaneşti de când a descălecat pravoslavnicii creştini.

Unchiul cărturar al domnului, stolnicul Constantin Cantacuzino (cca 1640-1716) - "cel dintâi care introduce în cultura noastră în acelaşi timp erudiția istoricului de perspectivă modernă și stilul ştiintific" (George Ivaşcu) -, a tipărit în 1700 în Italia, la Padova, unde şi studiase în tinerețe, o hartă a Tării Româneşti întocmită de el. Documentul, scris în greceşte, reprezintä prima lucrare cartografică produsa de un român. Stolnicul Constantin Cantacuzino este şi autorul unei istorii (neterminate) a tuturor romanilor, Istoria Tări Rumâneşti dintru început, unde formulează într-un mod explicit originea latină a românilor.

Antim Ivireanul (cca 1650-1716) este ctitorul manăstirii bucureştene Antim (1713-1715), şi autorul unor Didahii (predici, cazanie). Pline de "speculații teologice și transcendentalităti" scrise în spirit literar și "în duhul biblic, didahile lui Antim sunt cele mai violente critici ale orânduirii feudale şi ale asupririi otomane" (George Călinescu).

STILUL BRÂNCOVENESC

Stilul "brâncovenesc", care a subzistat, "inventatorului" său, a reînnoit arhitectura religioasă, mai ales prin utilizarea pietrei sculptate în forme împrumutate artei baroce: bisericile mănăstireşti bucureştene Colțea - zidită, între 1695-1698, de către fratele lui Ștefan Cantacuzino, spătarul Mihai Canatcuzino, "zugrăvită" de Pârvu Mutu (1657-1735) şi re-pictată, 1871, de Gheorghe Tattarescu -,  Văcărești - mănăstire construita, intre 1716-1722, din inițiativă domnului fanariot Nicolae Mavrocordat  (ian.-nov. 1716, 1719-1730)) -, Stavropoleos - săvârşită în 1724, zidită de arhimandritul Ioanichie Stratonikeas -.

La kilometrul 0 din Bucureşti se află o ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, biserica Sfântul Gheorghe Nou  (sfințită în 1707), pictata de acelaşi Pârvu Mutu "zugravul".

Acelaşi ornament sculptural "revoluționar" brâncovenesc îl regăsim la palatele construite de domn la Poilogi (jud. Dâmbovița) (1698), și Mogoșoaia (jud. Ifov) (terminat în 1702), care, în plus, introduc, cu succes, elemente arhitecturale ocidentale (loggia italiană) şi orientale (planurile), realizând astfel o adevărată sinteză originală românească.