Ştefan Cantacuzino era odrasla stolnicului cărturar Constantin Cantacuzino (cca 1640-1716). Nicolae lorga vede in stolnic "principalul factor" in istoria politică a Tării Româneşti din vremea lui Şerban Cantacuzino (1679-1688), fratele său, a lui Constantin Stefan Brâncoveanu (1688-1714), nepotul său, si a lui Stefan Cantacuzino, fiul sau.
Participant la complotul cantacuzinesc care a precipitat caderea lui Constantin Brâncoveanu, Constantin fost la rândul său victima "inteligentei" (intelligence, intelegere secreta) Cantacuzinilor cu imperialii habsburgi: în 6-7 iunie 1716, Ştefan Cantacuzino, precum şi mentorul sau tată, stolnicul Constantin Cantacuzino, au fost executati la Constantinopol, aidoma lui Constantin Brâncoveanu cu doi ani in urma.
Mai inainte, in 9/20 ianuarie 1716, Ştefan Cantacuzino fusese "depus" (mazilit, destituit), din ordinul Sultanului, de un capugiu (demnitar turc avand ca misiune inlocuirea domnilor), dupa ce, în decembrie 1715, Nicolae Mavrocordat (1716, (1719-1730) fusese numit domn, decizie ce insemna instaurarea, ca si in Moldova (in 1711) a regimului fanariot in Tara Romanească, adică numirea, in locul domnilor pământeni, a unor domni greci din Fanar (cartier al Istanbulului) sau români fanariotizati.
Cel mai de seamă reprezentant al umanismului romanesc, stolnicul Constantin Cantacuzino (cca 1640-1716), este autorul unei hărti a Tării Românesti întocmite de el, considerată prima lucrare cartografică produsă de un român (tipărită la Padova, în 1700), şi al unei istorii (neterminate) a tuturor românilor, "Istoria Tării Rumânesti intru care să cuprinde mumele ei cel dintai şi cine au fost lacuitori ei atunci şi apoi cine o au mai descalecat si o au stapânit până şi in vremurile de acum şi cum s-au tras şi stă". "Istorie critică" (George Ivaşcu) - prin tratarea intr-un spirit critic a izvoarelor care-i stăteau autorului la îndemană -, Istoria poate fi considerată, prima şi cea mai valoroasă operă de geografie istorică" (Marin Popescu-Spineni), unde autorul arată că Moldova, Tara Românească şi Ardealul corespund Daciei si "rezolvă" intr-un mod clar problematica originii latine şi a continuitătii poporului roman in Dacia: "Macară şi acei dachi <daci>, maca şi acei romani, carii apoi de multă vreme prent-atatia intr-un loc traind şi lacuind, şi bine unii cu altii amestecându-se pen rudenie, unul luund fata altuia, altul feciorul altuia, atâta s-au amestecat si s-au unit, cât mai pe urma impreună tuturor dachi le zicea , pană când grecii scriitorii (bizantini) intâi, zic toti ca le-au schimbat numele si le-au zis vlahi".
