Nicolae Mavrocordat era fiul aristocratului grec Alexandru Mavrocordat (1641-1709) "Exaporitul" (consilier secret al Sultanului), şi se înrudea, prin mamă, cu dinastia pământeană a Moldovei.
După o a doua domnie din Moldova (1711-1715), unde, în numele Portii otomane, a instaurat regimul fanariot, Nicolae Mavrocordat a fost, din aceleaşi considerente inaugurale, "strămutat" in Tara Românească.
Inainte de a deveni domn în Tările Române, Nicolae Mavrocordat fusese, ca şi tatal sau, mare dragoman, inalt demnitar care raspundea de relatile diplomatice ale Portii cu statele europene, fiind subordonat Ministerului Afacerilor Externe. Functia de dragoman a fost înfiintată, în 1661, de Fâzil Ahmed paşa Köprülü, marele vizir (inalt demnitar cu functia de prim sfetnic al Sutanului) (1661-1676). Coranul interzicând musulmanilor invatarea limbii "necredincioşilor", dragomani, in marea majoritate creştini, serveau de interpreti.
După eşecul în fata Vienei (1683), amplificat de infrângerea de la Zenta (1697), Imperiul otoman a fost obligat să adopte, "pret" de un sfert de secol (1683-1718), o politică de defensivă armată si diplomatică. Pacea de la Karlowitz (1699) sanctiona noua situatie geo-strategică: Inalta Poartă recunoştea Imperiului habsburgic stăpânirea asupra Ungariei (fostul paşalâc de la Buda) şi a Transilvaniei, se prevedea ca Imperiul otoman să abandoneze Rusiei Azovul, Venetiei Moreea (sudul Greciei) şi Dalmatia, Poloniei Podolia, regatul polon fiind însă obligat să evacueze cetatile ocupate în nord-estul Moldovei, în 1591, pe vremea domniei lui Constantin Cantemir (1685-1693).
Pentru a stavili această hemoragie teritorială, în conditile ofensivei Imperiului habsburgic şi ale activării politicii Rusiei în directia Europei de est, a bazinului pontic şi a gurilor Dunării, sultanul Ahmed III (1703-1730) şi anturajul său au luat decizia implicării directe în afacerile Moldovei si Tarii Románeşti. Defectiunea domnilor románi in batalia de la cetatea Hotin, de pe Nistru, la granita dintre Moldova şi Polonia (1673), atitudinea "colaborationistă" a acestora in timpul asediului Vienei (1683), politica oscilantă a lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) sau a cantemirestilor moldoveni, constituiau tot atâtea argumente în favoarea unor măsuri drastice menite să stabilizeze situatia strategică la Dunărea de Jos. Mai ales că cele două principate románe prezentau şi un interes economic major, in special prin livrarile de grane. "Solutia" aleasă a fost schimbarea, sine die, a domnilor pământeni cu greci din cartierul Fanar al Istanbulului sau cu romani fanariotizati. Majoritatea celor "aleşi" proveneau din "casta" politică a marilor dragomani, înalti demnitari care raspundeau de relatiile Portii cu statele europene, fiind subordonati Ministerului Afacerilor Externe. De confesiune creştin-ortodoxä, posedând o instructie superioară şi abilitate diplomatică, domnii "fanarioti" aveau drept misiune desfaşurarea unei politici de reforme, menită să stabilizeze cele doua tari romane, in vederea indeplinirii obligatiilor politice şi economice.
Mijloacele constau in consolidarea controlului politic, prin limitarea puterii boierimi neaoşe in folosul puterii centrale fanariote, şi in modernizarea structurilor sociale şi politico-administrative, ansamblu de măsuri menit să "fidelizeze" politic si să sporească eficienta economica a celor două Principate române.
De fapt, reprezentanti sau guvernatori in numele Imperiului otoman, domnii fanarioti puteau fi "strămutati" dintr-o tară in alta, pentru a asigura uniformizarea programului politicii de reforme. Practica cumpărării functiilor pe lângă Inalta Poartă constituia însă un factor de venalitate in interior.
Una peste alta, perioada fanariotă (1711/1716-1821) a coincis cu cel de-al doilea punct culminant - dupa cel de la sfarsitul secolului al XVI-lea, cand haraciul Tari Romanesti atinsese cuantumul sau maxim de 155.000 de galbeni, iar cel al Moldovei fusese dublat la 65.000 de galbeni - al exploatarii resurselor materiale ale Tărilor Române de către Inalta Poartă. Acum se "adăuga" afectarea grosolană a statului de autonomie, până la limita intolerabilă a amputării teritoriale în favoarea puterilor în ascensiune, Imperiul habsburgic şi Imperiul rus.
La începutul anului 1716, după mazilirea lui Stefan Cantacuzino (1714-1716), Nicolae Mavrocordat a fost deci "trecut" pe tronul Tării Româneşti, după ce Inalta Poartă il "unsese" domn în decembrie 1715. In timpul acestei prime domnii valahe (februarie-noiembrie 1716), a început războiul austro-turc din 1716-1718, care s-a desfaşurat în bună parte şi pe teritoriul Tărilor Române. In perioada ugust-noiembrie 1716, boierimea şi o parte a populatiei au sprijinit actiunile armatei imperialilor habsburgi, replica lui Nicolae Mavrocordat fiind executarea câtorva boieri si destituirea antiotomanului mitropolit Antim Ivireanul (1708-1716), care va fi ucis in drum spre surghiunul din Sinai (spre sfârşitul lunii septembrie 1716).
Capturat de un detaşament austriac sosit prin surprindere în Bucureşti (în noiembrie 1716), închis apoi la Sibiu (unde a rămas până in 1718), Nicolae Mavrocordat a fost înlocuit cu fratele său, Ioan Alexandru Mavrocordat.
In timpul domniei lui loan Alexandru Mavrocordat (1716-1719) s-a încheiat, în 10/21 iulie 1718, pacea de la Passarowitz (in Serbia) dintre imperialii habsburgi şi otomani, în urma căreia Banatul (paşalác din 1552) a trecut, începând din 1719, sub stăpânirea directă a Austriei, cu statut de domeniu imperial al Statului, iar Oltenia a devenit austriacă (1719-1739).
Revenit la moartea lui loan Alexandru Vlavrocordat, Nicolae Mavrocordat a avut o domnie relativ lunga şi liniştită (1719-1730), fiind un bun administrator fidel turcilor. Astfel, a obtinut o reducere sensibila a haraciului (in 1720), a introdus "rupta" lui Constantin Brâncoveanu (1701), sumă globală fixă (plătibilă anual in patru rate trimestriale sau in doua semestriale.
Om de carte (Despre datorii, Cuvant impotriva nicotinei), Nicolae Mavrocordat a murit in septembrie 1730 de ciumă, fiind îngropat la mănăstirea Văcăreşti, ctitoria sa bucureşteană. Din initiativa domnului, s-a înăltat mănăstirea Văcăreşti, construită între 1716-1722. Sfintit în 24 septembrie 1724, cel mai important monument religios din epoca fanariota a fost distrus de regimul comunist.
In 30 octombrie 1724, a-a încheiat construirea bisericii Stavropoleos din Bucureşti, monument exceptional în stil brâncovenesc, ctitorită de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas.
Intre 1728-1729, cronicarul Radu Popescu (cca 1655-1729) a sfârşit redactarea Istoriei domnilor Tării Romaneşti (de la descălecat pâna la 1725). Scrisa in spirit partizan balenesc, anticantacuzinesc, lucrarea este ultima din genul cronisticii medievale muntene. In 1717, în vremea lui loan Alexandru Mavrocordat, aşa-numitul "Anonim brâncovenesc" sfârşise Istoria Tări Romanesti de la octombrie 1688 (Constantin Brincoveanu) până în martie 1717. Cronica reprezintă cea mai valoroasă - sub aspect beletristic - scriere de cronistică românească".
