CINE A FOST ALEXANDRU CEL MARE?
Alexandru al III-lea al Macedoniei, cunoscut în mod obișnuit sub numele de Alexandru cel Mare, a fost un rege al vechiului regat grec al Macedoniei. I-a succedat tatălui său Filip al II-lea la tron în 336 î.Hr. la vârsta de 20 de ani, și și-a petrecut cea mai mare parte a anilor de domnie conducând o lungă campanie militară în Asia de Vest și în Egipt. Până la vârsta de 30 de ani, a creat unul dintre cele mai mari imperii din istorie, care se întindea din Grecia până în nord-vestul Indiei. A fost neînvins în luptă și este considerat în general unul dintre cei mai mari și mai de succes comandanți militari din istorie.
Alexandru a condus apoi Liga din Corint și și-a folosit autoritatea pentru a lansa proiectul pan-elenic preconizat de tatăl său, asumându-și conducerea asupra tuturor grecilor în cucerirea Persiei.
CUPRINS
În 334 î.Hr. a invadat Imperiul Persan Ahemenid și a început o serie de campanii care au durat 10 ani. În urma cuceririi Asiei Mici, Alexandru a frânt puterea Persiei ahemenide într-o serie de bătălii decisive, inclusiv cele de la Issus și Gaugamela; ulterior, l-a răsturnat pe Darius al III-lea și a cucerit Imperiul ahemenid în întregime. După căderea Persiei, Imperiul macedonean a deținut o vastă fâșie de teritoriu între Marea Adriatică și râul Indus. Alexandru s-a străduit să ajungă la "capătul lumii și la Marea Exterioară" și a invadat India în 326 î.Hr. și a obținut o victorie importantă asupra lui Porus, un rege indian antic din actualul Punjab, în Bătălia de la Hydaspes. Din cauza cererii trupelor sale care se simțeau nostalgice, s-a întors în cele din urmă la râul Beas și a murit mai târziu, în 323 î.Hr. în Babilon, orașul din Mesopotamia pe care plănuise să-l stabilească drept capitală a imperiului său. Moartea lui Alexandru a lăsat neexecutată o serie suplimentară de campanii militare și comerciale planificate, care ar fi început cu o invazie grecească în Arabia. În anii care au urmat morții sale, o serie de războaie civile au izbucnit în Imperiul macedonean, ducând în cele din urmă la dezintegrarea acestuia de către diadochi.
Moartea sa marcând începutul perioadei elenistice, moștenirea lui Alexandru include răspândirea culturală și sincretismul pe care cuceririle sale le-au generat, cum ar fi greco-budismul și iudaismul elenistic. A fondat peste douăzeci de orașe care i-au purtat numele, cel mai important fiind orașul Alexandria din Egipt. Așezarea de către Alexandru a coloniștilor greci și răspândirea culturii grecești care a rezultat au dus la dominația copleșitoare a civilizației elenistice și la influența acesteia până în est, în subcontinentul indian. Perioada elenistică s-a dezvoltat prin Imperiul Roman până la cultura occidentală modernă; limba greacă a devenit lingua franca a regiunii și a fost limba predominantă a Imperiului Bizantin până la prăbușirea acestuia la mijlocul secolului al XV-lea d.Hr. Comunitățile vorbitoare de limbă greacă din Anatolia centrală și din Anatolia de extremă est au supraviețuit până la genocidul grecesc din anii 1910 și începutul anilor 1920, precum și până la schimbul de populație greco-turc de la mijlocul anilor 1920. Alexandru a devenit legendar ca un erou clasic, în genul lui Ahile, figurând în mod proeminent în tradițiile istorice și mitice ale culturilor grecești și neogrecești. Realizările sale militare și succesele sale de durată fără precedent în luptă au făcut din el măsura cu care mulți lideri militari de mai târziu se vor compara, iar tacticile sale rămân un subiect de studiu important în academiile militare din întreaga lume.
FAMILIA ȘI NAȘTEREA
La data de 21 iulie 356 î.Hr., in capitala Macedoniei, Pella, s-a nascut unul dintre cei mai mari conducatori si strategi militari din istorie, Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare. Fiul regelui Filip al II-lea si al Olimpiadei, o femeie ambitioasa si doritoare de glorie.
Mai multe legende înconjoară nașterea și copilăria lui Alexandru. Potrivit biografului grec antic Plutarh, în ajunul consumării căsătoriei cu Filip, Olimpia a visat că pântecele ei a fost lovit de un fulger care a făcut ca o flacără să se răspândească "în lung și în lat" înainte de a se stinge. La un moment dat, după nuntă, Filip s-ar fi văzut, în vis, asigurând pântecele soției sale cu un sigiliu gravat cu imaginea unui leu. Plutarh a oferit o varietate de interpretări pentru aceste vise: că Olimpia era însărcinată înainte de căsătorie, fapt indicat de sigilarea pântecelui ei; sau că tatăl lui Alexandru era Zeus. Comentatorii antici au fost împărțiți cu privire la faptul că ambițioasa Olimpia a promulgat povestea filiației divine a lui Alexandru, susținând în mod diferit că ea i-ar fi spus lui Alexandru sau că a respins sugestia ca fiind impură.
În ziua în care s-a născut Alexandru, Filip pregătea asediul orașului Potidea din peninsula Chalcidice. În aceeași zi, Filip a primit vestea că generalul său Parmenion a învins armatele combinate ale ilirilor și ale paeonienilor și că, caii săi au câștigat la Jocurile Olimpice. De asemenea, s-a spus că în această zi a ars Templul lui Artemis din Efes, una dintre cele șapte minuni ale lumii. Acest lucru l-a determinat pe Hegesias din Magnesia să spună că ar fi ars pentru că Artemis era plecată, asistând la nașterea lui Alexandru. Este posibil ca astfel de legende să fi apărut când Alexandru era rege și, posibil, la instigarea sa, pentru a arăta că era suprauman și destinat măreției încă de la concepție.
COPILĂRIA ȘI EDUCAȚIA
În primii ani de viață, Alexandru a fost crescut de o infirmieră, Lanike, sora viitorului general al lui Alexandru, Cleitus cel Negru. Mai târziu, în copilărie, Alexandru a fost îndrumat de severul Leonidas, o rudă a mamei sale, și de Lysimachus din Acarnania. Alexandru a fost crescut în maniera tinerilor nobili macedoneni, învățând să citească, să cânte la liră, să călărească, să lupte și să vâneze. Când Alexandru avea zece ani, un negustor din Tesalia i-a adus lui Filip un cal, pe care s-a oferit să-l vândă pentru treisprezece talanți. Calul a refuzat să fie încălecat, iar Filip a ordonat să fie îndepărtat. Cu toate acestea, Alexandru, detectând frica calului de propria umbră, a cerut să îmblânzească calul, lucru pe care a reușit în cele din urmă. Plutarh a afirmat că Filip, bucuros de această demonstrație de curaj și ambiție, și-a sărutat fiul cu lacrimi în ochi, declarând: "Nu, nu, nu: "Băiatul meu, trebuie să găsești un regat suficient de mare pentru ambițiile tale. Macedonia este prea mică pentru tine", și i-a cumpărat calul. Alexandru l-a numit Bucefal, ceea ce înseamnă "cap de bou". Bucefal l-a purtat pe Alexandru până în India. Când animalul a murit (din cauza bătrâneții, potrivit lui Plutarh, la vârsta de treizeci de ani), Alexandru a numit un oraș după calul sau.
Când Alexandru a împlinit 13 ani, Filip a început să caute un tutore și a luat în considerare academicieni precum Isocrate și Speusippus, acesta din urmă oferindu-se să demisioneze de la conducerea Academiei pentru a prelua postul. În cele din urmă, Filip l-a ales pe Aristotel și i-a pus la dispoziție Templul Nimfelor de la Mieza ca sală de clasă. În schimbul educării lui Alexandru, Filip a fost de acord să reconstruiască orașul natal al lui Aristotel, Stageira, pe care Filip îl rase de pe fața pământului, și să îl repopuleze prin cumpărarea și eliberarea foștilor cetățeni care erau sclavi, sau prin grațierea celor care se aflau în exil.
Mieza a fost ca un fel de internat pentru Alexandru și pentru copiii nobililor macedoneni, precum Ptolemeu, Hefaistion și Casandru. Mulți dintre acești elevi aveau să-i devină prieteni și viitori generali și sunt adesea cunoscuți sub numele de "Companionii". Aristotel i-a învățat pe Alexandru și pe tovarășii săi despre medicină, filozofie, morală, religie, logică și artă. Sub tutela lui Aristotel, Alexandru a dezvoltat o pasiune pentru operele lui Homer, și în special pentru Iliada; Aristotel i-a dat o copie adnotată, pe care Alexandru a purtat-o mai târziu în campaniile sale.
Alexandru era capabil să-l citeze pe Euripide din memorie. În timpul tinereții sale, Alexandru a cunoscut și exilați persani la curtea macedoneană, care au primit protecția lui Filip al II-lea timp de mai mulți ani, deoarece s-au opus lui Artaxerxe al III-lea. Printre aceștia se numără Artabazos al II-lea și fiica sa Barsine, posibila viitoare amantă a lui Alexandru, care au locuit la curtea macedoneană între 352 și 342 î.Hr. precum și Amminapes, viitorul satrap al lui Alexandru, sau un nobil persan pe nume Sisines. Acest lucru a dat curții macedonene o bună cunoaștere a problemelor persane și este posibil chiar să fi influențat unele dintre inovațiile în gestionarea statului macedonean.
Suda scrie că Anaximenes din Lampsacus a fost unul dintre profesorii lui Alexandru și că Anaximenes l-a însoțit și pe Alexandru în campaniile sale.
REGENȚA ȘI ASCENSIUNEA
La vârsta de 16 ani, educația lui Alexandru sub conducerea lui Aristotel s-a încheiat. Filip al II-lea a purtat un război împotriva tracilor din nord, ceea ce l-a lăsat pe Alexandru la conducere în calitate de regent și moștenitor. În timpul absenței lui Filip, tribul tracic al Maedi s-a revoltat împotriva Macedoniei. Alexandru a reacționat rapid și i-a alungat de pe teritoriul lor. Teritoriul a fost colonizat, iar un oraș, numit Alexandropolis, a fost fondat.
La întoarcerea lui Filip, Alexandru a fost trimis cu o mică forță pentru a supune revoltele din sudul Traciei. Făcând campanie împotriva orașului grec Perinthus, Alexandru i-ar fi salvat viața tatălui său. Între timp, orașul Amphissa a început să lucreze terenurile care erau sacre lui Apollo lângă Delphi, un sacrilegiu care i-a dat lui Filip ocazia de a interveni și mai mult în afacerile grecilor. În timp ce Filip era ocupat în Tracia, Alexandru a primit ordin să adune o armată pentru o campanie în sudul Greciei. Preocupat că alte state grecești ar putea interveni, Alexandru a făcut să pară că se pregătește să atace în schimb Iliria. În timpul acestei agitații, ilirii au invadat Macedonia, dar au fost respinși de Alexandru.
Filip și armata sa s-au alăturat fiului său în 338 î.Hr. și au mărșăluit spre sud prin Termopile, cucerind-o după o rezistență încăpățânată din partea garnizoanei tebane. Au continuat să ocupe orașul Elatea, la doar câteva zile de marș atât de Atena, cât și de Teba. Atenienii, conduși de Demostene, au votat pentru a căuta o alianță cu Teba împotriva Macedoniei. Atât Atena, cât și Filip au trimis ambasade pentru a câștiga favoarea Tebei, dar Atena a câștigat concursul. Filip a mărșăluit asupra Amfisei (acționând aparent la cererea Ligii Amfitionice), capturând mercenarii trimiși acolo de Demostene și acceptând capitularea orașului. Filip s-a întors apoi la Elatea, trimițând o ultimă ofertă de pace Atenei și Tebei, care au respins-o amândouă.
În timp ce Filip mărșăluia spre sud, adversarii săi l-au blocat în apropiere de Chaeronea, în Beoția. În timpul bătăliei de la Cheroneea care a urmat, Filip a comandat aripa dreaptă, iar Alexandru pe cea stângă, însoțit de un grup de generali de încredere ai lui Filip. Potrivit surselor antice, cele două tabere s-au luptat acerb pentru o perioadă de timp. Filip a ordonat în mod deliberat trupelor sale să se retragă, mizând pe faptul că hopliții atenieni neexperimentați îi vor urma, rupând astfel linia lor. Alexandru a fost primul care a rupt liniile tebanilor, urmat de generalii lui Filip. După ce a afectat coeziunea inamicului, Filip a ordonat trupelor sale să avanseze și i-a pus rapid în derută. Cu atenienii pierduți, tebanii au fost înconjurați. Lăsați să lupte singuri, au fost înfrânți.
După victoria de la Cheroneea, Filip și Alexandru au mărșăluit fără opoziție în Peloponez, fiind întâmpinați de toate orașele; totuși, când au ajuns la Sparta, au fost refuzați, dar nu au recurs la război. La Corint, Filip a înființat o "Alianță Elenă" (după modelul vechii alianțe antipersane din timpul războaielor greco-persane), care includea majoritatea orașelor-state grecești, cu excepția Spartei. Filip a fost apoi numit Hegemon (adesea tradus prin "comandant suprem") al acestei ligi (cunoscută de cercetătorii moderni ca Liga de la Corint) și și-a anunțat planurile de a ataca Imperiul Persan.
EXILUL ȘI ÎNTOARCEREA
Când Filip s-a întors la Pella, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Cleopatra Euridice în 338 î.Hr., nepoata generalului său Attalus. Căsătoria a făcut ca poziția de moștenitor a lui Alexandru să fie mai puțin sigură, deoarece orice fiu al Cleopatrei Euridice ar fi fost un moștenitor pe deplin macedonean, în timp ce Alexandru era doar pe jumătate macedonean.
"La nunta Cleopatrei, de care Filip s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit, ea fiind mult prea tânără pentru el, unchiul ei, Attalus, în beția sa, a dorit ca macedonenii să-i implore pe zei să le dea un succesor legitim la regat prin nepoata sa. Acest lucru l-a iritat atât de tare pe Alexandru, încât aruncându-i în cap una dintre cupe: "Ticălosule", a spus el, "ce, sunt eu atunci un bastard?". Atunci Filip, luându-i partea lui Attalus, s-a ridicat și ar fi vrut să-și calce fiul în picioare; dar, spre norocul amândurora, fie furia lui prea iute, fie vinul pe care îl băuse, l-a făcut să-i alunece piciorul, astfel încât a căzut pe podea. La care Alexandru l-a insultat cu reproșuri: "Vedeți acolo", a spus el, "omul care face pregătiri pentru a trece din Europa în Asia, răsturnat în trecerea de pe un scaun pe altul".
- Plutarh, descriind cearta de la nunta lui Filip.
În anul 337 î.Hr. Alexandru a fugit din Macedonia împreună cu mama sa, lăsând-o la fratele ei, regele Alexandru I al Epirului, în Dodona, capitala moloșilor, a continuat în Iliria, unde s-a refugiat la unul sau mai mulți regi iliri, probabil la Glaukias, și a fost tratat ca un oaspete, deși îi învinsese în luptă cu câțiva ani înainte. Cu toate acestea, se pare că Filip nu a avut niciodată intenția de a-și renega fiul pregătit politic și militar. În consecință, Alexandru s-a întors în Macedonia după șase luni datorită eforturilor unui prieten de familie, Demaratus, care a mediat între cele două părți.
În anul următor, satrapul (guvernatorul) persan al Cariei, Pixodarus, și-a oferit fiica cea mare fratelui vitreg al lui Alexandru, Filip Arrhidaeus. Olimpia și mai mulți prieteni ai lui Alexandru au sugerat că acest lucru arăta că Filip intenționa să îl facă moștenitor pe Arrhidaeus. Alexandru a reacționat trimițând un actor, Thessalus din Corint, să îi spună lui Pixodarus că nu ar trebui să ofere mâna fiicei sale unui fiu nelegitim, ci lui Alexandru. Când Filip a aflat acest lucru, a oprit negocierile și l-a certat pe Alexandru pentru că dorea să se căsătorească cu fiica unui carian, explicându-i că dorea o mireasă mai bună pentru el. Filip a exilat patru dintre prietenii lui Alexandru, Harpalus, Nearchus, Ptolemeu și Erigyius, și i-a pus pe corinteni să i-l aducă pe Thessalus în lanțuri.
PRELUAREA TRONULUI
În vara anului 336 î.Hr., în timp ce se afla la Aegae, unde asista la nunta fiicei sale Cleopatra cu fratele Olimpiei, Alexandru I din Epir, Filip a fost asasinat de căpitanul gărzilor sale de corp, Pausanias. În timp ce Pausanias încerca să scape, s-a împiedicat de o viță de vie și a fost ucis de urmăritorii săi, printre care se aflau și doi dintre însoțitorii lui Alexandru, Perdiccas și Leonnatus. Alexandru a fost proclamat rege pe loc de către nobili și armată, la vârsta de 20 de ani.
Alexandru și-a început domnia eliminând potențialii rivali la tron. L-a executat pe vărul său, fostul Amyntas al IV-lea. De asemenea, a pus să fie uciși doi prinți macedoneni din regiunea Lyncestis, dar l-a cruțat pe un al treilea, Alexandru Lyncestes. Olimpia a pus să fie arse de vii Cleopatra, Euridice și Europa, fiica ei cu Filip. Când Alexandru a aflat despre acest lucru, a fost furios. De asemenea, Alexandru a ordonat uciderea lui Attalus, care era la comanda gărzii de avangardă a armatei din Asia Mică și unchiul Cleopatrei.
Attalus coresponda în acel moment cu Demostene, cu privire la posibilitatea de a dezerta la Atena. De asemenea, Attalus îl insultase grav pe Alexandru și, în urma asasinării Cleopatrei, este posibil ca Alexandru să-l fi considerat prea periculos pentru a-l lăsa în viață. Alexandru l-a cruțat pe Arrhidaeus, care era, după toate aparențele, handicapat mintal, posibil ca urmare a otrăvirii de către Olimpia.
Vestea morții lui Filip a trezit multe state la revoltă, inclusiv Teba, Atena, Tesalia și triburile tracice de la nord de Macedonia. Când vestea despre revolte a ajuns la Alexandru, acesta a reacționat rapid. Deși a fost sfătuit să folosească diplomația, Alexandru a adunat 3.000 de cavaleri macedoneni și a călărit spre sud spre Tesalia. A găsit armata tesalină ocupând trecătoarea dintre Muntele Olimp și Muntele Ossa și le-a ordonat oamenilor săi să treacă peste Muntele Ossa. Când tesalienii s-au trezit a doua zi, l-au găsit pe Alexandru în spatele lor și s-au predat imediat, adăugându-și cavaleria la forța lui Alexandru. Acesta și-a continuat apoi drumul spre sud, spre Peloponez.
Alexandru s-a oprit la Termopile, unde a fost recunoscut ca lider al Ligii Amfitionice, înainte de a se îndrepta spre sud, spre Corint. Atena a cerut pacea, iar Alexandru i-a grațiat pe rebeli. Faimoasa întâlnire dintre Alexandru și Diogene Cinicul a avut loc în timpul șederii lui Alexandru în Corint. Când Alexandru l-a întrebat pe Diogene ce ar putea face pentru el, filozoful i-a cerut cu dispreț lui Alexandru să stea puțin mai în lateral, deoarece bloca lumina soarelui. Acest răspuns se pare că l-a încântat pe Alexandru, care ar fi spus: "Dar, cu adevărat, dacă nu aș fi Alexandru, aș vrea să fiu Diogene." La Corint, Alexandru și-a luat titlul de Hegemon ("conducător") și, la fel ca Filip, a fost numit comandant pentru viitorul război împotriva Persiei. De asemenea, a primit vești despre o revoltă a tracilor.
CAMPANIA NORD-DUNĂREANĂ
La scurt timp după ce a preluat domnia asupra Macedoniei, a făcut campanie în Balcani și și-a reafirmat controlul asupra Traciei și Iliriei înainte de a mărșălui spre orașul Teba, care a fost ulterior distrus în luptă.
Se pare ca in 335 i.Hr. (cu aproximatie), inainte de a se orienta catre Persia, Alexandru a organizat o campanie la nord de Dunare, in tinutul stramosilor nostrii, geto-dacii. Cronicarul Arrian ne relateaza despre acest fapt spunandu-ne ca Alexandru a confiscat toate barcile localnicilor de la sud de Dunare pentru a o putea traversa in timp util cu toata oastea. De cealalta parte a Dunarii ii asteptau getii cu o oaste de circa 4000 de calareti si vreo 10000 de ostasi pedestri. De aici putem concluziona simplu si rapid ca getii aveau o organizare statala foarte bine pusa la punct, deoarece efectivele mobilizate intr-un timp asa de scurt sunt impresionante, indicand de asemenea ca zona era foarte populata. Conform lui Arrian, Alexandru a avut o remarca surprinzatoare asupra getilor si anume ca "se fac nemuritori". Dupa spusele istoricului, Macedon ar fi plecat biruitor din Dacia, luand cu el multe bogatii.
Totusi un lucru parca nu se leaga in relatarile istoricului!? De ce Alexandru nu s-a mai intors, sau de ce nu a continuat invazia spre nord, caci era constient ca il asteptau multe bogatii. Am putea crede ca Arrian ar incerca sa spele imaginea unui eventual esec a lui Alexandru in Dacia sau Alexandru ar fi abandonat ideile sale de expansiune la nord de Dunare, deoarece geto-dacii erau o civilizatie avansata din toate punctele de vedere. Faptul ca exista mentiunea ca getii "se fac nemuritori" ar putea confirma capacitatile materiale cat si spirituale ale geto-dacilor. O alta intrebare justa ar fi "De ce Dacia nu a ramas ocupata ca restul cuceririlor lui Alexandru?".
CAMPANIA DIN PERSIA
In 334 i.Hr., in primavara anului, Alexandru porneste in marea sa aventura, pe care a prezentat-o grecilor ca un raspuns la invaziile persane din tercut. Dupa ce a trecut Hellespontul, adica stramtoarea Dardanele din ziua de azi, a avut prima lupta cu persanul Darius al III-lea, la Grancios, un rau care se varsa in sudul Marii Negre. Desi persanii erau cu mult mai multi, Alexandru i-a invins. Rand pe rand, orasele Asiei Mici (Turcia de azi) sunt cucerite: Miletul, Halicarnasul, Sardesul si Efesul.
In 333 i.Hr. persanii incearca din nou sa-l opreasca, dar sunt invinsi la Issos, o suta de mii de persani fiind omorati. Ulterior, in 332 i.Hr. dupa mai multe lupte, Alexandru soseste in Egipt, vechea tara a faraonilor. Se spune ca aici, Alexandru a cerut ajutorul unui oracol, care sa-i spuna daca era fiu de zeu (asa credea mama lui si asa credea si el). Nimeni nu stie ce i-a raspuns oracolul, dar se pare ca a fost multumit de raspuns. Cat timp s-a aflat in tara faraonilor, Alexandru a intemeiat un oras care ii va purta numele si ii va duce mai departe faima.
Campania va fi reluata si o noua confruntare ii va aduce fata in fata pe cei mai puternici oamenii ai lumii. Dupa ce armata macedoneana trece Tigrul si Eufratul, este asteptata de oastea lui Darius pe câmpia de la Gaugamela, nu departe de Arbela. Darius este infarnt, iar invingatorul, Alexandru, a intrat in Babilon si s-a intitulat rege al Asiei. Orase dupa orase s-au predat in mainile tanarului cuceritor.
Stralucitorul oras Parsa sau Persepolis a fost incendiat si jefuit de greci, ca o razbunare pentru ce i s-a intamplat Atenei in timpul razboaielor medice. Regele macedonean nu s-a oprit aici, caci Asia intreaga se deschidea in fata lui. In trei ani, a cucerit teritoriile de la sud de Marea Caspica si la nord de Indus (Pakistanul de azi), in apropierea Indiei.
CAMPANIA DIN INDIA
In 327 i.Hr. hotaraste sa treaca muntii, ajungand la actualul Kabul (Afganistanul de azi), apoi merge mai departe, desi rezistenta indienilor este in crestere. Regele Porus si vestita sa armata de elefanti sunt insa doborati de arcasii greci, iar conducatorul indian este nevoit sa se predea.
ÎNTOARCEREA ÎN BABILON
Alexandru ar fi vrut sa mearga mai departe, tot mai departe, dar soldatii sai erau obositi, satui de ploile neintrerupte din India si dornici sa se intoarca acasa dupa ce mersesera 18.000 de km in opt ani si jumatate. Dupa ce a inaltat o coloana de bronz pe care se putea citi "Aici s-a oprit Alexandru", cuceritorul s-a intors la Babilon, in Mesopotamia (Irakul de azi).
Aici si-a organizat imperiul, incercand sa contopeasca doua lumi: cea orientala si cea greaca. O misiune foarte grea, chiar si pentru un rege mare. S-a imbracat in haine orientale, a introdus in garda sa nobili persani si a incurajat casatoriile dintre greci si persani, el insusi alegand-o pe Roxana, fiica unui nobil persan si apoi pe Statira, fiica cea mare a lui Darius al III-lea. Poligamia, adica posibilitatea de a avea mai multe sotii, nu era pe placul grecilor, care aveau o singura sotie, fiind monogami. Alexandru Macedon a fost nevoit sa accepte obiceiurile pamanturilor cucerite. Acum el era Rege al Regilor si Stapan al Asiei, imbracand vesminte persane si insistand sa i se dea onoruri divine. Trupele sale macedonene, cu care plecase de acasa, nu agreau aceste ideii si nu doreau sa vada persani in guvern si armata. Amenintau ca se vor intoarce in Macedonia. Pentru a-i convinge sa ramana cu el, Alexandru le-a facut surpriza de a organiza o ceremonie prin care se sarbatorea "mariajul dintre Est si Vest", in care 9000 de soldati de-ai sai s-au casatorit cu femei din Asia.
MOARTEA
La 10 sau 11 iunie 323 î.Hr., Alexandru a murit în palatul lui Nabucodonosor al II-lea, în Babilon, la vârsta de 32 de ani. Există două versiuni diferite ale morții lui Alexandru, care diferă ușor în privința detaliilor. Relatarea lui Plutarh este că, cu aproximativ 14 zile înainte de moartea sa, Alexandru l-a primit pe amiralul Nearchus și a petrecut noaptea și ziua următoare bând cu Medius din Larissa. Alexandru a făcut febră, care s-a agravat până când a ajuns să nu mai poată vorbi. Soldații de rând, îngrijorați de sănătatea sa, au primit dreptul de a trece pe lângă el, în timp ce acesta le făcea cu mâna în tăcere. În cea de-a doua relatare, Diodorus povestește că Alexandru a fost lovit de dureri după ce a dat pe gât un bol mare de vin neamestecat în cinstea lui Heracles, urmat de 11 zile de slăbiciune; nu a făcut febră, ci a murit după o anumită agonie. Arrian a menționat și el această variantă, dar Plutarh a negat în mod expres această afirmație.
Trupul lui Alexandru a fost așezat într-un sarcofag antropoid de aur care a fost umplut cu miere, care la rândul său a fost așezat într-un sicriu de aur. Potrivit lui Aelian, un clarvăzător pe nume Aristandru a prezis că pământul pe care Alexandru a fost așezat pentru a se odihni "va fi fericit și nepieritor pentru totdeauna". Poate că, mai probabil, succesorii au văzut posesia trupului ca pe un simbol al legitimității, deoarece înmormântarea regelui anterior era o prerogativă regală.
În timp ce cortegiul funerar al lui Alexandru se îndrepta spre Macedonia, Ptolemeu a pus mâna pe el și l-a dus temporar la Memphis. Succesorul său, Ptolemeu al II-lea Filadelful, a transferat sarcofagul la Alexandria, unde a rămas cel puțin până în Antichitatea târzie. Ptolemeu al IX-lea Lathyros, unul dintre ultimii succesori ai lui Ptolemeu, a înlocuit sarcofagul lui Alexandru cu unul de sticlă pentru a putea transforma originalul în monedă.
Demades a asemănat armata macedoneană, după moartea lui Alexandru, cu ciclopul orb, datorită numeroaselor mișcări aleatorii și dezordonate pe care le făcea. În plus, Leostene, de asemenea, a asemănat anarhia dintre generali, după moartea lui Alexandru, cu ciclopul orb "care, după ce și-a pierdut ochiul, pipăia și bâjbâia cu mâinile în fața lui, fără să știe unde să le pună".
POSIBIL ASASINAT
Dată fiind înclinația aristocrației macedonene spre asasinat, jocul murdar a figurat în mai multe relatări despre moartea sa. Diodorus, Plutarh, Arrian și Iustin au menționat cu toții teoria conform căreia Alexandru a fost otrăvit. Iustin a afirmat că Alexandru a fost victima unei conspirații de otrăvire, Plutarh a respins-o ca pe o invenție, în timp ce atât Diodorus cât și Arrian au menționat-o doar de dragul completitudinii. Relatările au fost totuși destul de consistente în desemnarea lui Antipater, recent înlăturat din funcția de vicerege macedonean și în conflict cu Olimpia, ca fiind capul presupusului complot. Poate că a luat convocarea sa la Babilon ca pe o condamnare la moarte și după ce a văzut soarta lui Parmenion și a lui Filotas, Antipater ar fi aranjat ca Alexandru să fie otrăvit de fiul său Iollas, care era paharnicul al lui Alexandru. A existat chiar și o sugestie că Aristotel ar fi participat.
Unii istorici spun ca suferea de friguri, dar alti lasa de inteles ca e posibil sa fi fost omorat cu o otrava adusa in copita unui magar. Este acuzat generalul Antipatros, pe care Alexandru il lasase sa guverneze Macedonia. Acesta nu se intelegea cu mama regelui, Olimpiada, nu era de acord cu noile obiceiuri orientale si a fost indurerat de moartea unor vechi prieteni, ucisi din porunca lui Alexandru. Nu ar fi fost prima incercare de asasinare, existand alte doua, in 337 si 330 i. Hr.
Nu se poate spune cu certitudine ca Alexandru a fost asasinat. Familia lui insa, mama, sotia Roxana si fiul sau au fost ucisi cu cruzime de cel care a preluat puterea in Macedonia, Cassandros. Iata insa ca nimeni nu a putut sa ucida mostenirea lui, o lume noua, cu o cultura noua care va deveni cultura lumii din jurul Mediteranei si nu numai. In istoria universala, a fost considerat cel mai mare cuceritor tanar.
Deşi unii istorici susţin că Alexandru cel Mare a murit din cauze naturale, sunt destui experţi care sprijina teoria asasinatului în timpul unui banchet. Cel mai puternic argument împotriva teoriei otrăvii este faptul că între începutul bolii și moartea sa au trecut 12 zile; astfel de otrăvuri cu acțiune îndelungată probabil că nu erau disponibile. Cu toate acestea, într-un documentar BBC din 2003 care investighează moartea lui Alexandru, Leo Schep de la Centrul Național de Otrăvuri din Noua Zeelandă a propus că planta heleborul alb (Veratrum album), cunoscută în antichitate, ar fi putut fi folosită pentru a-l otrăvi pe Alexandru. Într-un manuscris publicat în 2014 în revista Clinical Toxicology, Schep a sugerat că vinul lui Alexandru a fost îmbogățit cu Veratrum album și că acest lucru ar produce simptome de otrăvire care se potrivesc cu desfășurarea evenimentelor descrise în Romanța lui Alexandru. Otrăvirea cu Veratrum album poate avea o evoluție prelungită și s-a sugerat că, dacă Alexandru a fost otrăvit, Veratrum album oferă cea mai plauzibilă cauză. O altă explicație a otrăvirii avansată în 2010 a propus că circumstanțele morții sale au fost compatibile cu otrăvirea cu apă din râul Styx (Mavroneri din Arcadia, Grecia, în zilele noastre) care conținea calicheamicină, un compus periculos produs de bacterii.
Au fost sugerate mai multe cauze naturale (boli), printre care malaria și febra tifoidă. Un articol publicat în 1998 în New England Journal of Medicine a atribuit moartea sa febrei tifoide, complicată de perforație intestinală și paralizie ascendentă. O altă analiză recentă a sugerat spondilită piogenică (infecțioasă) sau meningită. Alte boli se potrivesc simptomelor, inclusiv pancreatita acută, virusul West Nile, și sindromul Guillain-Barré. Teoriile cauzelor naturale tind, de asemenea, să sublinieze faptul că sănătatea lui Alexandru ar fi putut fi în declin general după ani de consum excesiv de alcool și răni grave. Angoasa pe care Alexandru a simțit-o după moartea lui Hefaestion poate, de asemenea, să fi contribuit la declinul sănătății sale.
MORMÂNTUL LUI ALEXANDRU
Nu se stie cu exactitate locul in care Alexandu a fost inmormantat, potrivit lui Strabon, Plutarh si Pausanias, precum si alti autori antici, Alexandru ar fi fost inhumat in Alexandria, fapt confirmat si Diodorus Siculus care sustine ca mormantul marelui conducator ar fi in Egipt, insa nu se cunoaste cu exactitate locatia adevarata a mormantului.
Pompei, Iulius Cezar și Augustus au vizitat mormântul din Alexandria, unde se presupune că Augustus i-a smuls din greșeală nasul. Se spune că Caligula ar fi luat pieptarul lui Alexandru din mormânt pentru uz propriu. În jurul anului 200 d.Hr., Împăratul Septimius Severus a închis mormântul lui Alexandru pentru public. Fiul și succesorul său, Caracalla, un mare admirator, a vizitat mormântul în timpul domniei sale. După aceasta, detaliile privind soarta mormântului sunt neclare.
Așa-numitul "sarcofag al lui Alexandru", descoperit în apropiere de Sidon și aflat în prezent în Muzeul de Arheologie din Istanbul, este denumit astfel nu pentru că se crede că ar fi conținut rămășițele lui Alexandru, ci pentru că basoreliefurile sale îl înfățișează pe Alexandru și pe însoțitorii săi luptând împotriva perșilor și vânând. Inițial s-a crezut că ar fi fost sarcofagul lui Abdalonymus (mort în 311 î.Hr.), regele Sidonului numit de Alexandru imediat după bătălia de la Issus din 331. Cu toate acestea, mai recent, s-a sugerat că ar putea data de mai devreme de moartea lui Abdalonymus.
In 2013 un grup de arheologi din orasul grec Amphipolis, din Serres, afirma ca au facut una dintre cele mai mari descoperiri din istorie - mormantul lui Alexandru cel Mare. Arheologii spun ca mormantul are o circumferinta de 498 de metri si este o "mostra de perfectiune" care ar fi putut fi construita numai pentru un rege. Mormantul este acoperit cu marmura de calitate superioara, lucrata exceptional avand in vedere uneltele de care dispuneau oamenii in acea epoca.
Locul de veci era acoperit cu pamant si decorat cu un leu, o sculptura cunoscuta ca Leul din Amphipolis, care a fost restaurata si mutata din zona dupa ce a fost descoperita de niste soldati greci in 1912.
Acest lucru s-ar potrivi cu destinația preconizată a cortegiului funerar al lui Alexandru. Cu toate acestea, s-a constatat că monumentul a fost dedicat celui mai drag prieten al lui Alexandru cel Mare, Hefaestion.
TESTAMENTUL
Pe patul de moarte, Alexandru cel Mare și-a chemat generalii și le-a spus cele trei dorințe supreme:
1 - Cei mai buni doctori ar trebui să-i poarte sicriul;
2 - Bogăția pe care a acumulat-o (bani, aur, pietre prețioase etc.) să fie împrăștiată de-a lungul procesiunii spre cimitir;
3 - Mâinile sale ar trebui să fie lăsate libere, atârnând în afara sicriului, pentru a fi văzute de toți!
Unul dintre generalii săi, care a fost surprins de aceste cereri neobișnuite, i-a cerut lui Alexandru să explice. Iată ce a avut de spus Alexandru cel Mare:
1. Vreau ca cei mai buni doctori să-mi poarte sicriul pentru a demonstra că, în fața morții, nici măcar cei mai buni doctori din lume nu au puterea de a vindeca.
2. Vreau ca drumul să fie acoperit cu comoara mea pentru ca toată lumea să vadă că bogăția materială dobândită pe pământ, rămâne pe pământ.
3. Vreau ca mâinile mele să se legene în vânt, pentru ca oamenii să înțeleagă că venim pe această lume cu mâinile goale și că plecăm din această lume cu mâinile goale după ce se epuizează cea mai prețioasă comoară dintre toate, și anume TIMPUL.
4. Nu ducem în mormânt nicio bogăție materială, deși faptele noastre bune pot fi biletele noastre de călătorie. TIMPUL este cea mai prețioasă comoară a noastră, deoarece este LIMITATĂ. Putem produce mai multă bogăție, dar nu putem produce mai mult timp.
5. Atunci când oferim cuiva timpul nostru, oferim de fapt o parte din viața noastră pe care nu o vom lua niciodată înapoi. Timpul nostru este viața noastră!
6. Așadar, dragii mei, cel mai bun cadou pe care îl poți oferi familiei și prietenilor tăi, este TIMPUL tău. Fie ca Dumnezeu să vă dăruiască mult TIMP și să aveți înțelepciunea de a-l dărui, astfel încât să puteți TRĂI, IUBI și MURI în pace.
DESCOPERIRI
In 2010, dupa mai bine de 2300 de ani, mai mult de 250 de monede de argint din perioada lui Alexandru cel Mare au fost dezgropate in nordul Siriei. Youssef Kanjo, liderul excavarilor arheologice din oraşul antic Aleppo, sustine ca monedele au fost descoperite atunci cand un localnic sapa fundatia noii sale case. Bucatile de metal dateaza din perioada in care regele razboinic macedonean Alexandru cel Mare a diseminat cultura greceasca in Orientul Mijlociu si dincolo de el.
