CINE A FOST ION CREANGĂ?
Ion Creangă, cunoscut și sub numele de Nică al lui Ștefan a Petrei, Ion Torcălău și Ioan Ștefănescu; a fost un scriitor, povestitor și învățător moldovean, ulterior român. Figură principală a literaturii române din secolul al XIX-lea, este cunoscut mai ales pentru volumul Amintiri din copilărie, pentru nuvelele și povestirile sale și pentru numeroasele sale anecdote. Principala contribuție a lui Creangă la literatura fantastică pentru copii include narațiuni structurate în jurul unor protagoniști eponimi ("Harap Alb", "Ivan Turbincă", "Dănilă Prepeleac", "Stan Pățitul"), precum și basme îndatorate formelor convenționale ("Povestea porcului", "Capra și cei trei iezi ai ei", "Mama cu trei nurori", "Fata moșului și fata babei"). Considerate pe scară largă drept capodopere ale limbii române și ale umorului autohton, scrierile sale ocupă o poziție de mijloc între o culegere de surse folclorice și o contribuție originală la un realism literar de inspirație rurală. Ele sunt însoțite de un set de contribuții la literatura erotică.
CUPRINS
Preot ortodox român caterisit, cu un stil de viață neconvențional, Creangă a avut un impact timpuriu ca educator inovator și autor de manuale școlare, urmând în același timp o scurtă carieră în politica naționalistă în cadrul Fracțiunii Libere și Independente. Debutul său literar a venit târziu în viață, urmând îndeaproape începutul prieteniei sale strânse cu poetul național al României, Mihai Eminescu, și afilierea lor comună la influenta societate literară conservatoare Junimea. Deși privit cu rezervă de mulți dintre colegii săi de acolo și apreciat în primul rând pentru înregistrările sale de tradiție orală, Creangă a contribuit la propagarea orientărilor culturale ale grupului într-o formă accesibilă. Criticii de mai târziu l-au descris adesea, alături de Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici, ca fiind unul dintre cei mai desăvârșiți reprezentanți ai literaturii junimiste.
Ion Creangă a primit postum mai multe distincții și este comemorat de o serie de instituții atât din România, cât și din Republica Moldova. Printre acestea se numără clădirea Bojdeuca din Iași, care, în 1918, a fost inaugurată ca prima casă memorială din România. Printre urmașii săi direcți se numără Horia Creangă, unul dintre cei mai importanți arhitecți români din perioada interbelică.
FAMILIA ȘI NAȘTEREA
La 1 martie (conform unei condici (mitrici) publicata de Gheorghe Ungureanu, acesta s-ar fi nascut la data de 10 iunie, 1839), 1837, in Humulesti, Judetul Neamt, Plasa de Sus, Romania, s-a nascut Ion Creanga. S-a nascut in familia de romani a lui Stefan si a sotiei sale Smaranda. Ion Creanga nu a fost singur la parinti, ci a mai avut sapte frati si surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Teodor, Vasile si Petre au murit in copilarie, iar Zahei, Maria si Ileana au decedat in 1919.
Zona sa natală, mărginită de zone puternic împădurite, se afla la poalele Carpaților Orientali, fiind inclusă în ceea ce era atunci Principatul Moldovei. Populația din regiunea înconjurătoare a păstrat un mod de viață arhaic, dominat de păstorit, fabricarea textilelor și ocupații conexe, și s-a remarcat prin păstrarea formelor mai vechi ale folclorului local. O altă caracteristică a zonei, care a marcat istoria familiei lui Creangă, a fost legată de practicarea transhumanței și de legăturile dintre comunitățile etnice românești de pe ambele părți ale munților, în Moldova și Transilvania: din partea maternă, scriitorul descindea din țărani născuți în Maramureș, în timp ce, potrivit istoricului literar George Călinescu, originea tatălui său ar fi fost mai la sud-vest, în Transilvania.
Familia ajunsese la o poziție importantă în cadrul comunității lor: Ștefan a Petrei obținuse un venit constant din comerțul ambulant cu lână, în timp ce soția sa era descendentă a familiei Creangă din Pipirig, o familie de lideri ai comunității. Printre membrii acesteia din urmă se numărau mitropolitul Moldovei Iacob Stamati, precum și tatăl Smarandei, Vornicul David, și unchiul ei, Ciubuc Clopotarul, călugăr la Mănăstirea Neamț. Mândră de această tradiție, ea a fost cea care a insistat pentru ca fiul ei să urmeze o carieră în Biserică. Potrivit propriilor sale amintiri, viitorul scriitor s-a născut la 1 martie 1837 - o dată care a fost între timp contestată. Alte declarații ale lui Creangă menționează 2 martie 1837 sau o dată necunoscută din 1836. Exactitatea altor relatări este la fel de puțin credibilă: registrele comunității din acea perioadă dau data de 10 iunie 1839 și menționează că un alt copil cu același nume s-a născut la părinții săi la 4 februarie 1842 (data de naștere mai probabilă a fratelui mai mic al lui Creangă, Zahei). Imprecizia atinge și alte aspecte ale vieții de familie: constatând conflictele de date care rezultă, Călinescu a decis că nu se poate ști dacă părinții scriitorului au fost căsătoriți(și, în caz afirmativ, dacă erau la prima căsătorie), nici câți copii au avut împreună. Într-o vreme în care numele de familie nu erau obligatorii din punct de vedere legal, iar oamenii erau cunoscuți în primul rând prin diverse porecle și patronime, băiatul era cunoscut în comunitate sub numele de Nică, un hipocoristic format din Ion, sau, mai formal, Nică al lui Ștefan a Petrei ("Nică al lui Ștefan al lui Petru", ocazional Nic-a lui Ștefan a Petrei).
COPILĂRIA
Copilaria lui Creanga a fost una zburdalnica si plina de nazbatii, dupa cum avea sa relateze chiar el mai tarziu in "Amintiri din copilarie", opera care l-a consacrat.
După o perioadă idilică, povestită în prima parte a Amintirilor din copilărie, Ion Creangă a fost trimis la școala primară, instituție aflată pe atunci în grija autorităților Bisericii Ortodoxe, unde s-a remarcat prin atitudine rebelă și apetență pentru chiul. [Printre colegii săi se număra o elevă, Smărăndița popii (cunoscută mai târziu sub numele de Smaranda Posea), pentru care a dezvoltat o afecțiune care a durat până în viața de adult, peste decenii în care cei doi nu s-au mai văzut. A fost învățat să citească și să scrie în alfabetul chirilic prin tehnici de meditații între colegi, înainte ca profesorul supraveghetor, Vasile a Ilioaiei, să fie luat cu lasoul de pe stradă și înrolat de armata moldovenească la un moment dat înainte de 1848. După ce un alt învățător, pe care Memoriile îl prezintă ca fiind un bețiv, a murit de holeră la sfârșitul anului 1848, David Creangă și-a retras nepotul de la școala locală și l-a dus la o instituție similară din Broșteni, încredințându-l în grija unei femei de vârstă mijlocie, Irinuca. Ion Creangă a petrecut câteva luni în casa izolată a Irinucăi de pe râul Bistrița, înainte ca apropierea caprelor să determine o infecție cu scabie și plecarea sa grabnică la Pipirig, unde s-a vindecat cu extract de mesteacăn, un remediu popular stăpânit de bunica sa maternă Nastasia.
STUDII
In septembrie 1846, Ion incepe cursurile la scoala din satul natal, infiintata de preotul Ion Humulescu impreuna cu dascalul Vasile a Ilioaoei. In 1848 mama sa il trimite pe valea Bistritei la Brosteni, in grija bunicului sau de pe mama, David Creanga, unde tanarul isi continua studiile la scoala invatatorului Neculai Nanu. După ce s-a întors la școală între sfârșitul anului 1849 și începutul anului 1850, Creangă a fost retras de tatăl său cu probleme financiare, unde și-a petrecut următoarea perioadă lucrând la filatura lânii și a devenit cunoscut sub porecla ocupațională Torcălău ("Spintecătorul").
In 1853 sub indrumarea profesorului Isaia Teodorescu ("popa Duhu"), fiind inscris cu numele de Ion Stefanescu, termina clasa a treia la scoala Domneasca din Targul Neamt. In 1854, Ion Stefanescu (Creanga) termina cele patru clase, dupa care in toamna anului se inscrie la scoala de catiheti din Falticeni, unde apare sub numele de Ion Creanga, nume ce avea sa il pastreze pentru tot restul vietii. Potrivit lui Călinescu, acest lucru a fost făcut fie "din motive estetice" (deoarece noul său nume, care înseamnă literal "ramură"), fie din cauza unei probabile descoperiri că Ștefan nu era tatăl său real. Dan Grădinaru, cercetător al operei lui Creangă, consideră că scriitorul avea o preferință specială pentru varianta Ioan, folosită în general în cercurile mai erudite, în locul variantei Ion, consacrată de biografii săi.
Un an mai tarziu, in 1855, dupa desfiintarea scolii de catiheti din Falticeni este admis in anul al II-lea la seminarul din Veniamin Costachi din Iasi, ca in 1858 sa absolveasca cursul inferior al seminarului. La 26 octombrie 1860 figureaza ca student in primul an la Facultatea de Teologie din Iasi.
In 1864 Creanga intra la Scoala Vasiliana (astazi Academia Vasiliana) Trei Ierarhi din Iasi, sub indrumarea si aprecierea lui Titu Maiorescu.
PREOT ȘI DIACON
Moartea lui Ștefan a Petrei din 1858 l-a lăsat fără mijloace de întreținere și a cerut să fie hirotonit direct, dar, neavând vârsta necesară, i s-a înmânat în schimb un certificat care să-i ateste frecventarea școlii. După ce a fost angajat ca cantor la biserica socrului său, a fost hirotonit în luna decembrie a aceluiași an, a fost repartizat în funcția de diacon la biserica Sfânta Treime, iar în mai 1860 s-a întors la biserica Patruzeci de Sfinți.
La 10 octombrie 1872, dupa mai bine de 12 ani de activitate ca dascal si diacon al mai multor biserici din Iasi, este exclus din randurile clericilor, fiind acuzat ca si-ar fi parasit sotia, ar fi tras cu pusca in ciorile de pe Biserica Golia si pentru ca s-ar fi tuns.
ÎNVĂȚĂTOR ȘI REVIZOR ȘCOLAR
Se inscrie la concursul pentru ocuparea postului de invatator la sectiunea a II-a a clasei intai de la Scoala primara nr. 1 din Iasi. La 13 noiembrie primeste decretul de numire in post, iar la 10 ianuarie 1865 isi incepe activitatea de institutor.
Excluderea din clerul Bisericii a dus si la excluderea din invatamant, insa la interventia lui Titu Maiorescu este numit din nou dascal.
In 1875 este numit intr-o comisie de examinare a cartilor didactice din Iasi, prilej cu care face cunostinta cu Mihai Eminescu, acesta din urma fiind revizor scolar la Iasi si Vaslui. Cei doi se imprietenesc, fapt pentru care intre anii 1875-1883, la indemnul poetului, Creanga scrie cele mai importante opere ale carierei sale.
OPERE
In august 1868 apare "Metoda noua de scriere si citire pentru uzul clasei I primare", de Ion Creanga, C. Grigorescu, G. Ienachescu, N. Climescu, V Raceanu si A. Simionescu. La 20 octombrie 1870 este transferat la Scoala sucursala primara de baieti nr. 1 din Iasi (mahalaua Sararie).
In 1871 apare manualul "Invatatorul copiilor", carte de citit in clasele primare de ambele sexe, cu litere slove si buchi, cuprinzand invataturi morale si instructive. În 1872 apare a doua editie a "Invatatorului copiilor", iar in 1874 apare a III-a editie a "Invatatorului copiilor".
Integrat de Eminescu la Junimea, Creanga publica in "Convorbiri literare" "Soacra cu trei nurori" si "Capra cu trei iezi". In 1876 apare "Povatuitoriu la citire", prin scriere dupa sistema fonetica de Gh. Ienachescu si Ion Creanga, iar in "Convorbiri literare" - povestile "Punguta cu doi bani", "Danila Prepeleac" si "Povestea porcului".
In 1877 tipareste intai in brosura, apoi in "Convorbiri literare" nuvela "Mos Nichifor Cotcariul". Tot in "Convorbiri literare" apar "Povestea lui Stan Patitul" si "Fata babei si fata mosneagului". In 1878 apar in "Convorbiri literare", "Ivan Turbinca", Povestea lui "Harap-Alb", "Povestea unui om lenes".
Apare "Geografia judetului Iasi" (1879), "Mos Ion Roata si Unirea" (1880), prima parte a "Amintirilor din copilarie" (1881), a doua parte a "Amintirilor din copilarie" (aprilie 1881), "Popa Duhu" (1 noiembrie 1881), a treia parte din "Amintiri din copilarie" (1882), nuvelele "Cinci paini" (1883) si "Mos Ion Roata si voda Cuza" (1883). In 1888 citeste ultima parte din "Amintiri din copilarie", in cercul literar a lui Beldiceanu.
VIAȚA PERSONALĂ
S-a căsătorit la scurt timp, după o scurtă curtare, cu Ileana, în vârstă de 15 ani, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica cu hramul Patruzeci de Sfinți, unde se crede că se afla în formare ca învățător. Ceremonia a avut loc în august 1859, la câteva luni după unirea personală a Moldovei cu vecina sa din sud, Valahia, realizată prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor.. La 19 decembrie 1860, se naste Constantin, fiul sau.
Relațiile dintre Creangă și Grigoriu au fost excepțional de tensionate. La doar câteva săptămâni după nuntă, mirele, care probabil că acceptase căsătoria doar pentru că îi putea facilita succesiunea lui Grigoriu, a semnat o plângere adresată mitropolitului Sofronie Miclescu, în care își denunța socrul ca fiind "un ucigaș", susținând că a fost maltratat de acesta și înșelat cu zestrea soției sale și cerând să i se permită divorțul. Răspunsul la această cerere a fost contrar dorințelor sale: a fost obligat la izolare de către Dicasterie, instanța supremă ecleziastică, fiindu-i permis să iasă în libertate doar cu promisiunea de a se împăca cu Grigoriu.
In 1873 divorteaza de sotia sa, castigand custodia copilului sau de 12 ani. Se muta intr-o casa din mahalaua Ticau (bojdeuca). Viata personala a lui Ion Creanga, transpusa in detaliu in "Amintiri din copilarie" ii confera reputatia de mare prozator, iar sinceritatea cu care prezinta detaliile intime din viata sa, fac din opera sa una dintre cele mai valoroase creatii ale literaturii romane.
Unicul sau fiu, Constantin, fost ofițer de carieră, s-a casatorit in 1886 cu Olga Pătru, fiica unui comerciant din Brăila. Acestia au avut impreuna patru copii, Laetitia, Horia, Silvia si Ion (Ionel). Horia Creangă și Ion (Ionel) Creangă, aveau sa devină arhitecți renumiți ai perioadei interbelice.
După ce a fost martor, conform propriei afirmații, la indiferența și preocupările mondene ale colegilor săi, Creangă a recunoscut că a fost puțin atent la pregătirea sa, supunându-se băuturii, făcând glume pe seama colegilor săi și chiar furând din magazine, în timp ce avea o relație cu fiica unui preot local. [Potrivit propriei declarații, era un afemeiat care, încă din tinerețe, "prinsese deja mirosul" catrinței.
SPECIA LITERARĂ
Ca specie literara, a abordat Anecdota, literatura pentru copii, Literatura erotica, Fabula, basm, genul liric, memorii, nuvela, satira, povestire, Schița, literatura fantastică. Opera sa a influentat scriitori precum Nicolae Constantin Batzaria, Leo Butnaru, Ion Călugăru, Ion Dragoslav, Victor Eftimiu, Elena Farago, Șerban Foarță, Horia Gârbea, Ion Iovescu, Vlad Ioviță, I. I. Mironescu, Mircea Nedelciu, Constantin S. Nicolaescu-Plopșor, Constantin Sandu-Aldea, Stelian Țurlea, Grigore Vieru.
Subliniind recursul lui Ion Creangă la particularitățile regionalismelor și arhaismelor moldovenești, acumularea acestora făcând opera lui Creangă foarte greu de tradus, George Călinescu a reacționat împotriva afirmațiilor potrivit cărora narațiunile ar reflecta modele învechite. El a concluzionat că, de fapt, limba scrisă a lui Creangă era echivalentul unui "muzeu glosar", fiind chiar contrastată de limbajul cotidian mai modern al scriitorului. Discutând, de asemenea, impresia că opera lui Creangă ar trebui citită cu accent moldovenesc, remarcat prin "moliciunea sunetului" în raport cu fonologia românească standard, Călinescu a avertizat împotriva exagerărilor interpretative, susținând că textele propriu-zise oferă doar slabe sugestii de pronunție regională.
Punându-l în contrast pe Creangă cu tradițiile literare produse de valahi în ceea ce a devenit limba literară standard, Călinescu a argumentat, de asemenea, în favoarea unei diferențe de mentalitate: "echilibrul" evidențiat de vorbirea moldovenească și ilustrat în scrierile lui Ion Creangă este contrastat de "decolorarea și asprimea" "valahismului". De asemenea, el a criticat acele puncte de vedere potrivit cărora varianta lui Creangă de limbă literară era "frumoasă", întrucât nu reușea "să placă tuturor pe seama unei oarecare frumuseți acustice", iar cititorii din afara zonei natale a scriitorului se puteau confrunta cu ea "cu o oarecare iritare". "Pentru Călinescu, rezultatul prezintă totuși "o enormă capacitate de vorbire autentică", regăsită și în operele lui Ion Luca Caragiale și, în secolul XX, la Mihail Sadoveanu. Potrivit aceluiași comentator, intervențiile dialectice formau fundalul unui vocabular viu, un "argou" de tip "ermetic", care conținea "duble sensuri hilare și onomatopee indecente", trecând de la "frumusețea erudită" la "râsul obscen". Unele dintre expresiile caracteristice stilului lui Creangă au un sens obscur, iar altele, cum ar fi "seceta a făcut șarpele să țipe în gura broaștei", par a fi spontane și lipsite de sens. O altă trăsătură specifică a acestui limbaj, comentată de Tudor Vianu și comparată de acesta cu estetica clasicismului, vede o mare parte din proza lui Creangă fiind așezată pe un metru poetic discret.
Recurgerea la schemele literaturii orale a ajuns în scrierile sale, unde a devenit o trăsătură definitorie. În cadrul acestui proces, apreciază Călinescu, "Creangă acționează pe rând ca toate personajele sale, căci povestirile sale sunt aproape în întregime vorbite. "... Când Creangă povestește, compoziția nu este extraordinară, dar odată ce eroii săi încep să vorbească, gesticulația și formularea lor ating o înălțime tipică povestirii." Potrivit criticului, descoperirea acestei noțiuni "fundamentale" despre opera lui Creangă a fost meritul istoricului literar și redactorului Viața Românească, Garabet Ibrăileanu, care o menționase ca o dovadă principală de afiliere la realism. Maniera distinctă de caracterizare prin "dialoguri realiste" este văzută de Vianu ca o intervenție extrem de personală și un indicator al originalității scriitorului moldovean. Atât Vianu, cât și George Călinescu au discutat despre această trăsătură, alături de tehnica de a transmite narațiunea subiectivă între replicile personajelor, ca fiind creatoare de alte puncte de întâlnire între Creangă și omologul său Caragiale. Replicând parțial pe hârtie esența întâlnirilor sociale, Ion Creangă a încercat adesea să transpună în scris efectele particulare ale povestirii orale. Printre aceste tușe caracteristice se numărau interogațiile adresate cititorilor ca ascultători imaginari și pauzele de efect cu ajutorul vizual al elipsei. De asemenea, își întrerupea adesea narațiunile cu ilustrații concise ale punctului său de vedere, adesea în formă de versuri și introduse de obicei prin "vorba ceea" (o expresie care înseamnă literalmente "acel cuvânt", dar care acoperă sensul de "după cum se învârte vorba").
MOARTEA
În anii 1880, Creangă suferea de epilepsie cu episoade accelerate și debilitante. De asemenea, era foarte supraponderal, cântărind aproximativ 120 de kilograme, cu o înălțime de 1,85 metri, fiind poreclit în mod tachinant Burduhănosul de către prietenii săi.
În ciuda activității sale mult reduse, s-a ținut în continuare la curent cu polemicile care agitau scena culturală și politică din România. De asemenea, îl găzduia ocazional pe Eminescu, fiind martor al luptei prietenului său cu tulburările psihice. Cei doi nu au reușit să se reîntâlnească, iar relația lor s-a încheiat. După una dintre întâlniri, el a consemnat că poetul delirant purta asupra sa un revolver cu care se apăra de atacatori necunoscuți - printre primele dintr-o serie de episoade care s-au încheiat cu internarea psihiatrică și moartea lui Eminescu în cursul lunii iunie 1889[69]. În acea perioadă, Creangă, ca și alți junimiști, a fost implicat într-o ciocnire de idei cu grupul socialist și ateu românesc emergent, reunit în jurul revistei Contemporanul. Acest lucru a avut loc după ce fondatorul Contemporanul, Ioan Nădejde, l-a ridiculizat public pe Învățătorul copiilor din cauza poziției sale față de creaționism, citând afirmația sa că "mâna invizibilă a lui Dumnezeu" era cea care făcea ca semințele să crească în plante. Creangă a răspuns cu o oarecare ironie, afirmând că "dacă Dumnezeu nu ne-ar fi străpuns pielea de pe ochi, nu am fi putut să ne vedem greșelile unii altora". Cu toate acestea, susține Călinescu, comentariile lui Nădejde au zdruncinat sentimentul religios al adversarului său, determinându-l pe Creangă să pună la îndoială nemurirea sufletului într-o scrisoare pe care a adresat-o unei rude din cler. Potrivit altor aprecieri, el însuși era ateu, deși în mod intim.
În 1887, ministerul național-liberal al lui Dimitrie Sturdza l-a destituit pe Creangă din postul de învățător, iar ulterior a plecat la București pentru a cere drepturile sale de pensie. După ce a sperat să primească ajutor de la Maiorescu, a fost dezamăgit când liderul de la Junimea nu i-a răspuns la cererea sa și, în ultimii săi ani, a trecut la cercul literar fondat de Nicolae Beldiceanu (unde a fost introdus de Gruber). Printre ultimele lucrări ale lui Creangă se numără o a patra și ultima parte a Memoriilor sale, scrisă cel mai probabil în cursul anului 1888. Cartea a rămas neterminată, la fel ca și povestirea Făt-frumos, fiul iepei.
A murit în urma unei crize de epilepsie, în ultima zi a anului 1889, trupul său fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași la 2 ianuarie 1890. La ceremonia funerară au participat mai mulți intelectuali din Iași (printre care Vasile Burlă, A. C. Cuza, Dumitru Evolceanu, Nicolae Iorga și Artur Stavri).
POST-MORTEM
In 1892 apare volumul II cu scrierile lui Creanga ce cuprinde: "Poezii poporane", "Poezii proprii", "Cuvinte, rostiri", "Cinci paini", "Mos Ion Roata si Unirea", "Mos Ion Roata si voda Cuza", "Amintiri din copilarie" si "Popa Duhu". Postum apare volumul I cu scrierile "Povesti" si "Mos Nichifor Cotcariul."
În 1993, post-mortem, dupa mai bine de 121 de ani, Ion Creanga a fost reprimit in randurile clerului.
CASA MEMORIALĂ
Casa in care a copilarit "Nica" a fost construita intre anii 1930-1831 de catre bunicul scriitorului, Petre Ciubotariul. Acesta a daruit-o tatalui scriitorului, Stefan, in 1835 cand acesta s-a casatorit cu Smaranda Creangă din Pipirig. Scriitorul a locuit aici de la nastere pana in anul 1846, iar cu intreruperi pana in anul 1855, momentul plecarii sale la Iasi.
In anul 2004, casa parinteasca din Humulesti, se afla pe lista Monumentelor Istorice din judetul Neamt. Casa este situata in strada Ion Creanga nr. 8, fiind datata din anul 1833. Casa este realizata din lemn cu acoperis din sindrila. A fost locuita de urmasii scriitorului pana in anul 1959, fiind restaurata cu implicarea lui Nicolae Iorga in anul 1937. Au mai urmat o serie de alte restaurari in anii 1960, 1975, 1988. Casa este vizitata anual de 40.000-50.000 de turisti.