MIHAI EMINESCU

CINE A FOST MIHAI EMINESCU?

NAȘTEREA ȘI FAMILIA 

Mihai Eminescu, cunoscut inițial sub numele de Mihail Eminovici, s-a născut la 15 ianuarie 1850 în satul Ipotești, județul Botoșani, în Principatul Moldovei. Eminescu este unul dintre cei mai importanți și influenți autori ai literaturii române, fiind recunoscut ca poet, prozator și jurnalist de geniu. Era al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici.

Tatăl său, Gheorghe Eminovici, un aristocrat din Bucovina (parte a Imperiului Austriac), provenea dintr-o familie originară din Banat și s-a stabilit în Moldova, la Ipotești, unde s-a căsătorit cu Raluca Iurașcu, descendentă a unei vechi familii nobiliare.

Deși Mihai Eminescu a menționat în registrul societății literare Junimea că s-a născut la 22 decembrie 1849, cercetările lui Titu Maiorescu și ale lui N.D. Giurescu au confirmat data nașterii pe 15 ianuarie 1850, conform documentelor Gimnaziului din Cernăuți și arhivelor Bisericii Uspenia din Botoșani. Această dată a fost confirmată și de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli.

Tragedii în familie: pe 8 ianuarie 1884, tatăl său, Gheorghe Eminovici, a decedat la Ipotești, urmat de fratele său, Neculai (Nicu) Eminovici, care s-a sinucis pe 7 martie 1884.

STUDII

FUNCȚII ȘI ACTIVITĂȚI

Primele experiențe teatrale (1864-1867)

În 1864, Mihai Eminescu se alătură trupei de teatru a Fanny Tardini-Vladicescu, cu care pleacă la Cernăuți. În același an, pe 5 octombrie, devine practicant la tribunalul din Botoșani și copist la comitetul permanent județean. În martie 1865, demisionează din funcția de copist și cere un pașaport pentru a călători în Bucovina. Ulterior, devine îngrijitor al bibliotecii lui Aron Pumnul, unde locuiește și se familiarizează cu cărțile sale.

Perioada teatrală și primele creații (1867-1870)

În 1867, Eminescu se alătură trupei lui Iorgu Caragiale ca sufleur și copist, participând la turnee în orașe precum Brăila, Galați, Giurgiu și Ploiești. În această perioadă citește intens din Schiller și traduce poezia „Besignatiune”. În 1868, este angajat de Mihai Pascaly în trupa sa, cu care călătorește prin Brașov, Sibiu, Lugoj și Timișoara. Stabilit în București, se alătură Teatrului Național ca sufleur și copist, traducând pentru Pascaly lucrarea „Arta reprezentării dramatice”.

Cercul „Orientul” și începuturile în Junimea (1869-1871)

La 1 aprilie 1869, Eminescu fondează cercul literar „Orientul”, având ca scop colectarea basmelor și poeziilor populare. În vara aceluiași an, pleacă într-un turneu cu trupa lui Pascaly la Iași și Cernăuți. În 1870, semnează alături de N. Teclu un apel pentru strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna, iar în septembrie trimite povestea „Făt-Frumos din lacrimă” la Convorbiri literare. Aflându-se la Viena, trimite poeziile sale către Junimea, fiind apreciat în cercul literar din Iași.

Activitatea literară și politică (1871-1874)

În 1871, Eminescu devine bibliotecar al societății „România Jună” și participă activ la organizarea serbării de la Putna. În același an, trimite poezii ca „Mortua est” și colaborează la diverse proiecte literare. Datorită tensiunilor interne din „România Jună”, demisionează din comitetul de conducere împreună cu Slavici, fiind acuzați că susțin ideile „Junimii”. În 1873, Eminescu acceptă un post la consulatul român din Berlin și începe să lucreze la Biblioteca Centrală din Iași.

Contribuții educaționale și reorganizarea bibliotecii (1874-1876)

În 1874, Eminescu devine director al Bibliotecii Centrale din Iași și predă lecții de logică la Institutul Academic, înlocuindu-l pe Xenopol. În 1875, propune reorganizarea bibliotecii și îmbogățirea acesteia cu manuscrise vechi. Tot în acest an, primește funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui, dar este destituit în urma schimbării guvernului. În 1876, după moartea mamei sale, este angajat ca redactor și corector la ziarul Curierul de Iași, continuând să frecventeze ședințele „Junimii”.

DEBUTUL ȘI OPERA

Debutul literar în revista Familia (1866)

La 12 ianuarie 1866, Mihai Eminescu își face debutul literar odată cu moartea lui Aron Pumnul, când șapte elevi, inclusiv Eminescu, publică o broșură cu poezii. Prima sa poezie publicată oficial este „De-aș avea...”, apărută în revista Familia la 25 februarie 1866, sub îndrumarea lui Iosif Vulcan, care îi schimbă numele în Mihai Eminescu. Ulterior, poezia „O călărie în zori” apare la 15 mai în aceeași revistă, urmată de alte lucrări, precum:

• „Din străinătate” (16 iulie 1866)
• „La Bucovina” (14 august 1866)
• „Speranța” (11 septembrie 1866)
• „Misterele nopții” (16 octombrie 1866)

Poemele patriotice și colaborarea cu revista Familia (1867-1869)

În 1867, Familia publică „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, una dintre cele mai cunoscute poezii patriotice ale lui Eminescu. În 1868, el colaborează intens cu Iosif Vulcan, trimițând poezii precum „La o artistă” și „Amorul unei marmure”. În aceeași perioadă, începe să lucreze la proiectul literar „Geniu pustiu”, o operă de dimensiuni ample care explorează teme filosofice și existențiale.

Contribuții în reviste și articole politice (1870-1872)

În 1870, Eminescu publică articole politice în diverse reviste, inclusiv Albina din Pesta și Federațiunea. În acești ani, el publică și poezii importante în Convorbiri literare, cum ar fi „Venere și Madona” și „Epigonii”. Tot în această perioadă, începe colaborarea cu Junimea, unde își citește lucrările în fața membrilor societății literare din Iași.

Lucrări semnificative și începuturile unor opere fundamentale (1873-1883)

În 1873, Mihai Eminescu începe lucrul la două dintre cele mai importante creații ale sale: poemele „Călin” și „Luceafărul”. În anii următori, revizuiește nuvela „Cezara” și continuă să publice poezii și articole în reviste precum Convorbiri literare. În 1883, „Luceafărul”, capodopera sa literară, este tipărit în Almanahul societății România Jună din Viena, consolidându-i poziția de cel mai important poet al literaturii române.

VERONICA MICLE

În 1872, este posibil ca Mihai Eminescu să o fi întâlnit pe Veronica Micle la Viena, marcând începutul unei relații pasionale și controversate. Pe 8 noiembrie 1874, Eminescu îi promite Veronicăi că va participa la una dintre seratele literare organizate de ea, unde intenționa să citească o poezie inspirată din folclor. În 1876, poetul vizitează Bucureștiul și, prin intermediul lui Titu Maiorescu, se împrietenește cu Mite Kremnitz, o altă personalitate importantă din cercul literar. Cu toate acestea, Veronica Micle rămâne adevărata sa iubire.

Întâlniri Frecvente și Planuri de Căsătorie (1877-1879)

În 1877, Eminescu vizitează frecvent casa bătrânului Ștefan Micle și participă la ședințele Junimii, deși începe să se simtă tot mai izolat. Într-o scrisoare către Ioan Slavici din 20 septembrie, poetul mărturisește că se simte îndepărtat de viața din Iași, descriindu-l drept „nesuferit”.

Pe 6 august 1879, moartea lui Ștefan Micle deschide calea către o potențială căsătorie între Eminescu și Veronica. Rămasă văduvă, Veronica vine la București și îi cere ajutorul poetului pentru a urgenta obținerea pensiei sale. Cei doi încep să facă planuri de căsătorie, însă acestea nu se concretizează.

Despărțirea și Relația Tensionată dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle (1880)

În 1880, Mihai Eminescu decide să renunțe la planurile de căsătorie cu Veronica Micle. Potrivit Mite Kremnitz, Eminescu ar fi fost atras de altcineva, iar Titu Maiorescu confirmă că era vorba despre doamna Poenaru-Lecca, o femeie care i-a inspirat noi poezii. Tensiunile dintre Eminescu și Veronica cresc, iar pe 6 decembrie 1880, aceasta îi scrie lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, exprimându-și nemulțumirea că Maiorescu a influențat decizia poetului de a renunța la căsătorie.

Împăcare Temporară și Planuri Nerealizate (1882)

După o scurtă împăcare în 1882, Eminescu și Veronica reiau corespondența și își fac din nou planuri să locuiască împreună la București. Totuși, relația lor nu rezistă, iar întâlnirile lor devin tot mai rare.

Ultima Încercare de a Fi Împreună (1888)

În 1888, Veronica îl convinge pe Eminescu să se mute definitiv la București, într-o ultimă încercare de a salva relația lor. Pe 15 aprilie, poetul se mută în capitală, dar sănătatea sa fragilă și lipsa unei stabilități emoționale fac ca activitatea sa literară să rămână modestă.

BOALA ȘI SĂRĂCIA

La 10 februarie 1872, într-o scrisoare către părinți, Mihai Eminescu se plânge că a fost grav bolnav, o situație care l-a afectat emoțional, accentuată și de veștile triste primite de acasă. Pe 18 martie, poetul concluzionează că „anul acesta este cu adevărat unul nefast” din cauza sănătății sale precare și a lipsurilor de tot felul.

În 1877, situația financiară a lui Eminescu era atât de dificilă încât nu avea bani pentru o simplă fotografie solicitată de Iacob Negruzzi pentru tabloul junimiștilor. În iulie 1878, la recomandarea medicului, Eminescu pleacă într-un concediu pe moșia lui Nicolae Mandrea din Florești-Dolj.

În 1880, într-o scrisoare adresată surorii sale, Henrieta, Eminescu se plânge de prea multă muncă și o stare de boală, atât fizică, cât și sufletească. Relațiile cu familia erau tensionate, iar tatăl său îi trimitea doar reproșuri. Poetul se simțea epuizat și copleșit de datorii, neavând nici timp, nici dispoziție să-l felicite pe fratele său, Matei, pentru nunta sa. În acest an, publică doar o singură poezie, „O, mamă…”, în Convorbiri literare pe 1 aprilie 1880, iar Negruzzi îi transmite că nu va mai primi alte colaborări.

Pe 18 martie 1881, Eminescu îi scrie tatălui său, cerându-i iertare că nu poate veni să-l vadă, deoarece „sufletul îi este sătul de cerneală și de condei”. Poetul se confrunta cu oboseală cronică și depresie.

Primele Semne Ale Bolii Mintale (1883)

În ianuarie 1883, Mihai Eminescu este internat pentru prima dată într-un spital, iar pe 23 iunie 1883, în mijlocul unei zile toride la București, poetul dă primele semne ale alienației mintale. Pe 28 iunie, boala se agravează și este internat în sanatoriul doctorului Șuțu. Pe 12 august, Titu Maiorescu este vizitat de tatăl și fratele poetului, interesați de starea sa de sănătate.

La 20 octombrie 1883, Eminescu este trimis la Viena și internat la sanatoriul din Ober-Döbling, cu ajutorul prietenilor care au strâns fonduri pentru tratament. În februarie 1884, poetul face o călătorie recomandată în Italia, prin sudul Alpilor, vizitând Veneția, Padova și Florența, iar în martie 1884, se întoarce la București.

Deteriorarea Stării de Sănătate (1884-1887)

În noiembrie 1884, Mihai Eminescu este din nou bolnav și internat la spitalul Sf. Spiridon din Iași, unde este vizitat de Alexandru Vlahuță. În vara anului 1886, poetul suferă o nouă criză mentală, fiind internat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.

În primăvara anului 1887, Eminescu pleacă la Botoșani la îndemnul surorii sale, Henrieta, și este internat la spitalul Sf. Spiridon. În iulie 1887, se întoarce la Iași pentru noi analize medicale și i se recomandă un nou tratament în Viena și Hall.

Ajutor Din Partea Prietenilor și Pensia Viageră (1888)

În 1888, Eminescu își exprimă dorința de a finaliza lucrările rămase în manuscris, inclusiv Gramatica limbii sanscrite, dar este ignorat de Titu Maiorescu. În acest an, prietenii și personalitățile culturale din întreaga țară depun o petiție la Camera Deputaților pentru a-i acorda o pensie viageră. Legea este aprobată în aprilie 1889, dar poetul nu mai apucă să se bucure de acest sprijin.

MOARTEA

IPOTEZA ASASINĂRII

Moartea lui Mihai Eminescu a fost învăluită în mister și controverse, având suspiciuni că poetul ar fi fost victima unui asasinat prin injectare cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu. Această teorie sugerează că Titu Maiorescu ar fi fost implicat, lăsându-l pe Eminescu cu senzația că are "amici reci și dușmănoși". Se crede că asasinatul ar fi fost ordonat din cauza atitudinii critice a poetului față de personalitățile politice ale vremii, exprimate prin articolele sale în ziarul Timpul, ceea ce l-ar fi făcut țintă pentru serviciile de informații ale Austro-Ungariei.

Persoane apropiate lui Eminescu, precum Alexandru C. Cuza, au afirmat că poetul nu era nebun, iar Teodor Codreanu a susținut că Eminescu avea "conștiința sechestrării sale ilegale". Cuza a descris-o pe Eminescu ca fiind „un om pe deplin sănătos, un sfânt lipsit de orice interes egoist [...] un geniu, din cele care apar la câteva secole”.

Într-o lucrare din 1932, criticul literar George Călinescu a sugerat că Eminescu suferea de sifilis. Totuși, un grup de autori din volumul Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a argumentat că acest diagnostic a fost greșit, afirmând că, de fapt, poetul suferea de un sindrom maniaco-depresiv sau puseu de manie psihotică.

POST-MORTEM

În octombrie 1889, Titu Maiorescu publică a patra ediție a volumului Poetul Eminescu, editat de Socec, în timp ce la Botoșani se stingea din viață Henrieta, sora poetului, care l-a îngrijit în ultimele sale zile.

La aproape două luni după moartea lui Eminescu, pe 3 august 1889, Veronica Micle își pierde viața în chilia unor maici de la Mănăstirea Văratec, din cauza unei congestii cerebrale provocate de o otrăvire cu arsenic. Același an aduce și tristețea dispariției prietenului său, Ion Creangă, care moare în urma unui atac de epilepsie.

Opera lui Eminescu a fost profund influențată de folclorul românesc, mitologia egipteană, cultura clasică și creștinismul ortodox, dar și de gânditori de seamă precum Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Novalis și Goethe. Deși nu se poate afirma că Eminescu a influențat un singur autor anume, impactul său a fost semnificativ asupra întregii generații de scriitori români care au urmat.

RECUNOAȘTEREA INTERNAȚIONALĂ

Un monument dedicat lui Mihai Eminescu și poetului Allama Iqbal a fost ridicat la Islamabad, Pakistan, pe 15 ianuarie 2004. Acest monument simbolizează legăturile pakistanezo-române și promovează dialogul intercultural prin aprecierea moștenirilor poetice ale celor două națiuni. Compozitoarea Rodica Sutzu a adaptat textul lui Eminescu în piesa sa "Gazel, opus 15", evidențiind influența sa asupra muzicii contemporane.

În 2004, o statuie a lui Eminescu a fost dezvelită în Montreal, Quebec, Canada, demonstrând recunoașterea internațională a contribuțiilor sale literare. De asemenea, pe 8 aprilie 2008, un crater de pe planeta Mercur a fost numit în cinstea sa, marcând un omagiu cosmic pentru marele poet român.

Un bulevard din apropierea ambasadei României din Sofia, Bulgaria, poartă numele lui Eminescu, iar în 2021, artistul olandez Kasper Peters a realizat un spectacol de teatru intitulat "Eminescu", dedicat vieții și operei acestuia. Aceste inițiative subliniază impactul durabil și influența globală a lui Mihai Eminescu în cultura și literatura mondială.