La 1 februarie 1868, la Stefanesti, lunca Prutului, Botosani, Ștefan Luchian a vazut lumina zilei in familia maiorului Dimitrie Luchian, fiind primul din cei doi baieti ai familiei. Parintii proveneau din mica boierime. La un an dupa Stefan se naste al doilea copil, Anibal. De la tatal sau pictorul va mosteni firea blanda si intransigenta, iar de la mama sa, femeie apriga si cu spirit practic, va lua taria de caracter si asemanarea fizica, mai ales ochii caprui, aproape negri patrunzatori, care ne privesc si astazi, dincolo de vreme, din autoportrete. Firea-i romantica se manifesta inca din copilarie. Impreuna cu fratele lui si alti tovarasi se joaca cutreierand cu orele lunca Prutului, privind fascinat coloritul florilor si al penajului pasarilor.
În 1873 Maiorul Luchian isi da demisia din armata, iar familia se muta la Bucuresti, intr-o casa batraneasca cu gradina, din mahalaua Popa Soare. Ulitele lungi si intortochiate, casele scunde si curtile pline de verdeata sunt un peisaj nu cu mult diferit fata de cel de la Stefanesti, iar micul Stefan se adapteaza fara greutate. Locul preferat de joaca devine curtea bisericii Sf. Stefan. "La praznice, la pomeni, eram nelipsit si doar aveam ce manca acasa; miroseam a prescura slujita de la o posta".
Parintii il dau la invatatura la scoala din mahalaua vecina, Tabaci, la clasa invatatorului Vernescu. In timpul excursiilor scolare, copii erau indemnati sa culeaga plante si sa prinda insecte pentru a-si face ierbare si insectare. "Daca as fi pictor as pastra macii pe panza" spunea elevul Luchian, intristat ca le rapea florilor coloritul, presandu-le intre paginile ierbarului. De altfel,copilului ii placea sa deseneze, spre groaza parintilor, care nu doreau sa-i incurajeze aplecarea catre o indeletnicire atat de putin profitabila. Exemplul "boierului Andrei", un unchi ce scapatase si era acum nevoit sa se intretina pictand biserici, bantuia spaimele mamei, care-l voia pe Stefan ofiter de cariera, ca tatal sau. Din timpul scolii primare dateaza si prima "opera" a viitorului pictor, o incercare de a face portretul bucataresei pe peretele camerei de oaspeti din casa, uitata descuiata, cu acuarelele primite in dar de la o matusa, in vreme ce mama isi savura cafeaua, in pridvor.
Copilului ii placea si muzica, nu doar desenul, iar ocazii sa o asculte erau destule, fie de la flasnetarii ambulanti, fie de la ferestrele deschise ala caselor, de unde se auzea un pian sau un flaut. Mai tarziu, tanarul Luchian se va inscrie si la Conservator, pe langa Scoala de Belle Arte, unde va studia flautul (ar fi vrut vioara dar: "mainile mele erau prea lungi"), instrument la care "avea sa cante totdeauna cu usurinta si cu placere" (Jacques Lassaigne).
În 1877, tatal sau se stinge din viata. Grija baietilor ramane in seama Elenei, care se va stradui din rasputeri sa le asigure viitorul.
În 1879 Stefan este inscris in anul I la Liceul Sf. Sava din Bucuresti. Aici urmeaza numai doi ani, fiind retras din cauza rezultatelor slabe la invatatura. Doar la desen tanarul stralucea "faceam desenul la toata clasa pe 30 de gologani". Cu toate ca el insusi va spune mai tarziu, mucalit, ca: "m-am apucat de pictura pentru ca nu mi-a placut cartea", afirmatia trebuie luata cu rezervare, pentru ca, dupa cum afirma memorialistul Petru Comarnescu, Luchian "a fost unul dintre artistii cei mai cultivati si mai dornici de cuoastere pe care i-am avut".
Decis sa-si croiasca drumul dupa propria-i vointa, nu dupa cum i s-ar fi impus, indiferent ca impunerea venea din partea profesorilor sau a familiei, Luchian s-a instruit singur in domeniile care-l interesau.
În 1884 Astfel, cand dupa o incercare esuata de continuare a studiilor gimnaziale la pensionul particular Seicaru, mama incerca sa-l inscrie la Scoala de Infanterie, la care ar fi avut acces ca fiu de ofiter, Stefan trebuind doar sa raspunda de forma la cateva intrebari usoare pentru a fi admis, el cade la examen pentru ca refuza cu obstinatie sa vorbeasca.
La 1 septembrie 1885, predansu-se in fata hotararii nestramutate a fiului ei, vajnica Elena a trebuit sa accepte inscrierea lui la Scoala de Belle Arte din Bucuresti, unde acesta si-a inceput studiile la aceasta data.
La acea vreme Scoala exista de mai bine de doua decenii, iar la conducerea ei se afla inca acela care o infiintase, pictorul Theodor Aman. Invatamantul practicat aici era insa tributar academismului riguros si formal, pornit de la ideea intemeietorului institutiei de a aseza "arta noua romaneasca pe temelii solide /.../ pe o gramatica universala a desenului si compozitiei" (Jacques Lassaigne). O astfel de conceptie ingradea dezvoltarea studentilor, care, avand exemplul marelui Nicolae Grigorescu, erau dornici de a experimenta si alte modalitati de exprimare. Profesorii Scolii de Belle Arte respingeau insa maniera maiestrului, aflat pe atunci pe culmile gloriei "cine se ia dupa Grigorescu, ca el are sa ajunga, un amator". Inteligent si intuitiv, Luchian a stiut sa asimileze cunostintele de tehnica predate la Scoala, dar si sa-l inteleaga si sa invete de la Grigorescu, pe care l-a si vizitat in atelierul sau si pentru care avea o netarmurita admiratie. Intre cei doi s-a stabilit o relatie de amicitie, maestrul fiind mai tarziu un vizitator constant al expozitiilor lui Luchian.
In 1889 tanarul a absolvit Scoala de Belle Arte cu doua lucrari, un cap de expresie si un peisaj, pentru care i s-a atribuit medalia de bronz. La acea data Luchian era "un inalt, bine legat, cu privirea aprinsa, deschis la vorba, in mana totdeauna cu o carte, facand si citind versuri romantic..." (Virgil Cioflec). Prin grija mamei, administrator eficient averii familiei, beneficia de un venit bunicel, care-i permitea sa duca un trai lipsit de griji materiale, astfel incat, nerabdator sa gaseasca acea invatatura care statea la originea artei lui Grigorescu, si chiar mai mult decat atat, el pleaca in Occident, sa-si desavarseasca studiile.
In toamna anului 1889 il gasim pe Luchian la München, student la Academia de arte frumoase. Aici il intampina insa acelasi formalism ca si la scoala de la Bucuresti, asa ca ramane in capitala Bavariei doar trei trimestre, perioada in care isi petrece timpul mai mult la Alte Pinakothek, impresionantul muzeu de arta veche, unde face copii dupa doua tablouri: Sfanta Familie a lui Rembrandt si o Madona de Correggio.
In 1890 Dupa o scurta intoarcere in tara, in timpul careia expune in luna decembrie, la Ateneul Roman, cinci picturi, in cadrul unei expozitii organizate de Cercul artistic (societate recent infiintata, din initiativa sculptorului Ion Georgescu, pentru a apara interesele artistilor plastici).
In martie 1891, Stefan Luchian pleaca la Paris. Abia in Franta gaseste Luchian ceea ce cauta. La mai bine de doua decenii de cand Grigorescu isi aflase calea in preimpresionismul de la Barbizon, pictura franceza recompunea deja formele difuze ale impresionismului, cautand noi modalitati de exprimare. In simbolismul lui Paul Gauguin, in precizia punctiforma a lui Georges Seurat, in arabescurile lui Henri de Toulouse-Lautrec, in ritmul lui Vincent van Gogh si in geometrismul lui Paul Cézanne, post impresionismul isi impunea spiritul novator. Ca sa nu se repete experienta de la München, Luchian evita École des Beaux Arts, inchistata in acelasi stil conservator, si se inscrie la Académie Julian, scoala privata de arta pe unde trecusera inaintea sa Grigorescu si Ion Andreescu.
In februarie 1892, mama lui Luchian se stinge din viata, iar pictorul este nevoit sa revina la Bucuresti pentru succesiune. Se intoarce la Paris in toamna aceluiasi an.
In martie 1893, dupa numai cateva luni, se intoarce definitiv in tara. Aduce cu el mai multe lucrari, printre care tabloul Ultima cursa de toamna, panza de factura impresionista, pe care o expune in 1894 si pentru care obtine un premiu (medalia a III-a). In ciuda stangaciilor si influentelor vizibile ale lui Édouard Manet si Edgar Degas, tabloul releva un Luchian deja stapan pe mijloacele artei sale.
In plan material moartea mamei se dovedeste a fi un dezastru. Incapabil sa-si gestioneze avutul, dar venit din Franta cu obiceiuri pariziene, Luchian duce un stil de viata extravagant, reusind in cele din urma sa-si risipeasca mostenirea in plasamente nefericite.
In 1897 il gasim cantand la flaut in orchestra Teatrului National.
Intre anii 1898-1900 picteaza biserici alaturi de Constantin Artachino si Nicolae Vermont, la Alexandria, Tulcea si Bucuresti (biserica Brezoianu, azi disparuta). Artistul expune in mai multe randuri cu rezultate inegale, care merg de la indiferenta (in 1894 a fost nevoit sa dea 15 tablouri cu 1000 lei pentru a-si acoperi cheltuielile unei expozitii personale) pana la aprecieri elogioase din partea criticii, care-l descrie ca pe un pictor modern si original. Din aceasta perioada dateaza lucrari ca: Bataie cu flori la sosea, Pastorita, Mahalaua Dracului, Safta florareasa.
In 1901, pe cand se afla la Alexandria, se indragosteste de Cecilia Vasilescu, o tanara careia ii dadea lectii de pictura si pe care planuieste sa o ia in casatorie. Familia fetei, ruda a primarului din localitate, se impotriveste insa, iar relatia pasionala dintre cei doi se rupe. Pe 15 decembrie, Luchian are un atac grav al bolii care-l macina de ceva vreme si ale carei simptome el le punea pe seama oboselii acumulate in timpul lucrului la biserica din Alexandria. Este dus paralizat la spitalul Pantelimon, unde ramane internat in grija doctorului Gheorghe Marinescu, marele specialist neurolog.
La sfarsitul lunii martie 1902 iese din spital, ameliorat, cu recomandarea urmarii unui tratament. Din tanarul falnic cu alura sportiva ramasese un barbat "galbejit, imbatranit inainte de vreme" care "abia isi tara picioarele, proptindu-se intr-un baston" (P. Comarnescu). Pentru Luchian incepe acum ultima perioada de creatie. Micsorata de progresia necrutatoare a bolii, viata lui este de acum incolo o cursa contra cronometru, in decursul careia "pictorul va smulge din strafundurile energiilor sale, cu pretul unei adevarate arderi, o opera considerabila si decisiva" (J. Lassaigne).
Starea-i materiala este tot mai precara. Locuieste la familia unei verisoare dupa tata, Paulina, sotia unui modest functionar la Caile Ferate, Ernest Cocea, familie care-l va ingriji cu dragoste si devotament "ca pe un frate, ca pe un copil, blanzi cu durerile lui, blanzi cu firea lui complicata si dificila" (Tudor Arghezi).
In 1903 urmand sfatul profesorului Marinescu, pictorul pleaca in vara anului la Govora si apoi la Filipestii de Padure, unde sta la o ruda a sa. Fermecat de frumusetea naturii, dispozitia melancolica i se schimba si reincepe sa lucreze. Asa iau nastere peisaje ca: Fantana de la Brebu, Casa la tara, Marea Neagra la Tuzla, Salciile de la Chiajna, Casa lui Mos Gheorghe, Turnul de la Brebu, Dupa ploaie la Baneasa, Biserica Manastirii Brebu, Moara de la Poduri, Poteca spre cimitir, Dupa ploaie la Moinesti.
Picteaza repede, sigur pe el, direct pe panza. Deseori foloseste pastelul, in a carui tehica exceleaza. Cand lucrezi afara", crie el, "lumina se schimba dintr-un minut in altul; daca nu te grabesti, iti fura umbrele soarele; intr-o clipa totul s-a schimbat". Intors la Bucuresti, expune, de mai multe ori fara succes, lucrarile facute peste vara si continua sa lucreze, de data aceasta, peisaje pe care le vede de la fereastra locuintei: Iarna in Filantropia, Colt din strada Povernei, oameni simpli ai mahalalei, cu indeletnicirile lor: Mos Nicolae Cobzariul, Taietorul de lemne, Cersetorul, Muncitoare, Spalatoreasa ori portrete ale membrilor familiei Cocea: Lorica, Fetita cu portocala, Lica, Cap de copil, Lorica cu crizanteme.
In martie 1910 deschide la Ateneu Roman o expozitie personala care se bucura de succes. Dintre cele peste 80 de tablouri, vechi si noi, vinde in prima zi 30 de lucrari. In sfarsit, starea lui materiala se schimba, dar boala se agraveaza.
In aprilie 1912 cumpara o casa in strada Nivolae Balcescu nr. 9 (actuala Mendeleev), unde se muta impreuna cu familia Cocea si de unde nu va mai iesi decat pe ultimul drum. Silit a picta in spatiu restrans, cu lumina insuficienta, al camerei in care locuia, Luchian isi indreapta atentia catre compozitii de atelier si mai ales catre flori. Copilul care isi dorea sa pastreze pentru vesnicie pe panza culoarea florilor se redesteapta in pictorul suferind.
Camera pictorului devine loc de pelerinaj. Prieteni din anii tineretii si straini dornici sa-l cunoasca si sa-l asculte vorbind despre arta se perinda prin casa din strada Balcescu. Printre ei, muzicianul George Enescu, care canta vreme de doua ore la vioara, in odaia luminata de culorile florilor din tablourile de pe pereti, iar bolnavul il asculta cu ochii in lacrimi.
In 1913 pictorul Nicolae Tonitza il viziteaza si ramane fascinat de tabloul Lautul, ultima pictura de dimensiuni mari, pe care Luchian o lucrase cu un an inainte, in care Tonitza vede solutia pe care o cauta pentru creatia sa. Este posibil, momentul in care Luchian, fara sa stie, i-a predat stafeta lui Tonitza pe care o preluase candva de la Grigorescu.
In iunie 1916, pictorul Stefan Luchian s-a stins din viata.
Pentru arta plastica romaneasca, Stefan Luchian este un deschizator de drumuri, recunoscut ca atare inca de la primele sale aparitii in expozitiile ultimului deceniu al secolului al XIX-lea. Respingand rigiditatea academismului promovat de Scoala de Belle Arte de la Bucuresti, undea si-a inceput studiile, dar cautand sa inteleaga si experimentand maniera lui Nicolae Grigorescu ("tot ce stiu am invatat de la Grigorescu"), asimiland apoi si depasind impresionismul francez, cu care intrase in contact pe cand invata la Paris, Luchian a stiut sa gaseasca un mod de exprimare autentic, prin care a adus pictura romaneasca in modernitatea postimpresionismului.[1]
La 26 februarie 2018, la implinirea a 150 de ani de la nasterea pictorului Stefan Luchian, Banca Nationala a Romaniei emite o moneda din argint destinata colectionari.
