CINE A FOST GEORGE CĂLINESCU?
Este considerat cel mai mare istoric literar roman și singurul dintre criticii și istoricii noștrii literari care a avut geniu. A fost însă deopotrivă romancier, poet și dramaturg, eseist și publicist, o personalitate enciclopedică marcantă cu nume de primă mărime al culturii române. Mii de pagini de geniu, creator și cunoaștere datorate lui George Călinescu, stau la loc de frunte în bibliotecile române ca puncte de reper ale culturii românești.
NȘTEREA ȘI FAMILIA
La 2 iulie 1899, s-a nascut, la Spitalul Filantropia din București, Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan și al lui Tache Capitănescu, cel care avea sa devină cunoscut ca George Călinescu.
La 17 martie 1907, sotii Constantin Și Maria Călinescu adopta pe Gheorghe Vișan, elev în clasa a doua primară. Familia se afla la Iași. În același an, moare tatăl adoptiv. În iunie 1908, Maria Călinescu se muta la București, în casa surorilor sale.
EDUCAȚIA ȘI CARIERA
Între anii 1910-1914, este elev la gimnaziul "Dimitrie Cantemir", iar între anii 1914-1916 este elev la secția modernă a Liceului "Gh. Lazar" , unde-i are ca profesori pe C. Giurescu, Gr. Tausan, Hildebrand Frollo s.a. În perioada 1916-1917, fiind în refugiu la Iași, face aici, în particular, ultima clasa de liceu. În octombrie 1918 își ia bacalaureatul la Liceul "Mihai Viteazul" din capitală. În octombrie 1919 se înscrie la Facultatea de filozofie și litere, secția filologie modernă a Universității din București, iar în luna următoare se angajează ca subbibliotecar la biblioteca facultății.
În 1920 urmează cursurile de literatură romană ținute de Mihail Dragomirescu. Îl cunoaște pe Ramiro Ortiz, titularul catedrei de limbă și literatură italiană a universității bucureștene. Se angajează ca paleograf și bibliotecar, ulterior ca arhivar la Arhivele Statului, fiind recomandat de D. Onciul, decanul Facultății de litere. Își dă demisia din postul de subbibliotecar.
În 1923 își trece examenul de licență și devine profesor suplinitor la Liceele "Gh. Șincăi" și "Matei Basarab" din capitală. Renunță la postul de arhivar.
În 1924 promovează examenul de capacitate la limbile italiană și romană și devine profesor la Liceul "Diaconovici Loga" din Timișoara, prin ordin ministerial. Nu se prezintă însă la post, deoarece obține concediu de studii și o bursă de doi ani pentru școala Romana din Roma, atunci de arheologie și istorie. Fusese recomandat ministerului de Ramiro Ortiz, iar hotărârea o luaseră D. Onciul și Vasile Pârvan. Va frecventa biblioteca școlii, a Institutului De propagandă fide și a Vaticanului. Va asculta cursurile lui Adolfo Venturi și va vizita muzeele Renașterii. Se va feri să se specializeze strict, dar va deprinde obișnuință muncii organizate.
În 1928 își ia în primire postul de la Liceul Diaconovici Loga din Timișoara, dar vine lunar în București. În 1929 obține aprobare ministerială pentru detașare la Scoala superioară de comerț nr. 2 din capitală. Se transferă în 1930 la catedra vacantă de italiana de la școala superioara de comerț nr. 2 din București.
În 1931 este numit profesor titular de limba italiană în învățământul secundar și comercial din București. În 1932 este propus de Garabet Ibrăileanu și numit codirector al „Vieții romanești”, alaturi de Mihai Ralea. Este ales, la propunerea lui Al. Rosetti, membru în juriul pentru decernarea premiului Tekirghiol-Eforie, premiu ce va fi obținut de Mircea Eliade pentru romanul "Maitreyi".
În 1936 se înscrie la doctorat la Universitatea din Iași. Comisia, formata din I. M. Marinescu, Mihai Ralea, Iorgu Iordan și Octav Botez, președinte. O. Tafrali, conferă titlul de doctor în litere lui George Călinescu pentru teza "Analiza unui manuscris eminescian" ("Avatarii faraonului Tla"), teza complementara fiind volumele IV și V din "Opera lui Mihai Eminescu".
În 1937 dă concurs pentru conferința, vacantă, de estetică și critică literara a universității ieșene. Comisia este alcătuită din Mihai Ralea, președinte, Iorgu Iordan și Octav Botez, membri, I. M. Marinescu și I. C. Balmuș, membri supleanți.
În 1938 reîncepe cursul la universitatea ieșeană cu prelegerea "Despre biografiile romanțate". În 1940, Călinescu obține de la Comandamentul cercului de recrutare din Iași ordinul de Rechiziționat pe loc pentru lucru la facultate, iar din partea Ministerului Educației Naționale, concediu cu salariu întreg, cu începere din decembrie și până în aprilie anul următor, pentru urmărirea tipăririi Istoriei literaturii.
În 1942 obține definitivarea pe postul ocupat la universitatea ieșeană. În 1944 se alcătuiește o comisie de chemare pentru catedra vacantă de Istoria literaturii romane moderne a universității ieșene, comisie alcătuită din Dan Simonescu, Iorgu Iordan, Petru Caraman, D. Caracostea (scrie raportul de chemare), D. Popovici. G. Călinescu este votat în unanimitate și numit, prin Decret, profesor titular la respectiva catedră.
În 1945 este numit profesor titular la catedra de Istoria literaturii romane moderne a Universității din București.
În 1946 ține lecția de deschidere la Facultatea de litere și filozofie a Universității din București, cu prelegerea "Sensul clasicismului". În ianuarie 1946, Uniunea Patrioților se transforma cu prilejul Congresului care are loc acum în Partidul National Popular. G. Călinescu este ales membru al Biroului Executiv.
În 1948 este ales deputat al Marii Adunări Naționale în Circumscripția electorala Brăila din partea Frontului Democrației Populare. Este ales membru activ al Secției literare a Academiei Române în locul lui Sextil Pușcariu. Apare ultimul număr din „Jurnalul literar”. Renunță la cronica din „Națiunea”.
1949 În ianuarie tine ultimul curs la Facultatea de litere și filozofie. Este detașat la Institutul de istorie literara și folclor. Apare volumul "Kiev-Moscova-Leningrad". Este numit membru în Comitetul national jubiliar pentru sărbătorirea centenarului lui Mihai Eminescu, comitet condus de Mihail Sadoveanu.
În 1951 este încadrat director la Institutul de istorie literară și folclor. În 1952 este ales membru în Comitetul pentru sărbătorirea centenarului Gogol.
În 1954 este numit directorul revistei „La Roumanie Nouvelle”, care vă apărea până în 1958. În 1956 este ales membru în Comitetul Uniunii Scriitorilor.
În 1960 este numit profesor onorific la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de filologie a Universității din București, unde are dreptul să tină cursuri facultative de specialitate. Tot în 1960 este ales deputat al Marii Adunări Naționale în Circumscripția electorala nr. 24, din fostul raion Răcari.
În 1962 este reales în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Inițiază înființarea unui Muzeu de istorie literara și folclor al literaturii romane, în sediul Institutului, și donează piesele care alcătuiesc fondul de bază. În 1962 ține un curs despre Eminescu la Facultatea de filologie a Universității din București. Tot în 1962 merge la Florența la Adunarea generala a Comunității europene a scriitorilor.[...]
În 1964 este numit sef de catedra onorific și conducător științific al cadrelor care doresc să obțină titlul de candidat în științe, specialitatea romană.
În 1965 apare, într-o forma revăzută, monografia "Ion Creangă". Apare versiunea maghiară a "Enigmei Otiliei".
În 1965 este propus candidat la funcția de deputat în Marea Adunare Națională din partea Circumscripției electorale Răcari. Este ales din nou în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Publica în Contemporanul versuri. Apare primul volum din ediția de Opere de G. Călinescu
DEBUTUL
La 19 aprilie 1919, apare „Sburătorul”, revista literară condusă de Eugen Lovinescu, unde G. Calinescu trimite primele versuri. Spre sfârsitul aceluiași an, E. Lovinescu îi răspunde la rubrica "poșta" redacției cu privire la niște cugetări de originalitatea cărora se îndoiește. Primul semn incurajator din partea lui E. Lovinescu survine la aceeași rubrică, în 15 noiembrie.
În 1920 debutează în publicistica în paginile ziarului „Dimineața”.
ACTIVITATEA LITERARĂ
În 1921 semnează în revista "Roma" traducerea nuvelei "Nastagio degli onești" din "Decameronul" lui Boccaccio. Participă la excursia organizată în Italia de Ramiro Ortiz, vizitând, în drum spre Roma, Istanbulul, Atena, Catania, Napoli. Colaborează la ziarul „Dacia”.
În 1923 îi apare romanul lui Giovanni Papini "Un uomo finito" (Un om sfârșit), tradus de G. Călinescu, cu o prefață a autorului, scrisă pentru această traducere, și cu un cuvânt înainte de M. Marcu.
În 1924 redactează, scriindu-le de fapt, numerele pe ianuarie, martie, iunie-iulie și august ale revistei „Roma”.
În 1925 publică în revista „Diplomatarium italicum” studiul "Alcuni missionari catolici italiani nella Moldovia nei secoli XVII e XVIII", studiu tipărit apoi în volum de Academia Română în colaborare cu "Libreria di seienze e lettere" din Roma.
Se întoarce în țară în 1926, unde este detașat, prin ordin ministerial, că profesor de limbă și literatură italiană, la Liceul "Gh. Șincăi" din capitală. Frecventează cenaclul lui E. Lovinescu și debutează în „Universul literar” (nr. 51) cu poezia "Nova mihi apparuit Beatrix".
Își extinde colaborarea în 1927 la diverse publicații: "Vremea" lui I. Valerian (unde scrie până în 1929, apoi, sporadic, în 1932 și 1933); "Sinteza" (unde începe polemica cu E. Lovinescu, dusă intermitent, până la moartea acestuia, în diverse publicații); "Gândirea" (unde publica neregulat până în 1929); "Politica" (accidental, dar revine și în 1928).
1928 Colaborează la „Universul literar”, condus de Cămil Petrescu, la revista „Opoziția”, preia cronica literara a „Vieții literare”, începe polemica cu revista „Kalende”, condusa de Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Soimaru și Șerban Cioculescu. Tot în 1928 colaborează cu studiul "Valachia și Moldavia" în vechile periple italiene la volumul colectiv "Omagiu lui Ramiro Ortiz".
În 1930 redactează revista "Roma" (unde publica mai intens până în 1932), scoate revista „Capricorn”, două numere, unde folosește prima oară pseudonimul Capricorn, începe să publice în „Vremea” un studiu despre E. Lovinescu (ultimul episod în febr. 1931), începe polemica cu „Gândirea”, colaborează întâmplător la „Vestul”. Apare "Altre notizie sui missionari catolici nei paesi romeni" în același „Diplomatarium italicum”, publicat apoi în volum de Academia Română împreună cu "Libreria di scienze e lettere din Roma".
În 1931 Colaborează la „Adevărul literar și artistic”, ziarul „Cuvântul”, la „Viață românească”. Termină de scris "Viața lui Mihai Eminescu" și începe s-o publice în foileton în ziarul „Mișcarea”. Mihai Ralea o citește în manuscris și o recomandă călduros lui Al. Rosetti, directorul editurii „Cultura națională” .
Din 1932 colaborează regulat la „Adevărul literar și artistic” (până în 1939). Publică și cu pseudonimele Sportiv, Ovidius (în 1932); Ad. Lit. (în 1933,1937); Al. (în 1933, 1938); Aristarc ( în 1933, 1938). Publică manuscrise eminesciene în „Adevărul literar și artistic” că și în „Viață românească”, „Romania literara” (colaborare solicitată de Camil Baltazar). Tot în „Romania literară” publică un prim capitol al romanului intitulat inițial "Ursitoarele" (viitoarea "Cartea nuntii"). Apare "Viața lui Mihai Eminescu".
Apare în 1933 ultimul foileton al romanului în „Romania literară”. Apare, în „Editura Adevărul”, "Cartea nuntii". Începe polemica cu Cămil Baltazar. Inaugurează, în „Adevărul literar și artistic”, "Cronica mizantropului", pe care o semnează la început Al., apoi Aristarc, pseudonim folosit frecvent până în 1947 și, mai rar, până la sfârșitul vieții. Inițiază apariția bilunară a "Vieții românești". Aici, ca și în "Adevărul literar și artistic", publică fragmente din "Opera lui Mihai Eminescu". Apare ediția a doua a "Vieții lui Mihai Eminescu". Colaborează la numărul festiv al ziarului „Dimineața”.
În vara anului 1933 începe polemicile cu Mihail Sebastian, Pompiliu Constantinescu și I. Valerian. Este ales din nou membru în juriul premiului Tekirghiol-Eforie .
Apare în 1934 primul volum din "Opera lui Mihai Eminescu". Se îmbolnăvește de astenie nervoasă și părăsește redacția „Vieții romanești”.
În anul 1935 apar volumele II și III din "Opera lui Mihai Eminescu".
În 1936 Apar volumele IV și V din "Opera lui Mihai Eminescu". Primește premiul Hamangiu al Academiei Romane pentru "Viața lui Mihai Eminescu" și volumele I-III ale "Operei lui Mihai Eminescu". Începe colaborarea la „Revista Fundațiilor Regale”, unde va publica intermitent până în 1940. Reîncepe colaborarea la „Viața românească”. Apar în „Adevărul literar și artistic” primele fragmente din "Istoria literaturii romane...", cu titlul "Din istoria literaturii romanești". Face o excursie în Franța și Italia.
În 1938 apare romanul "Enigma Otiliei", 2 vol. Înființează asociația literară „Noua Junime” , care-și deschide ședințele în redacția ziarului "Iasul", în prezenta lui Andrei Oțetea, Iorgu Iordan, George Ivașcu s.a. Va colabora la "Iașul". Apare "Viața lui Ion Creangă". E considerat demisionat de la școala superioara de comerț din București.
În 1938 apare ediția a III-a a "Vieții lui Mihai Eminescu" și ediția "Poezii" de Mihai Eminescu, întocmită și comentată de G. Călinescu.
În 1939 apare la Iași „Jurnalul literar”, săptămânal de critică și informație literară, scos de G. Călinescu. Folosește aici și pseudonimele Aristarc, Nostradamus, Vera Comșa, J. L..Revista apare până la sfârșitul anului, funcționând și cu drept de editură. Astfel apar studiile "Liviu Rebreanu" și "Tudor Arghezi", semnate de G. Călinescu. În vara lui 1939 se muta la București, lăsând secretariatul publicației lui George Ivașcu. Publică tot în 1939 "Principii de estetică". Sporadic, colaborează la „Însemnări ieșene”, unde vă mai publica și în 1940.
În 1940 lucrează la "Istoria literaturii române de la origini până în prezent", din care publică fragmente în „Revista Fundațiilor Regale”.
În iulie 1941 apare "Istoria literaturii romane de la origini până în prezent", stârnind un puternic ecou în critica literara a vremii. Se publicaă peste o sută de recenzii, articole și broșuri. Acestea apar pe tot parcursul anului 1941, la începutul anului 1942 și, mai rar, în anii următori. Printre cele mai notabile intervenții menționam următoarele: a lui Eugen Lovinescu în "Curentul literar" (sept. 1941), Șerban Cioculescu în "Revista romana" (oct.-dec. 1941), Perpessicius în "Universul literar" (mai 1945) și a lui Pompiliu Constantinescu la radio (iunie 1945).
În 1943 apare "Sun sau Calea neturburată". "Mit mongol", dedicată lui Iorgu Iordan, pentru marele său caracter. Semnează până în 1944, cu pseudonimul Aristarc, o rubrica în „Vremea”.
În 1944 publică la „Vremea” 12 poeme. Colaborează la „Ecoul”; scoate ziarul „Tribuna poporului”.
În 1945 „Tribuna poporului” își încetează apariția. Scoate săptămânalul literar, artistic și social „Lumea”, care vă apărea până în 1946. Reîncepe colaborarea la „Revista Fundațiilor Regale” și o continua până în 1947. Tot în 1945 apare "Istoria literaturii romane". Compendiu.
În 1946 apare volumul "Impresii asupra literaturii spaniole" și ediția a doua a "Istoriei literaturii romane". Compendiu. Începe colaborarea la „Contemporanul”, unde publica până în 1964. Vă folosi și pseudonimul Aristarc.
În 1946 apare ziarul „Națiunea” al Partidului National Popular, ziar condus de G. Călinescu. Aici începe publicarea impresiilor de călătorie în urma vizitei în U.R.S.S., întreprinsă în același an, pe ruta Kiev-Moscova-Leningrad.
În 1947, apare ediția a doua din "Enigma Otiliei". Termină noua redactare a "Operei lui Mihai Eminescu" și „Editura Fundațiilor Regale” începe culegerea ei. Apare primul număr din noua serie a „Jurnalului literar”. Reîncepe să scrie cronica literară la „Națiunea”, care-și vă înceta apariția în 1949. Folosește pseudonimele Aristarc (1946 1948); Belfegor, Aretino, Seltabadil, Machiavel (toate în 1947). Tot în 1947, scoate manualele de limba romana pentru clasele I-III de gimnaziu și pentru clasa a IV-a de liceu.
În 1947 deschide cursul de la Facultatea de litere și filozofie cu prelegerea "Istoria că știință inefabila și sinteza epica". Moare Măria Călinescu.
În anul 1950, colaborează sporadic la „Flacăra”. În 1952 ține în sala Dalles conferință "Caragiale despre alegerile din trecut în țara noastră". Publica în "Contemporanul" nuvela "Necunoscut". Publica în revista „Studii” articolul "Al. Odobescu și Rusia".
În 1953 apare romanul "Bietul Ioanide". Apare manualul de "Istoria literaturii române" pentru clasa a VIII-a redactat de Ion Vitner și Ov. S. Crohmălniceanu, colectiv condus de George Călinescu. Tot în 1953 mai apare nr. l al revistei „Studii și cercetări de istorie literara și folclor”, buletinul anual al Institutului.
În 1954, cu aceiași colaboratori editează manualul "Istoria literaturii romane" pentru clasa a IX-a. Tot în 1954 îngrijește și prefațează ediția "Opere de Ion Creangă". Apar litografiate, sub egida Institutului, monografiile "Scriitori minori" și "Nicolae Filimon".
În 1955 apare volumul "Am fost în China nouă". Tot în 1955, apare litografiata la Institut monografia "Gr. M. Alexandrescu" și în „Contemporanul”, pentru prima oara, "Cronica optimistului".
În anul 1956, apar volumele "Studii și conferințe", "Trei nuvele", "Enigma Otiliei", ediția a III-a. Publica în „Studii și cercetări de istorie literara și folclor” monografiile "Nicolae Filimon" și "Gr. M. Alexandrescu". Colaborează la revista „Steaua”.
Publică în 1957 „Studii și cercetări de istorie literară și folclor” un capitol din noua versiune a "Operei lui Mihai Eminescu". Revizuiește documentația "Vieții lui Mihai Eminescu". Întreprinde călătorii de studii prin vechi orașe romanești. Organizează acasă spectacole cu scenetele "Directorul nebun și Irod". Participa membri ai Institutului și invitați.
În 1958, publică în „Contemporanul” un studiu despre Nicolae Labiș.
În 1959 apar edițiile a IV-a și a V-a din "Enigma Otiliei", ca și versiunea în limba franceză a cărții. Apare în volum monografia "Nicolae Filimon". Se constituie colegiul redacțional pentru elaborarea tratatului de Istoria literaturii române, condus de George Călinescu. Este sărbătorit în ședință solemnă de către Academia Română și Uniunea Scriitorilor cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani.
În 1959 publică în "Gazeta Literara" un ciclu de poezii erotice. Merge la Praga pe itinerarul lui Nicolae Filimon. Organizează spectacol acasă cu piesa "Tragedia regelui Otakar și a printului Dalibor".
În 1960 apare romanul "Scrinul negru". În 1961 apare ediția definitiva a "Enigmei Otiliei", ca și versiunea ei germană, scoasă la Berlin de Editura "Der Morgen".
În 1962, apare monografia "Gr. M. Alexandrescu". Apare la Praga și Vilnius "Enigma Otiliei", iar la Varșovia "Scrinul negru". În 1963 apare volumul de versuri "Lauda lucrurilor". Apare "Scrinul negru", ediția a doua. Îngrijește ediția bilingva, romano-franceza, a "Operelor lui Ion Creanăa". Publică, în Gazeta literară "Tragedia regelui Otakar și a printului Dalibor". Publică fragmente din piesa "Ludovic al XIX-lea", fară a-și destăinui paternitatea. În 1963, merge la Modena pentru festivitățile dedicate celui de-al cincilea centenar al nașterii lui Pico della Mirandola.
În 1964 apare "Viața lui Mihai Eminescu" în ediție definitivă. Apare tratatul de "Istoria literaturii române" vol. I, al cărui coordonator este. Ține la Sala Mică a Palatului comunicarea "Eminescu poet national" în cadrul Sesiunii științifice a Academiei și Uniunii Scriitorilor, organizată cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Prezintă comunicarea Umanismul lui Creangă la Sesiunea jubiliară a Facultății de limba și literatura romană. Ține la facultate cursul special despre Ion Creangă.
VIAȚA PERSONALĂ
În 1929 se căsătorește cu Alice Vera Trifu, fiica lui Simion și a Elisabetei Trifu din București. Vor locui până către sfârșitul anului 1929 la Timișoara.
În 1938 se stabilește la Iași, unde vă sta cu intermitențe până în 1944. Tot în 1938 călătorește în Franța și Italia. În 1948, moare mama sa, Măria Visan. În 1953 călătorește în R. P.Chineză.
În 1956, întreprinde, împreună cu membri ai Institutului, o călătorie de studii prin tara, pe urmele lui Gogă, Slavici, Blaga.
În 1960 călătorește în Franța, la invitația lui Jean Louis Vigier, președintele grupului de prietenie franco-română din Senatul francez. Tot în 1960 călătorește la Moscova.
În 1964 este internat la Sanatoriul Otopeni cu diagnosticul ciroză hepatică.
PREMII ȘI DISTINCȚII
În 1952 i se acordă medalia A cincea aniversare a proclamării R. P. R. În 1959, i se acorda Ordinul Steaua Republicii clasa a II-a. În 1964 primește Premiul de Stat pentru activitatea literară și publicistică din ultimii ani.
MOARTEA LUI CĂLINESCU
La 12 martie 1965, se stinge din viață, la Sanatoriul Otopeni, G. Călinescu. Începe destinul postum al operei sale. Apar următoarele volume din scrierile lui G. Călinescu: "Vasile Alecsandri", "Impresii asupra literaturii spaniole", "Estetica basmului", "Eminescu", "Bietul Ioanide", "Enigma Otiliei".
