SCRIITORI

GEORGE CĂLINESCU

  • NASCUT: 2 iulie, 1899
  • DECEDAT: 12 martie, 1965
  • NATIONALITATE: Română
  • CUNOSCUT(Ă) CA: Scriitor

CINE A FOST GEORGE CĂLINESCU?

Este considerat cel mai mare istoric literar roman și singurul dintre criticii și istoricii noștrii literari care a avut geniu. A fost însă deopotrivă romancier, poet și dramaturg, eseist și publicist, o personalitate enciclopedică marcantă cu nume de primă mărime al culturii române. Mii de pagini de geniu, creator și cunoaștere datorate lui George Călinescu, stau la loc de frunte în bibliotecile române ca puncte de reper ale culturii românești.

NȘTEREA ȘI FAMILIA

La 2  iulie 1899, s-a nascut, la  Spitalul  Filantropia  din București, Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan și al lui Tache Capitănescu, cel care avea sa devină cunoscut ca George Călinescu.

La 17 martie 1907, sotii Constantin Și Maria Călinescu adopta pe Gheorghe Vișan, elev în clasa a doua primară. Familia se afla la Iași. În același an, moare tatăl adoptiv. În iunie 1908, Maria Călinescu se muta la București, în casa surorilor sale.

EDUCAȚIA ȘI CARIERA

Între anii 1910-1914, este elev la gimnaziul  "Dimitrie Cantemir", iar între anii 1914-1916 este elev la secția modernă a Liceului  "Gh. Lazar" , unde-i are ca profesori pe C. Giurescu, Gr. Tausan, Hildebrand Frollo s.a. În perioada 1916-1917, fiind în refugiu  la  Iași, face  aici, în  particular,  ultima  clasa de liceu. În octombrie 1918 își ia bacalaureatul la Liceul  "Mihai Viteazul"  din capitală. În octombrie 1919 se înscrie la Facultatea de filozofie și litere, secția filologie modernă a Universității din București, iar în luna următoare se angajează ca subbibliotecar la biblioteca facultății.

În 1920 urmează cursurile de literatură romană ținute de Mihail Dragomirescu. Îl cunoaște pe Ramiro Ortiz, titularul catedrei de limbă și literatură italiană a universității bucureștene. Se angajează ca paleograf și bibliotecar, ulterior ca arhivar la Arhivele Statului, fiind recomandat de D. Onciul, decanul Facultății de litere. Își dă demisia din postul de subbibliotecar.

În 1923 își trece examenul de licență și devine profesor suplinitor  la Liceele  "Gh. Șincăi"  și  "Matei Basarab"   din capitală. Renunță la postul de arhivar.

În 1924 promovează examenul de capacitate la limbile italiană și romană  și devine profesor la Liceul  "Diaconovici Loga"  din Timișoara, prin ordin ministerial. Nu se prezintă însă la post, deoarece obține concediu de studii și o bursă de doi ani pentru școala Romana din Roma, atunci de arheologie și istorie. Fusese recomandat ministerului de Ramiro Ortiz, iar hotărârea o luaseră D. Onciul și Vasile Pârvan. Va frecventa biblioteca școlii, a Institutului  De propagandă fide  și  a  Vaticanului. Va asculta cursurile  lui Adolfo Venturi și va vizita muzeele  Renașterii.  Se va  feri  să  se  specializeze  strict,  dar va deprinde obișnuință muncii organizate.

În 1928 își ia în primire postul de la Liceul Diaconovici Loga  din Timișoara, dar vine lunar în București. În 1929 obține aprobare ministerială pentru detașare la Scoala  superioară de comerț nr. 2 din capitală. Se transferă în 1930 la catedra vacantă de italiana de la școala superioara de comerț nr. 2 din București.

În 1931 este numit profesor titular de limba italiană în învățământul secundar și comercial  din București. În 1932 este propus  de  Garabet Ibrăileanu și numit codirector  al  „Vieții  romanești”, alaturi de Mihai Ralea. Este ales, la propunerea lui  Al. Rosetti, membru în juriul pentru decernarea premiului  Tekirghiol-Eforie, premiu ce va fi obținut de Mircea Eliade pentru romanul "Maitreyi".

În 1936 se  înscrie  la doctorat la  Universitatea  din Iași. Comisia,  formata  din I. M. Marinescu, Mihai Ralea, Iorgu Iordan și Octav Botez, președinte. O. Tafrali, conferă titlul de doctor în litere lui George Călinescu pentru teza "Analiza unui manuscris eminescian" ("Avatarii faraonului Tla"), teza complementara fiind volumele IV și V din "Opera lui Mihai Eminescu".

În 1937 dă concurs pentru conferința, vacantă, de estetică și critică literara a universității ieșene. Comisia este alcătuită din Mihai Ralea, președinte, Iorgu Iordan și Octav Botez, membri, I. M. Marinescu și I. C. Balmuș, membri supleanți.

În 1938 reîncepe cursul la universitatea ieșeană cu prelegerea "Despre biografiile romanțate". În 1940, Călinescu obține de la Comandamentul cercului de recrutare din Iași ordinul de  Rechiziționat pe loc  pentru lucru la facultate,  iar  din  partea Ministerului Educației Naționale, concediu cu salariu întreg, cu începere din decembrie și până  în aprilie anul următor, pentru urmărirea tipăririi Istoriei literaturii.

În 1942 obține definitivarea pe postul ocupat la universitatea ieșeană. În 1944 se alcătuiește o  comisie de chemare  pentru catedra vacantă de Istoria literaturii romane moderne a universității ieșene, comisie alcătuită din Dan Simonescu, Iorgu Iordan, Petru Caraman, D. Caracostea (scrie raportul de chemare), D. Popovici. G. Călinescu este votat în unanimitate și numit, prin Decret, profesor titular la respectiva catedră.

În 1945 este numit profesor titular la catedra de Istoria literaturii romane moderne  a  Universității  din  București. 

În 1946 ține lecția de deschidere la Facultatea de litere și filozofie a Universității din  București, cu prelegerea  "Sensul  clasicismului". În ianuarie 1946, Uniunea Patrioților se transforma cu prilejul Congresului care are loc acum în Partidul National Popular. G. Călinescu este ales membru al Biroului Executiv. 

În 1948 este ales deputat al Marii Adunări Naționale în Circumscripția electorala Brăila din partea Frontului Democrației Populare. Este ales membru  activ  al  Secției  literare  a  Academiei Române  în  locul  lui Sextil Pușcariu. Apare ultimul număr din „Jurnalul literar”. Renunță la cronica din „Națiunea”. 

1949 În ianuarie tine ultimul curs la Facultatea de litere și filozofie. Este detașat la Institutul de istorie literara și folclor. Apare volumul "Kiev-Moscova-Leningrad". Este  numit  membru  în  Comitetul national jubiliar  pentru sărbătorirea centenarului lui Mihai Eminescu, comitet condus de  Mihail Sadoveanu.

În 1951 este încadrat director la Institutul de istorie literară și folclor. În 1952 este  ales membru  în Comitetul pentru sărbătorirea centenarului Gogol.

În 1954 este numit directorul revistei „La Roumanie Nouvelle”, care vă apărea până în 1958. În 1956 este ales membru în Comitetul Uniunii Scriitorilor. 

În 1960 este numit profesor onorific la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de filologie a Universității din București, unde are dreptul să  tină cursuri facultative de specialitate. Tot în 1960 este ales deputat al Marii Adunări Naționale  în Circumscripția electorala nr. 24, din fostul raion Răcari.

În 1962 este  reales în  Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Inițiază înființarea unui Muzeu de istorie  literara  și  folclor  al  literaturii romane,  în  sediul  Institutului,  și donează piesele  care alcătuiesc fondul de bază.  În 1962 ține  un curs  despre Eminescu la Facultatea de filologie a Universității din București. Tot în 1962 merge la Florența la Adunarea generala a Comunității europene a scriitorilor.[...]

În 1964 este numit  sef de catedra onorific  și  conducător științific al cadrelor care doresc să obțină titlul de candidat în științe, specialitatea romană.

În 1965 apare, într-o forma revăzută, monografia "Ion Creangă". Apare versiunea maghiară a "Enigmei Otiliei".

În 1965 este propus candidat la funcția de deputat în  Marea  Adunare  Națională  din partea  Circumscripției  electorale Răcari. Este ales din nou în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Publica în Contemporanul versuri. Apare primul volum din ediția de Opere de G. Călinescu

DEBUTUL 

La 19 aprilie 1919, apare „Sburătorul”, revista literară condusă de Eugen Lovinescu, unde G. Calinescu trimite primele versuri.  Spre  sfârsitul  aceluiași  an,  E. Lovinescu îi răspunde la rubrica "poșta" redacției  cu privire la niște cugetări  de  originalitatea cărora  se  îndoiește. Primul  semn incurajator din partea lui E. Lovinescu survine la aceeași rubrică, în 15 noiembrie.

În 1920 debutează în publicistica în paginile ziarului „Dimineața”.

ACTIVITATEA LITERARĂ

În 1921 semnează  în revista "Roma" traducerea nuvelei "Nastagio degli onești" din "Decameronul" lui  Boccaccio. Participă la excursia organizată în Italia de Ramiro Ortiz, vizitând, în drum spre Roma, Istanbulul, Atena, Catania, Napoli. Colaborează la ziarul „Dacia”.

În 1923 îi apare romanul lui Giovanni Papini "Un uomo finito" (Un om sfârșit), tradus de G. Călinescu, cu o prefață a autorului, scrisă pentru această traducere, și cu un cuvânt înainte de M. Marcu.

În 1924 redactează,  scriindu-le de fapt, numerele  pe ianuarie, martie,  iunie-iulie și august ale revistei „Roma”.

În 1925 publică  în  revista „Diplomatarium  italicum” studiul  "Alcuni  missionari catolici italiani nella Moldovia nei secoli XVII e XVIII", studiu tipărit apoi în volum de Academia Română în colaborare cu "Libreria  di seienze e lettere" din Roma.

Se întoarce în țară în 1926, unde este detașat, prin ordin ministerial, că profesor  de limbă  și literatură italiană, la Liceul  "Gh.  Șincăi"  din capitală. Frecventează cenaclul lui E. Lovinescu și debutează în „Universul literar” (nr. 51) cu poezia "Nova mihi apparuit Beatrix".

Își extinde colaborarea în 1927 la diverse publicații: "Vremea" lui I. Valerian (unde scrie  până în  1929,  apoi,  sporadic, în  1932  și 1933);  "Sinteza" (unde începe  polemica  cu  E.  Lovinescu,  dusă  intermitent,  până  la moartea acestuia, în diverse publicații); "Gândirea" (unde publica neregulat până în 1929); "Politica" (accidental, dar revine și în 1928).

1928 Colaborează la „Universul literar”, condus de Cămil Petrescu, la revista „Opoziția”, preia cronica literara a „Vieții literare”, începe polemica cu revista „Kalende”, condusa de Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Soimaru și Șerban Cioculescu. Tot în 1928 colaborează cu studiul  "Valachia și Moldavia"  în  vechile periple italiene la volumul colectiv "Omagiu lui Ramiro Ortiz".

În 1930 redactează revista "Roma" (unde publica mai intens  până  în  1932), scoate  revista  „Capricorn”,  două numere,  unde folosește prima oară pseudonimul Capricorn, începe să publice în „Vremea” un studiu despre E. Lovinescu (ultimul episod în febr. 1931), începe polemica  cu „Gândirea”, colaborează întâmplător  la „Vestul”. Apare  "Altre notizie sui missionari catolici nei paesi romeni" în același „Diplomatarium italicum”, publicat apoi în volum de Academia Română împreună cu "Libreria di scienze e lettere din Roma".

În 1931 Colaborează  la „Adevărul literar  și  artistic”, ziarul „Cuvântul”, la „Viață românească”. Termină de scris "Viața lui Mihai Eminescu" și începe s-o publice în foileton în ziarul „Mișcarea”. Mihai Ralea o citește  în  manuscris și o recomandă călduros  lui Al.  Rosetti,  directorul editurii  „Cultura națională” .

Din 1932 colaborează regulat la „Adevărul literar și artistic” (până în 1939). Publică și cu  pseudonimele Sportiv, Ovidius (în  1932);  Ad.  Lit.  (în 1933,1937); Al. (în 1933, 1938); Aristarc ( în 1933, 1938). Publică manuscrise eminesciene în „Adevărul literar și artistic” că și în „Viață românească”, „Romania  literara”  (colaborare  solicitată  de  Camil  Baltazar).  Tot  în „Romania literară” publică un prim capitol al romanului intitulat inițial "Ursitoarele" (viitoarea  "Cartea nuntii"). Apare  "Viața lui  Mihai Eminescu".

Apare în 1933 ultimul foileton al romanului în „Romania literară”. Apare, în „Editura  Adevărul”, "Cartea nuntii". Începe polemica cu Cămil Baltazar. Inaugurează, în „Adevărul literar și artistic”,  "Cronica mizantropului", pe care o semnează la început Al., apoi Aristarc, pseudonim folosit frecvent până în 1947 și, mai rar, până la sfârșitul vieții. Inițiază apariția bilunară a "Vieții românești". Aici, ca și în  "Adevărul  literar  și artistic", publică fragmente din "Opera lui Mihai Eminescu". Apare ediția a doua a "Vieții lui Mihai Eminescu". Colaborează la numărul festiv al ziarului „Dimineața”.

În vara anului 1933 începe polemicile cu Mihail Sebastian, Pompiliu Constantinescu și I. Valerian. Este ales din nou membru în juriul premiului Tekirghiol-Eforie .

Apare în 1934 primul volum din "Opera lui Mihai Eminescu". Se îmbolnăvește de astenie nervoasă și părăsește redacția „Vieții romanești”.

În anul 1935 apar volumele II și III din "Opera lui Mihai Eminescu".

În 1936 Apar volumele IV și V din "Opera lui Mihai Eminescu". Primește premiul Hamangiu  al Academiei Romane pentru "Viața lui Mihai Eminescu" și volumele I-III ale "Operei lui Mihai Eminescu". Începe colaborarea la „Revista Fundațiilor Regale”, unde  va  publica  intermitent  până  în  1940. Reîncepe colaborarea la „Viața românească”.  Apar în „Adevărul literar și artistic” primele fragmente din "Istoria literaturii romane...", cu titlul "Din istoria literaturii romanești". Face o excursie în Franța și Italia.

În 1938 apare romanul "Enigma Otiliei", 2 vol. Înființează asociația literară  „Noua Junime” , care-și deschide ședințele în redacția ziarului "Iasul", în prezenta lui Andrei Oțetea, Iorgu Iordan, George Ivașcu s.a. Va colabora la "Iașul". Apare "Viața lui Ion Creangă". E considerat demisionat de la școala superioara de comerț din București.

În 1938 apare ediția a III-a a "Vieții lui Mihai Eminescu" și  ediția "Poezii" de Mihai Eminescu, întocmită și comentată de G. Călinescu.

În 1939 apare la Iași „Jurnalul literar”, săptămânal de critică și informație literară, scos de G. Călinescu. Folosește aici și pseudonimele Aristarc, Nostradamus, Vera Comșa, J. L..Revista apare până la sfârșitul anului, funcționând și cu drept de editură. Astfel apar studiile "Liviu Rebreanu" și "Tudor Arghezi", semnate de G. Călinescu. În vara lui 1939 se muta la București, lăsând secretariatul publicației lui George Ivașcu. Publică tot în 1939 "Principii de estetică". Sporadic, colaborează la „Însemnări ieșene”, unde vă mai publica și în 1940.

În 1940 lucrează la "Istoria literaturii române de la origini până în prezent", din care publică fragmente în „Revista Fundațiilor Regale”.

În iulie 1941 apare  "Istoria  literaturii  romane  de la  origini  până  în  prezent", stârnind un puternic ecou în critica literara a vremii. Se publicaă peste o  sută  de  recenzii,  articole  și  broșuri.  Acestea  apar  pe  tot  parcursul anului 1941, la începutul anului 1942 și, mai rar, în anii următori. Printre cele mai notabile intervenții menționam următoarele: a lui Eugen Lovinescu în "Curentul literar" (sept. 1941), Șerban Cioculescu în "Revista romana" (oct.-dec. 1941), Perpessicius în "Universul literar" (mai 1945) și a lui Pompiliu Constantinescu la radio (iunie 1945).

În 1943 apare "Sun sau Calea neturburată". "Mit mongol", dedicată lui Iorgu Iordan, pentru  marele său caracter. Semnează  până  în 1944, cu pseudonimul Aristarc, o rubrica în „Vremea”.

În 1944 publică la „Vremea” 12 poeme. Colaborează la „Ecoul”;  scoate ziarul „Tribuna poporului”.

În 1945 „Tribuna  poporului”  își  încetează apariția. Scoate  săptămânalul  literar, artistic și social „Lumea”,  care vă apărea până în 1946. Reîncepe colaborarea la „Revista Fundațiilor Regale” și o continua până în 1947. Tot în 1945 apare "Istoria literaturii romane". Compendiu.

În 1946 apare  volumul "Impresii  asupra  literaturii  spaniole" și ediția a  doua a  "Istoriei  literaturii romane". Compendiu. Începe colaborarea la „Contemporanul”, unde publica până în 1964. Vă folosi și pseudonimul Aristarc.

În 1946 apare  ziarul „Națiunea” al Partidului National Popular,  ziar  condus  de G.  Călinescu. Aici începe  publicarea impresiilor de călătorie în urma vizitei în U.R.S.S.,  întreprinsă în același  an, pe ruta Kiev-Moscova-Leningrad.

În 1947, apare ediția a doua din "Enigma Otiliei". Termină noua redactare a "Operei lui Mihai Eminescu" și „Editura Fundațiilor Regale” începe culegerea ei. Apare primul număr din noua serie a „Jurnalului literar”. Reîncepe să scrie  cronica  literară  la  „Națiunea”,  care-și  vă  înceta  apariția  în 1949. Folosește pseudonimele Aristarc (1946 1948); Belfegor, Aretino, Seltabadil, Machiavel (toate în 1947). Tot în 1947, scoate manualele de limba romana pentru clasele I-III de gimnaziu și pentru clasa a IV-a de liceu.

În 1947 deschide cursul de la Facultatea de litere și filozofie cu prelegerea "Istoria că știință inefabila și sinteza epica". Moare Măria Călinescu.

În anul 1950, colaborează sporadic la „Flacăra”. În 1952 ține în sala Dalles  conferință "Caragiale despre  alegerile  din  trecut în țara noastră". Publica în "Contemporanul" nuvela "Necunoscut".  Publica în revista  „Studii”  articolul  "Al.  Odobescu  și  Rusia".

În 1953 apare romanul  "Bietul  Ioanide".  Apare  manualul  de  "Istoria literaturii române"  pentru clasa a  VIII-a  redactat  de  Ion  Vitner  și  Ov.  S.  Crohmălniceanu, colectiv  condus  de  George  Călinescu. Tot în 1953 mai apare nr. l al revistei „Studii și cercetări de istorie literara și folclor”, buletinul anual al Institutului.

În 1954, cu aceiași colaboratori editează manualul "Istoria literaturii romane" pentru clasa a IX-a. Tot în 1954 îngrijește și prefațează ediția "Opere de Ion Creangă". Apar litografiate, sub egida Institutului, monografiile "Scriitori minori" și "Nicolae Filimon".

În 1955 apare  volumul  "Am fost  în  China  nouă".  Tot în 1955, apare  litografiata  la  Institut monografia "Gr. M. Alexandrescu" și în „Contemporanul”, pentru prima oara,  "Cronica optimistului".

În anul 1956, apar volumele "Studii și conferințe", "Trei nuvele", "Enigma Otiliei", ediția a III-a. Publica în „Studii și cercetări de istorie literara și folclor” monografiile "Nicolae Filimon" și "Gr. M. Alexandrescu". Colaborează la revista „Steaua”.

Publică în 1957 „Studii și cercetări de istorie literară și  folclor”  un capitol  din noua versiune a "Operei lui Mihai Eminescu". Revizuiește  documentația "Vieții lui Mihai Eminescu". Întreprinde călătorii de studii prin vechi orașe romanești. Organizează acasă spectacole cu scenetele "Directorul nebun și Irod". Participa membri ai Institutului și invitați.

În 1958, publică în „Contemporanul” un studiu despre Nicolae Labiș.

În 1959 apar edițiile a IV-a și a V-a din "Enigma Otiliei", ca și versiunea în limba franceză a cărții. Apare în volum monografia "Nicolae Filimon". Se constituie colegiul redacțional pentru elaborarea tratatului de Istoria literaturii române, condus de George Călinescu. Este sărbătorit în ședință solemnă de către Academia Română și Uniunea Scriitorilor cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani.  

În 1959 publică în "Gazeta Literara" un ciclu de poezii erotice. Merge la Praga pe itinerarul lui Nicolae Filimon. Organizează spectacol acasă cu piesa "Tragedia regelui Otakar și a printului Dalibor".

În 1960 apare romanul "Scrinul negru".  În 1961 apare ediția definitiva  a  "Enigmei  Otiliei", ca și versiunea ei germană, scoasă  la  Berlin de  Editura "Der Morgen".

În 1962, apare monografia "Gr. M. Alexandrescu". Apare la Praga și Vilnius "Enigma Otiliei", iar la Varșovia "Scrinul negru". În 1963 apare volumul de versuri "Lauda lucrurilor". Apare "Scrinul negru", ediția a doua.  Îngrijește ediția bilingva,  romano-franceza,  a  "Operelor  lui  Ion Creanăa". Publică, în Gazeta literară "Tragedia regelui Otakar și a printului Dalibor". Publică fragmente din piesa "Ludovic al XIX-lea", fară a-și destăinui paternitatea. În 1963, merge la Modena pentru festivitățile dedicate celui de-al cincilea centenar al nașterii lui Pico della Mirandola.

În 1964 apare "Viața  lui Mihai  Eminescu"  în ediție  definitivă. Apare tratatul de "Istoria literaturii române" vol. I, al cărui coordonator este. Ține la Sala Mică a Palatului comunicarea "Eminescu poet national" în cadrul Sesiunii științifice a Academiei și Uniunii Scriitorilor, organizată cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Prezintă comunicarea Umanismul lui Creangă la Sesiunea jubiliară a Facultății de limba și literatura romană. Ține la facultate cursul special despre Ion Creangă.

VIAȚA PERSONALĂ

În 1929 se căsătorește cu Alice Vera Trifu, fiica lui Simion și a Elisabetei Trifu din București. Vor locui până către sfârșitul anului 1929 la Timișoara.

În 1938 se stabilește la Iași, unde vă sta cu intermitențe până în 1944. Tot în 1938 călătorește în Franța și Italia. În 1948, moare mama sa, Măria Visan. În 1953 călătorește  în  R.  P.Chineză.

În 1956, întreprinde, împreună cu membri ai Institutului, o călătorie de studii prin tara, pe urmele lui Gogă, Slavici, Blaga.

În 1960 călătorește în Franța, la invitația lui Jean Louis Vigier, președintele grupului de prietenie franco-română din Senatul francez. Tot în 1960 călătorește la Moscova.

În 1964 este internat la Sanatoriul Otopeni cu diagnosticul  ciroză hepatică.

PREMII ȘI DISTINCȚII

În 1952 i se acordă medalia A cincea aniversare a proclamării R. P. R. În 1959, i se acorda Ordinul  Steaua Republicii clasa a II-a. În 1964 primește Premiul de Stat pentru  activitatea literară și publicistică  din ultimii ani.

MOARTEA LUI CĂLINESCU

La 12  martie 1965, se  stinge din viață, la Sanatoriul Otopeni, G. Călinescu. Începe destinul postum al operei sale. Apar următoarele volume din scrierile lui G. Călinescu: "Vasile Alecsandri", "Impresii asupra literaturii spaniole", "Estetica basmului", "Eminescu", "Bietul Ioanide", "Enigma Otiliei".

 

ARTICOLE SIMILARE

Costache Caragiale

Nicolae A. Steinhardt

Nicolae A. Steinhardt

Eugen Simion

Eugen Simion

Vladimir Streinu