Ioan Slavici a fost un prolific scriitor și jurnalist român, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai literaturii române din secolul al XIX-lea. Opera sa cuprinde nuvele, romane, povestiri și articole de publicistică, remarcându-se prin abilitatea de a zugrăvi viața și obiceiurile poporului român. Prin operele sale, precum "Moara cu noroc", "Mara", "Padureanca", Slavici a captat esența vieții rurale și a contribuit la definirea realismului în literatura română. Activitatea sa ca jurnalist și implicarea în viața culturală și politică a vremii l-au consacrat ca una dintre figurile remarcabile ale epocii sale.
NAȘTEREA ȘI FAMILIA
La 18 ianuarie 1848, se naște la Șiria, lângă Arad, fiu al lui Savu Slavici, "maiestru" cojocar, și al Elenei, viitorul scriitor Ioan Slavici.
EDUCAȚIA
Între 1854 și 1858, urmează școala primară în satul natal, având ca dascăl pe Dimitrie Vostinari, figură luminoasă de carturar, evocat în "Amintirile" scriitorului. Un bun povățuitor îi este bunicul său, Mihai Fercu, de asemenea evocat în "Amintiri".
În perioada 1859-1860, pentru a se putea înscrie la liceu, frecventează încă o dată clasa a IV-a la o școală primară din Arad. Între 1860 și 1865, este elev la liceul din Arad, clasele I—V. Cu mai mulți colegi stă în "cortelas" (gazdă), primind săptămânal merinde de acasă, așa cum se întâmplă și în "Budulea Taichii".
În perioada 1865-1867, urmează la Liceul piarist din Timișoara clasele VI—VII. În anul 1867-1868, ca „privatist“, urmează clasa a VIII-a la Liceul maghiar din Arad.
În anul 1868, în august trece examenul de bacalaureat la Satu Mare. În octombrie se înscrie la Facultatea de Drept și Științe a Universității din Budapesta. Participă la ședințele Societății Petru Maior (întemeiată de studenții români în 1862).
În anul 1869, în aprilie, se înscrie la Facultatea de Drept din Viena. În septembrie este incorporat ca „voluntar“ (cu termen redus) la un regiment din Viena. Paralel cu stagiul militar, își continuă studiile universitare. La Viena îl cunoaște pe Eminescu, cel care îi va rămâne toată viața „prieten și sfătuitor“. Ambii sunt proclamați „membri definitivi“ ai Societății literare România, întemeiată în 1864 de studenții români din Viena.
În anul 1870, în mai, susține examenul de stat, obligatoriu pentru toți studenții după frecventarea a patru semestre.
În iulie 1872 părăsește Viena, viața sa de student încheindu-se aici.
DEBUTUL ȘI OPERA
În anul 1871, în martie, debutează în "Convorbiri literare" cu "Fata de birau" (comedie). La constituirea Societății studențești România Jună (8 aprilie), Slavici este ales președinte, iar M. Eminescu — bibliotecar. Împreună cu Eminescu desfășoară o amplă activitate pentru organizarea Serbării de la Putna și a Congresului studențesc, care fixează programul luptei pentru „unitatea culturală“ și națională a românilor de pretutindeni. Termină școala militară din Viena, devenind ofițer.
În anul 1872, la 1 iunie, în "Convorbiri literare", publică povestea "Zâna Zorilor". În vara lui 1872 face practică avocatială la Arad, în cancelaria lui Mircea B. La foaia umoristică "Gura satului", condusă de Vasile Stănescu, colaborează și Slavici. Publică în "Convorbiri literare" povestirile "Ileana cea sireată" și "Florita din codru".
În anul 1873, în februarie, este martor la "răscoala din Pauliș", izbucnită ca urmare a măsurilor abuzive ale oficialităților maghiare de a interzice folosirea limbii române la primărie. În iulie, intră ca „arhivariu“ la Consistoriul din Oradea Mare; în vizitele pe care le întreprinde în satele bihorene întâlnește prototipul eroului din "Popa Tanda", nuvela pe care o va publica doi ani mai târziu în "Convorbiri literare".
La 24 ianuarie 1874, poposește la Iași pentru un scurt timp (octombrie—noiembrie). Este găzduit împreună cu Eminescu și Miron Pompiliu de către Samson Bodnărescu, directorul Școlii Normale. Prin Eminescu, îl cunoaște pe Ion Creangă. La cea de a XI-a aniversare a Junimii, prilej de a-l cunoaște pe Titu Maiorescu, citește nuvela "Popa Tanda". Este numit secretar al Comisiunii pentru publicarea manuscriselor rămase de la Eudoxiu Hurmuzaki. În decembrie se stabilește la București.
În "Convorbiri literare", publică în 1875 nuvela "Popa Tanda" (iunie) și "Scormon" (noiembrie). În anul 1876, în ziarul "Timpul", publică nuvela "O viață pierdută".
În anul 1878, la cea de a XV-a aniversare a Junimii, la care participă Eminescu și Maiorescu, Slavici citește nuvela "Gura satului", iar I. L. Caragiale — prima sa piesă: "O noapte furtunoasă".
În anul 1879, în "Convorbiri literare", publică nuvela "Gura satului".
În anul 1880, întreprinde o călătorie de studii în Transilvania; la Blaj îl vizitează pe bătrânul Timofei Cipariu. În "Convorbiri literare" (iunie—iulie), publică nuvela "Budulea Taichii", citită mai întâi la ședințele Junimii, Maiorescu notând în Jurnalul său "splendidul Budulea". Este numit profesor la Școala Normală a Societății pentru învățătura poporului român, unde predă română și geografia.
În anul 1881, în august și septembrie, întreprinde o călătorie în Oltenia și Muntenia, pentru a vizita monumentele istorice, bisericile și mănăstirile. I se conferă medalia „Bene merenti“ pentru munca depusă la Comisia documentelor istorice. În decembrie publică "Novele din popor", care include scrieri reapărute mai înainte în presa literară ("Popa Tanda", "Gura satului", "La crucea din sat", "Scormon", "Budulea Taichii") și "Moara cu noroc" (inedită). Volumul, recenzat elogios de M. Eminescu și N. Xenopol, marchează o piatră de hotar în evoluția prozei românești, în special a nuvelisticii.
În nr. 1 al "Bibliotecii poporale" a "Tribunei", Slavici publică in 1884 "Padureanca", amplă nuvelă cu subiect de roman.
În anul 1889, la 15 iunie, la București, se stinge din viață Eminescu; "Tribuna" întristată consemnează: „Cea mai glorioasă întruchipare a geniului romanesc și-a sfârșit viața de mizerii în modul cel mai trist. Cu el s-a stins cea mai măreață figură a literaturii românești“.
Publică în 1892 "Novele", I (cele mai multe reeditări). Publică volumul "Romanii din regatul ungar și politica maghiară". Publică în 1893 "Ardealul". Studiu istoric.
În anul 1894, la 1 ianuarie, sub conducerea lui Slavici, Caragiale și Coșbuc, apare la București revista ilustrată "Vatra". În primele 24 de numere ale revistei, Slavici publică integral romanul "Mara" (tipărit în volum abia în 1906). În iunie, este numit director al Institutului "Ioan Otetelesanu" din Măgurele (lângă București), iar soția sa este director adjunct.
În anul 1896, publică "Novele", II, în care include și "Comoara" (inedită).
În anul 1897, la Arad (în ianuarie), începe să apară "Tribuna poporului", în care Slavici publică sute de articole, fiind și membru fondator al ziarului. Îi apare volumul "Povete pentru buna creștere a copiilor".
În anul 1902, publică romanul "Din bătrâni", distins în anul următor cu premiul Academiei "I. Heliade-Rădulescu".
În anul 1908, își reeditează nuvelistica sub titlul "Nuvele", I, II. Publică în volumul "Povesti" cele mai valoroase basme și povesti ale sale. Demisionează de la azilul "Elena Doamna" și ia conducerea ziarului "Minerva".
În anul 1909, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea lui Eminescu, Slavici publică în revistele literare ale timpului unele dintre cele mai valoroase pagini de memorialistică dedicate poetului nostru național.
În anul 1910, publică volumul "Romanii din Ardeal" și trei scrieri pedagogice: "Educațiunea națională", "Educațiunea fizică", "Educațiunea morală". Este angajat profesor de limba română și geografie la Școala evanghelică din București.
În anul 1911, îi apar volumele "Romanii de peste Carpați" și "Zbuciumările politice la romanii din Ungaria".
În anul 1914, conduce ziarul "Ziua", care prin politica pacifistă și de neutralitate a fost considerat progerman. Îi apare "Gramatica limbii române".
În anii 1916-1917, colaborează la "Gazeta Bucureștilor" și "Scena".
În anul 1918, colaborează la "Biblioteca copiilor și a tinerimii", publicație săptămânală ilustrată.
În anul 1919, în ianuarie-februarie, pentru activitatea gazetăreasca din timpul războilui este implicat împreună cu T. Arghezi în „procesul ziaristilor“. Este achitat la sfârșitul anului ca urmare a campaniei de presă inițiate de scriitori.
În anul 1920, îi apare romanul "Din două lumi". În anul 1921, publică volumul de memorialistică "Închisorile mele". Reeditează "Povestile" (vol. I) și "Nuvele", I, II.
În anul 1923, îi apare romanul "Cel din urmă armaș". Publică "Povesti", vol. II, cu basme și povesti incluse pentru prima dată în volum. Îi apare volumul III din "Nuvele". În anul 1924, apare volumul "Amintiri", în care evocă pe marii săi contemporani și prieteni: Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu.
În anul 1925, în iunie se încheie, fără succes, campania de presă pentru a i se acorda Premiul Național pentru proză. (Premiul se acordă lui I. Al. Brătescu-Voinești.)
CARIERA
În anul 1875, este numit profesor de filozofie la Liceul "Matei Basarab", unde predă și ore de română, logică și psihologie.
În anul 1877, în ianuarie, intră în redacția ziarului "Timpul", unde va lucra împreună cu Eminescu și I. L. Caragiale. Între cei trei scriitori se leagă o prietenie unică în literatura română. În articolele publicate în "Timpul" susține că România este centrul cultural și politic al tuturor românilor din țară și al celor aflați temporar sub stăpânire străină.
În anul 1882, la 24 ianuarie, de ziua Unirii, se constituie la București societatea Carpații, care își propune să realizeze hotărârile Congresului de la Putna pentru „unitatea“ românilor; Slavici și Eminescu sunt aleși membri activi ai societății. În martie este ales membru corespondent al Academiei Române la Secția Istorie. Întreprinde o călătorie în Italia, fiind fascinat de sculptura lui Michelangelo și picturile lui Rafael. Este numit profesor la azilul "Elena Doamna", unde predă română și filozofia.
În anul 1883, îmbolnăvirea lui Eminescu (iunie) îl îndurerează profund; întreprinde numeroase acțiuni pentru a-l ajuta.
În anul 1884, la Sibiu, sub conducerea lui Slavici, apare Tribuna care își va desfășura activitatea sub deviza: „Soarele pentru toti romanii la Bucuresti rasare!“, iar în domeniul artei propaga „realismul poporal“.
În anul 1887, este ales secretar al Partidului Național Român, președinte fiind G. Barit. Îl aduce pe G. Coșbuc redactor la "Tribuna".
În anul 1890, în martie, se reîntoarce la București, fiind numit director de studii și profesor la azilul "Elena Doamna", funcții în care rămâne până în 1894. Publică "Scolile noastre sătești" în 1890.
În anul 1891, la 24 ianuarie, ia ființă, la București, Liga pentru unitatea culturală a tuturor romanilor, în care activează și Slavici.
În anul 1892, la Sibiu se semnează Memorandumul românilor din Transilvania și Ungaria, întocmit pe baza unui proiect schițat de Slavici încă din 1887, când fusese ales secretar al Partidului Național Român.
În anul 1893, înființează, la București, ziarul "Corespondența română", în care sprijină acțiunile memorandistilor.
VIAȚA PERSONALĂ
În anul 1886, la 18 martie, la Sibiu, se oficiază căsătoria lui Ioan Slavici cu profesoara Eleonora Tănăsescu, directoarea Școlii de fete din localitate.
În anul 1907, călătorește în Elveția, unde se află la studii fiul său cel mai mare, Titu-Liviu.
DETENȚIA
În anul 1888, este închis pentru un an la Vat, în Ungaria, unele articole pentru cauza națională a românilor publicate în "Tribuna" fiind considerate „delict de agitațiune“.
MOARTEA
La 17 august 1925 se stinge din viață, la ora 18.30, în casa fiicei sale Lavinia, la Crucea de Jos (Panciu). Este înmormântat la schitul Brazi (Panciu), însoțit pe ultimul drum de numeroasa-i familie, săteni din împrejurimi, iar din partea Societății Scriitorilor Români de Liviu Rebreanu, Gala Galaction și Mihai Sorbul. Cuvântul din urmă îl rostește Gala Galaction: „Învelim pe unul dintre principii Cuvântului Romanesc cu faldurii adânci ai gliei străbune... il vedem deasupra noastra, mare în literatura, fruntaș al condeiului, premergator și explorator al frumuseții graiului și al sufletului poporului românesc.“
