Era fiul cel mare al lui Alexandru cel Bun şi al doamnei Ana (cu diminutivul Neacşa), "mama lui Ilia voievod", cum glăsuieşte inscripţia de pe lespedea pusă de Ștefan cel Mare pe mormântul ei din biserica mănăstirii Bistriţa (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, I). La rândul ei, Ana era fiica „doamnei Anastasia", fiica lui Laţcu Vodă, arătată la 6 iulie 1413 drept soacră a lui Alexandru cel Bun, iar de către Ştefan cel Mare drept strămoaşă. Ziua de naştere a lui Ilia (acesta fiind adevăratul său nume de botez, care apare în cel mai vechi letopiseţ păstrat al Moldovei, în inscripţia amintită de pe mormântul mamei sale, şi în titlul documentelor emise de el, deşi în copilărie şi s-a mai spus şi Iliaş, diminutiv, în unele acte ale tatălui său) a fost consemnată în letopiseţul anonim alcătuit în vremea lui Ştefan cel Mare, dar nu mai apare în prelucrările acestuia din veacul XVI, când nu mai prezenta interes pentru compilatori sau copişti, care, în acest mod, au văduvit istoriografia de multe date preţioase, astăzi iremediabil pierdute.
Este cea dintâi dată de naştere a unui domn român care s-a păstrat. Ea lămureşte şi alegerea numelui său de botez, deoarece la 20 iulie biserica ortodoxă sărbătoreşte pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul.
Abia împlinise cinci ani, când, de la 2 august 1414 şi până la moarea tatălui său la 1 ianuarie 1432, a fost asociat la domnie de către Alexandru cel Bun, făcând astfel o lungă ucenicie înaintea urcării în scaun.
In 1420, după 25 aprilie (când se afla la Suceava), apare, desigur trimis de tatăl său, la curtea de la Vilna a lui Witold, marele cneaz al Lituaniei, unde cunoaşte pe Sonka (creştinată sub numele de Sofia), din neamul lituan Olgimontovici-Hoiszanski, care peste doi ani, la 7 februarie 1422, la numai 17 ani, va deveni cea de-a patra soţie a regelui Poloniei Vladislav Jagiello, în vârstă de circa 70 de ani, încoronată în 1424 ca regină a Poloniei. Cei doi adolescenţi s-au împrietenit şi, după biograful viitoarei regine, doar vârsta prea tânără a lui Iliaş, care avea atunci numai 11 ani, ar fi împiedicat o căsătorie între cei doi. Ulterior, regina Sofia, care a trăit până în 1461, mamă a doi viitori regi Jagielloni, prin care se continuă această dinastie pe tronul Poloniei, va deveni protectoarea lui Iliaş şi a familiei sale, ceea ce explică, mai apoi, refugiile acestora în Polonia.
De altfel, cinci ani după vizita la Vilna, când împlinise de-acum 16 ani, la 28 octombrie 1425, într-o duminică, Ilia s-a căsătorit la Suceava cu sora mai mică a reginei Sofia, Maria (Manka) Holszanski, adusă din Lituania cu cinci sau opt zile mai înainte de însuşi Ghidigol, puternicul "guvernator" lituan al Podoliei, omul de încredere al cneazului Witold (Cronicile slavo-române). Tânăra cneaghină lituancă nu era doar sora reginei, ceea ce îl făcea pe Ilia cumnatul lui Vladislav Jagiello, ci după mamă ea era şi nepoată de fiu a lui Dimitrie, fratele regelui Poloniei, în timp ce o mătuşă a sa, luliana, sora tatălui său, era din 1418 cea de-a treia soţie a lui Witold, vărul regelui. Mai pe scurt, în 1425, vârstnicii Vladislav Jagiello şi Witold şi adolescentul Ilia, moştenitorul scaunului Moldovei, erau căsătoriţi, respectiv, cu trei cneaghine din familia Holszanski, două surori şi mătuşa lor dinspre tată, ceea ce pare un adevărat sistem dinastic. Oricum, aceasta a fost cea mai prestigioasă căsătorie cunoscută a unui domn moldovean în întinsa Uniune polono-lituană.
Fiind încă de la cinci ani asociat la domnie tatălui său, cumnat cu regele Poloniei, având de-acum şi un fiu, Roman, născut în 1427 (Cronicile slavo-române), Iliaş, în vârstă de 22 de ani şi cinci luni, a fost proclamat domn, desigur, fără dificultate de către boierii sfatului domnesc, după obicei, chiar în ziua morţii tatălui său, 1 ianuarie 1432. Decesul neaşteptat al acestuia l-a surprins pe Iliaş în satul Gura Cracăului (Roznov) de pe Bistriţa, în ţinutul Neamţ, unde la 2 ianuarie emite un act ca voievod şi domn al Ţării Moldovei, după care s-a deplasat în grabă la Suceava, unde se afla la 4 ianuarie 1432.
Iniţial, Ilia a vrut să-şi impună în fruntea martorilor sfatului domnesc doar fiul, pe Roman, în vârstă de aproape cinci ani şi pe un frate al său Bogdan, care apare în documente doar în 1432-1433. Probabil ceilalţi doi fraţi, Steţco (viitorul Ștefan al II-lea) şi Petru (viitorul Petru al III-lea), de 21, respectiv 20 de ani, au contestat acest aranjament, deşi primul era fiu neligitim al lui Alexandru cel Bun, astfel că la 13 şi 17 ianuarie 1432 domnul citează „credinţa" fraţilor săi în ordinea vârstei: Steţco, Petru şi Bogdan, şi abia după aceea pe cea a fiului său Roman. Nici unul însă nu poartă titlul de voievod, deci nu e vorba de vreo asociere la domnie, cum credea Grigore Ureche [„Iliaş vodă, carile au priimit pre fraţi-său, pre Ştefan vodă la domnie" (Letopiseţul, p. 80)].
Lipsa documentelor interne pentru tot restul anului 1432 ne împiedică să cunoaştem evoluţia relaţiilor între domn şi ceilalţi trei fraţi ai săi. La 28 ianuarie 1433 domnul menţionează din nou doar „credinţa" fiului său Roman şi a jupanului Bogdan, acesta amintii însă pentru ultima dată în izvoare, pentru ca la 26 februarie să pomenească numai „credinţa" fiului său. La 15 iunie 1433 însă jupan Steţco apare în acte după acesta din urmă, situaţie care reflectă întocmai poziţia sa la curte şi în cazul unei eventuale succesiuni. Desigur, această realitate nu l-a mulţumit, şi neînţelegerile între cei doi fraţi s-au accentuat, foarte probabil cu concursul mamei lui Steţco (Ştefan), o anume Stanca (Cronicile slavo-române), astfel încât, după Grigore Ureche, „au întratu vrajba între fraţi, că Iliaş vodă vrându să omoare pre frate-său, pe Ştefan vodă, deci Ştefan vodă au fugitu la munteni" (Letopiseţul, p. 80), adică la curtea lui Alexandru I Aldea (13??-1436), probabil căsătorit cu o soră a sa (cf. Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 50). De altfel, Steţco (Ștefan al II-lea) nu apare ca "jupan" în actul din 4 iunie 1433 prin care boierii lui Ilia garantează credinţa jurată de domn regelui Vladislav II Jagiello, fiilor acestuia şi Coroanei polone, consemnată în actele din 3 şi 5 iunie 1433, unde însă Ilia menţionează totuşi pe „fratele nostru", respectiv pe „fraţii noştri" (Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II). Aşadar, conflictul între cei doi fraţi a izbucnit după 15 iunie 1433.
Prin actele amintite se încheia în sfârşit pacea cu Polonia şi Moldova în urma războiului început în vara 1431, în care Alexandru cel Bun implicase ţara şi ajutoare muntene trimise de Alexandru Aldea, protejatul său, împotriva regelui Vladislav Jagiello, de partea fratelui răzvrătit al acestuia, marele cneaz al Lituaniei Svitrigailas (Swidrigiello). Război continuat pe aceeaşi linie, cu victorii şi înfrângeri, la nord de Nistru, până după 30 noiembrie 1432 de moştenitorul lui Alexandru şi încheiat oficial pentru domnul Moldovei prin restabilirea stătu quo-ului în relaţiile cu regele Poloniei.
După J. Dlugosz, mama lui Ştefan a fost executată prin înecare din ordinul lui Ilia, numai că el plasează aceasta înainte de fuga fiului ei în Ţara Românească, ceea ce pare logic, în timp ce istoricii perioadei, utilizând relatările lui Bielski [ce rezumă pe Dlugosz, sub forma: Iliaş „l-a alungat pe Ştefan (fratele) mai mic şi pe maică-sa a înecat-o" (Kronika polska, p. 623)], aşază acest act după fuga fiului ei.
Oricum, o dată cu refugierea lui Ştefan în Ţara Românească, după 15 iunie 1433, în Moldova începe un lung şir de lupte pentru domnie, care a durat nu mai puţin de un sfert de veac, între numeroşii fii şi nepoţi ai lui Alexandru cel Bun, comparat cu Războiul celor două roze din Anglia aceluiaşi secol, atribuindu-se perioadei caracterul de „tragedie shakespeariană" (Ştefan S. Gorovei, Muşatinii). De fapt, nu trebuie exagerat, războaie dinastice, fraticide, se desfăşurau peste tot în Europa acelei vremi, din cnezatele ruseşti şi până în Apus, unde continuau încă şi ororile Războiului de 100 de ani. Tot atât de dramatice au fost şi luptele contemporane din Ţara Românească între urmaşii fraţilor Dan I (1354-1386) şi Mircea I cel Bătrân (1355-1418), numiţi mai târziu Dăneşti şi Drăculeşti, însă cele din Moldova par mai dramatice, deoarece pot fi mai bine reconstituite datorită păstrării unui număr mai mare de izvoare.
In septembrie 1433 Ştefan a revenit în Moldova cu ajutoare din Ţara Românească şi chiar turceşti, după J. Dlugosz, în timpul luptei cu Ilia, care s-a dat la Loloni, localitate presupusă a fi în diferite ţinuturi: Bacău, Neamţ, Dorohoi sau Iaşi, Ilia a fost trădat de ai săi, care, afirmă Dlugosz, l-ar fi socotit, chipurile, "uşuratec şi nebunatec", in favoarea fratelui său, înfrânt, Ilia a fugit în Polonia, doar cu familia şi câţiva însoţitori.
Lupta de la Loloni, care a pus capăt primei domnii a lui Ilia vodă s-a dat în septembrie 1433. Letopiseţul anonim al Moldovei afirmă corect că „a stăpânit Ilia voievodul după moartea tatălui său, Alexandru voievod, singur 21 de luni" (Cronicile slavo-române), aşadar, din ianuarie 1432, inclusiv, până în septembrie 1433 inclusiv.
Nu ştim unde s-a stabilit iniţial Ilia cu familia sa la nord de Nistru, însă după 11 noiembrie 1433, când s-a deschis seimul polon la Niepolomice, cu participarea regelui, fostul domn s-a înfăţişat bătrânului său cumnat Vladislav Jagiello, cerându-i ajutor pentru redobândirea domniei. Regele l-a primit binevoitor, asigurându-i cele necesare, dar, cum înainte de 13 decembrie 1433 au sosit la rege, la Leczyca, solii lui Ștefan al II-lea cu daruri mari şi promisiuni de credinţă, Vladislav Jagiello, deşi înclina spre cumnatul său, a acceptat hotărârea pragmatică a magnaţilor din sfatul regal, de a da acestuia oraşe şi moşii în Polonia, fixându-l aici, iar lui Ştefan II dreptul de a depune jurământ de credinţă, înştiinţându-l pe acesta la 13 decembrie despre aceste hotărâri.
Ilia a fost obligat astfel să se reîntoarcă la reşedinţa hotărâtă de rege. Nu pentru mult timp. La sfârşitul lui decembrie 1433 sau începutul lui ianuarie 1434 a încercat să fugă în Moldova, dar a fost capturat de nobilul Jan Czola şi adus înaintea lui Vladislav Jagiello, care, de acord cu sfetnicii săi, l-a dat în grija voievodului de Sandomir, căpitan de Sieradz, pentru a fi supravegheat cu deferenţă împreună cu familia sa în această din urmă cetate.
In cursul lui ianuarie 1434 Ilia a fugit însă de la Sieradz, şi cu o oaste despre care nu ştim din cine era formată, a intrat în Moldova, ciocnindu-se cu fratele său la Dărmăneşti, lângă Suceava, la 1 februarie 1434, „şi dându război vitejaşte, iarăşi birui Ştefan vodă" (Cronicile slavo-române; Grigore Ureche. Letopiseţul), iar rivalul său, ai cărui boieri au căzut prizonieri, a fugit din nou în Polonia, la Colomeea. La 4 februarie 1434 Ştefan II anunţa pe regele Poloniei, informat despre aceasta şi la 16 a lunii, în legătură cu năvălirea fratelui său în Moldova, şi-i cerea să-l oprească pe viitor de la astfel de acţiuni. Vladislav Jagiello a răspuns prin "cărţi" (porunci) pentru oprirea acţiunilor lui Ilia, pe care le-a trimis şi lui Ştefan II, care însă după împăcarea cu fratele său din august 1435 va pretinde că le-a pierdut. Oricum, Ilia n-a putut fi oprit, şi în cea de-a treia confruntare cu fratele său va birui în sfârşit, în august 1435.
In urma înfrângerii fratelui său vitreg Ştefan II la Podraga, în ţinutul Dorohoi, la 4 august 1435, Ilia a revenit la domnie, la 1 august aflându-se la Suceava ca domn deplin (Mihai Costăchescu). Cât despre Ştefan II, acesta nu a fost asociat la domnie, şi nici nu a împărţit ţara cu Ilia, cum se afirma de regulă în istoriografia perioadei, ci a trebuit să se supună fratelui său mai mare. După negocieri cu acesta în cursul lunii august 1435, în prezenţa unei delegaţii polone în frunte cu voievodul şi cu starostele Podoliei, care, desigur, la dorinţa reginei mame Sofia, a mijlocit înţelegerea, la 26 august 1435, Ştefan II înştiinţa pe noul rege al Poloniei, copilul de numai 11 ani, Vladislav III, că a renunţat la orice ură împotriva fratelui său "domnul Ţârii Moldovei", s-a închinat acestuia cu toţi boierii şi slujitorii săi, ca „domnului nostru şi unui frate mai mare [...] şi vroim să-i slujim credincios [...] cât vom trăi", căci „ne este nouă ca tatăl nostru". A pierdut şi a declarat nule „cărţile lui Vladislav Jagiello de acuzare a fratelui său, şi s-a legat în scris faţă de boierii Moldovei şi de delegaţia polonă să respecte această înţelegere, sub pecetea jurământului religios şi a blestemului tradiţional (Mihai Costăchescu).
Actul din 26 august 1435 a fost redactat la Bârlad, spre hotarul Ţării Româneşti, unde Ştefan II se retrăsese după înfrângerea de la Podraga, şi el se intitulează "voievod" nu în calitate de asociat la domnie, ci ca fost voievod.
Aceeaşi delegaţie polonă care se întorcea acasă, ducea probabil şi scrisoarea lui Ilia voievod către regele Vladislav III, redactată la Suceava, la 1 septembrie 1435, prin care anunţa împăcarea cu fratele său, amândoi urmând să slujească regelui şi Coroanei polone. Totodată anunţa că a dat lui Ştefan, "din ocina noastră" (= Ţara Moldovei) cu titlul de privilegiu („uric cu toate veniturile, nestricat niciodată, în veac, cât vom trăi"), altfel spus, de proprietate feudală (beneficiu viager), înzestrată cu imunitate, ţinutul şi oraşul Chilia, cu vama şi lacurile domneşti, oraşul Vaslui cu ocolul (sau ţinutul) ce ascultă de el, ţinutul Tutova, cu târgul şi ocolul Bârladului, morile Covurluiului şi oraşul Tecuci cu ocolul sau şi "Oltenii" (regiunea unei vechi colonizări cu "olteni" din Ţara Oltului = Făgăraş, situată pe Şiret, în sud-vestul ţinutului Covurlui, spre Tecuci). Acest aranjament cu „iubitul nostru frate" Ştefan a fost pus sub autoritatea regelui Poloniei şi întărit cu jurăminte de credinţă reciproce, redactate şi în scris, care însă din păcate nu s-au păstrat (Mihai Costăchescu). Nici vorbă de asociere la domnie, împărţirea ţării (de Jos şi de Sus), sau de „fărâmiţare feudală", cum se afirmă în istoriografia perioadei până în ultimele decenii.
In aceeaşi zi de 1 septembrie 1435, Ilia, ca unic domn al Moldovei, împreună cu copiii lui, cu fratele (Ştefan) şi cu boierii săi, datează actul jurământului de credinţă şi al omagiului scris, „după felul şi chipul celorlalţi domnitori catolici" (adică după obiceiul feudal apusean) către noul rege al Poloniei, Vladislav III, şi fratele său Cazimir, declarând închis episodul jefuirii Colomeei şi a Sniatynului de către tatăl său, Alexandru cel Bun, ispăşit prin închisoarea suferită de el din porunca „regelui cel bătrân" (Vladislav Jagiello). Tot în 1435 Ilia, ca singur domn al Moldovei, promite prietenie şi alianţă „părintelui nostru" marelui cneaz al Lituaniei Sigismund Kiejstut.
In documentele interne emise, Ilia nu menţionează decât „credinţa" fiului său Roman, ultimul act emis de el fiind din 17 februarie 1436. Desigur, Ştefan II nu a fost mulţumit cu acest aranjament, şi în ciuda credinţei pe care şi-o juraseră reciproc cei doi fraţi şi a blestemului sub care plasaseră înţelegerea lor, peste nici şapte luni se ridica din nou împotriva fratelui său mai mare. A patra înfruntare cunoscută cu acesta a avut loc la 8 martie 1436, într-o joi (data este exactă în întregime), la Pipereşti (Chipereşti), la sud de Iaşi, la vărsărea Bahluiului în Jijia. Rezultatul bătăliei nu e cunoscut (Cronicile slavo-române). Grigore Ureche, deşi încurcă ultimele lupte dintre Ştefan şi Ilia, pe care le găsise doar datate, fără menţionarea rezultatelor, în letopiseţul mai vechi pe care l-a folosit, adăugând şi de la el o luptă în 1437, sub data de zi a bătăliei de la Pipereşti, consideră, mai aproape de adevăr în acest caz, victorios pe Ştefan (Letopiseţul), în timp ce N. Iorga (La cronologia vechilor domni moldoveni, în Studii asupra Evului Mediu Românesc) îl credea biruitor pe Ilia. Dar în acest caz nu se explică încheierea, după 8 martie 1436, a stăpânirii de unul singur a lui Ilia şi împărţirea domniei Moldovei cu fratele său mai mic.
După bătălia de la Pipereşti din 8 martie 1436, cu rezultat mai degrabă favorabil lui Ştefan II, se instaurează o domnie comună Ilia-Ştefan II, iar nu doar o asociere la domnie în sensul obişnuit.
Cronicarii poloni, în frunte cu Jan Dlugosz, afirmă că regele Vladislav III (nepotul de soră al soţiei lui Ilia) i-a împăcat pe cei doi fraţi după trimiterea mai multor solii, ceea ce poate fi adevărat. După care vorbesc însă de împărţirea Moldovei între ei, Ştefan II primind partea de Jos cu Cetatea Albă, în vreme ce Ilia a luat partea de Sus cu Suceava. Numai că din documentele emise de cei doi nu rezultă o asemenea împărţire teritorială. Domnia rămâne unică, chiar dacă exercitată de doi domni în acelaşi timp, fiecare cu coroana sa, dar bătând o monedă inscripţionată în comun — Ilia pe avers şi Ştefan pe revers (N. Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare).
Din 12 aprilie 1436 şi până la 1 august 1442, după documentele păstrate, cei doi, intitulându-se „domni ai Moldovei", rezidează în majoritatea timpului împreună, sau cel puţin astfel lasă să se înţeleagă din titlurile actelor lor, alternând Suceava cu Vasluiul, însă foarte curând dualitatea îşi pierde caracterul egalitar, şi chiar de la 23 mai 1436 Ilia începe uneori să se intituleze, însă numai în actele emise la Suceava, „domn al Ţării Moldovei", fratele său rămânând dar „Ştefan voievod", în plus, introducând şi „credinţa preaiubitului fiu al domniei mele, Roman", care atunci avea zece ani, ceea ce arată gânduri de succesiune ereditară. Mai mult chiar, de la 30 noiembrie 1436 „Ilia voievod, domn al Ţării Moldovei", începe să emită chiar documente singur, tot de la Suceava, şi doar în patru cazuri de la Gura Cracăului, Bârlad, Dorohoi şi Neamţ, menţionând numai „credinţa" fiului său Roman. Cât despre Ştefan II, acesta a respectat în mai mare măsură înţelegerea cu fratele său mai vârstnic, aproape toate actele emise la reşedinţa sa de la Vaslui, menţionându-i pe ambii la egalitate cu titlul de „voievod". Excepţiile fiind puţine: privilegiul extern acordat negustorilor din Braşov şi Ţara Bârsei la 23 aprilie 1437, şi doar trei acte interne din 1439 şi 1440, în care se intitulează singur „Ştefan voievod şi domn al Ţării Moldovlahiei" sau Moldovei.
Oficial, dualitatea puterii s-a păstrat în intervalul 1436-1442, care a fost şi o perioadă mai lungă de pace în ţară, ba încă la 19 august 1437 fiecare din cei doi fraţi apare cu acelaş titlu de domn: „Ilia voievod, domn al Ţării Moldovei, şi fratele domniei mele, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei", dar este evident că Ilia se considera deasupra fratelui său.
Cei doi s-au deosebit şi în ceea ce priveşte depunerea omagiului şi a jurământului de credinţă faţă de tânărul rege al Poloniei. Deşi, după J. Dlugosz, acestea au fost solicitate ambilor fraţi, doar Ilia s-a prezentat în persoană la Liov, însoţit de "cavalerii" (riteri) şi boierii săi, depunând omagiul şi jurământul înaintea regelui, în cadrul unei fastuoase ceremonii feudale, descrisă pe larg de cronicarul polon, la 18 septembrie 1436, urmată a doua zi, după ce Vladislav III îi dăruise ca loc de refugiu oraşul Halici, de o mare petrecere dată de Ilia în cinstea regelui şi a nobililor săi. Ştefan, despre care Dlugosz scria că „era bărbat adevărat şi constant şi întrecea mult pe Ilia în deşteptăciune şi fapte", a promis doar prin solii săi că va veni să depună omagiu, astfel că oferta sa a fost respinsă. Date puţin deosebite şi informaţii care însă nu apar în actele de consemnare a omagiului depus de Ilia în septembrie 1436, despre un aşa-zis "tribut" promis regelui, dintr-un calendar ceh de la începutul secolului XVI, la Tr. Ionescu-Nişcov, Un aspect al relaţiilor româno-polone la mijlocul secolului al XV-lea, în „Rdl", XXVII (1974)', nr. 12, p. 1747, 1752-1753.
Tot cu această ocazie, prin actul scris la Liov la 23 septembrie 1436, Ilia cedează regelui Vladislav III Ţara Şepeniţului cu cetăţile Ţeţina şi Hmelov, la care adaugă Hotinul, sub pretextul despăgubirii Coroanei pentru arderea Colomeei şi Sniatynului de către Alexandru cel Bun, de fapt pentru a-şi pregăti un loc de refugiu la hotarul Poloniei în cazul unui nou conflict cu Ştefan II, cum, de altfel, s-a şi întâmplat.
Totuşi regele Poloniei evita să se implice în evenimentele din Moldova, şi deşi în septembrie 1439 atât Ilia cât şi Ştefan II au trimis jurăminte de credinţă scrise lui Vladislav III (Mihai Costăchescu), acesta nu i-a ajutat cu prilejul atacurilor tătăreşti asupra Moldovei din noiembrie 1439 şi decembrie 1440 (Cronicile slavo-române). Parcă presimţind evenimentele care aveau să-l înlăture definitiv din domnie, Ilia încheie o alianţă, de data aceasta la nivel de egalitate, cu marele cneaz al Lituaniei Cazimir, fratele regelui, al cărui text datează din 9 februarie 1442, în vreme ce versiunea lituană a tratatului e din 8 iulie acelaşi an (Mihai Costăchescu). Nici acesta nu i-a fost însă de folos.
Sfârşitul domniei comune a lui Ilia cu Ştefan II care a urmat după 1 august 1442, când cei doi emit încă un document la Vaslui ca „domnii Ţării Moldovei ", şi înainte de 21 septembrie 1442, când Ştefan domneşte singur nu este cunoscut. Desigur, Ştefan II l-a înlăturat din domnie cu forţa, dar nu avem nici o dovadă că în această acţiune ar fi fost implicat şi un alt frate al lor (frate bun cu Ilia şi doar după tată cu Ştefan), Petru al III-lea, cel născut în 1422, aşa cum s-a presupus, căci între 21 septembrie 1442 şi 6 martie 1443, când Petru apare ca asociat la domnie al lui Ştefan II, vreme de cinci luni şi jumătate, lipsesc documentele interne. Mai degrabă această absenţă a documentelor ar putea fi legată de eventuale lupte între Ilia şi Ştefan II, care au putut duce la alungarea celui dintâi din scaun.
Cert este că Ilia cu familia sa şi cu destui boieri credincioşi s-a refugiat în intervalul 1 august 1442 — 22 mai 1443 în Podolia la reşedinţa din Buczacz a "prietenului scump şi cumătru" al său Didrih Buczacki. La 22 mai 1443 Ilia menţionează că acesta i-a făcut mult bine „ în nenorocirea noastră, când am venit la el, în casa lui", deschizându-i casa şi târgurile sale, acordându-i ajutoare în aur şi argint, bani, cai şi altele de trebuinţă în „nenorocirea noastră", sintagmă repetată care dovedeşte că a fost alungat cu violenţă din scaunul Moldovei. Acum împrumută de la el 500 de zloţi tătăreşti, sumă mare, până la plata căreia îi dă în stăpânire curtea domnească cu domeniul ei de la Volhovăţ, din judeţul Suceava, considerându-se încă "domn al Ţării Moldovei" şi menţionând "credinţa" fiului său Roman şi a nu mai puţin de 13 pani (mari dregători) şi a "tuturor boierilor noştri, şi mari şi mici", care îl însoţeau. Cinci ani mai târziu, şi fiul său Roman recunoaşte că Didrih Buczacki „mai înainte a stat lângă tatăl meu, Ilia voievod, şi i-a făcut mult bine şi după aceea a stat lângă mama mea, anume Marena doamna, iar acum stă lângă noi...". Desigur, conducătorul regal al Podoliei era rudă indirectă ("cumătru") cu Ilia voievod pe linia soţiei acestuia, sora reginei mame a Poloniei.
In această din urmă calitate, doamna "Marinca", însoţită de Manuil pârcălabul de Hotin se deplasează la Liov, unde la 29 februarie 1444 încredinţează cetăţile Ţeţina şi Hmelov din Ţara Şepeniţului şi Hotinul, cu ţinuturile lor, unor influenţi dregători regali, loan de Csyszow, castelan şi căpitan al Cracoviei, şi locţiitorului regelui în Polonia (Vladislav III era şi rege al Ungariei, unde se afla atunci) Petru Odrowşz de Sprowy, voievod de Liov şi staroste general al Rusiei (Roşii), pentru a interveni până la 29 iunie 1444 la regele Poloniei ca acesta să-i încredinţeze soţului ei şi copiilor lor stăpânirile regale care se cuvin pentru traiul lor (Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, p. 721-722. Actul este greşit datat la 28 februarie, pentru că „sâmbătă înainte de Duminica Invocavit" cade. după calendarul catolic, la 29 februarie, anul 1444 fiind bisect). Referirea este, desigur, în primul rând la oraşul Halici, pe care regele Vladislav III îl dăruise, cum am văzut mai sus, lui Ilia după depunerea de către acesta a omagiului şi jurământului de credinţă la Liov, în 1436.
Cu doar şase zile mai devreme, la 23 februarie 1444, de la Suceava, Ştefan II invita pe negustorii braşoveni, care până atunci nu cutezaseră să intre cu mărfurile lor în Moldova, să vină fără teamă de "învinuirile" pe care el le adusese craiului lor (regele Vladislav al Poloniei şi Ungariei, care îl susţinea pe fratele său rival Ilia), „clupă vechiul obicei [...], exceptând vreo oarecare cauză de război" (Data preluată din Hurmuzaki, XVI , p. 31: 2 martie 1444 este greşită, deoarece elementul de datare, „dominica Carnisprivii" = Duminica lăsatului secului, adică a şaptea duminică înainte de Pastele catolic din 1444, cade la 23 februarie). De aici nu se înţelege încheierea recentă a războiului cu Ilia, care intervenind în Moldova ar fi fost prins înainte de 23 februarie 1444, reţinut şi orbit abia la 29 mai 1444, cum s-a propus. Dimpotrivă, Ştefan II prevedea, eventual, după 23 februarie 1444 o „cauză de război", iar doamna Marena încerca la Liov să obţină la 29 a lunii stăpânirile regale din Polonia promise lui Ilia, pentru traiul acestuia şi al familiei sale, tocmai ca o asigurare în caz de înfrângere în expediţia pentru redobândirea tronului pe care o pregătea, desigur, în acea vreme soţul ei.
Nu ştim cum s-a desfăşurat expediţia lui Ilia voievod împotriva fratelui său. Cronicarii poloni erau prea absorbiţi de prezentarea pregătirilor cruciadei ungaro-polone încheiate tragic prin înfrângerea de la Varna şi moartea regelui Vladislav III la 10 noiembrie 1444, pentru a mai acorda atenţie întâmplărilor din Moldova, iar cronica internă păstrează doar informaţia esenţială că la 29 mai: „ în anul 6952 (1444), mai, vineri înainte de Coborârea Sfântului Duh, Ştefan voievod a prins pe Iliaş voievod şi l-a orbit" (Cronicile slavo-române). Insemnarea s-a păstrat, poate tocmai datorită tragismului întâmplării, fiind singurul caz în istoria românească de înlăturare definitivă a unui pretendent în acest fel, după această practică bizantină. Desigur, Ilia a fost capturat şi orbit: „l-au prinsu şi i-au scos ochii", după Grigore Ureche (Letopiseţul), deşi în Bizanţ se ardea doar corneea, în urma unei lupte încheiate defavorabil pentru el la 29 mai 1444.
Dar nu a murit şi a fost lăsat să se retragă în Polonia, de vreme ce, după aproape patru ani, la 23 februarie 1448, se afla la Colomeea, în Pocuţia, alături de doamna Marena şi fiul său Roman al II-lea voievod, care îl acceptă atunci pe Didrih Buczacki ca pe un al doilea tată protector al său, în nădejdea unui ajutor de la acesta pentru redobândirea scaunului Moldovei.
Ilia s-a stins totuşi, la numai 39 de ani, probabil la Colomeea, înainte de 22 august 1448, când fratele său vitreg Petru al III-lea aflat la Hotin, îl pomenea în rândul "sfintelor amintiri", domnii dinainte şi fraţii săi Iliaş şi Ştefan, decedaţi.
Văduva sa, doamna Marena (Maria) a mai trăit până după 29 iunie 1456, când apare pentru ultima dată în documente, după ce asistase la stingerea întregii sale familii. Mormântul lui Ilia voievod nu se cunoaşte; ar putea să fi fost chiar la Colomeea, nu prea departe de hotarul de nord-vest al Moldovei.
Hotărât să păstreze domnia pe seama fiului său Roman II, şi totodată marcându-şi astfel ascendentul asupra fratelui său Ştefan II, cu care împărţea domnia, Ilia şi-a asociat la domnie de la 18 august 1438, după documentele păstrate, pe fiul său cel mare, cu titlul de "voievod", menţionând în multe acte, însă numai în cele emise la Suceava (nu şi în cele de la Vaslui, ieşite din cancelaria fratelui său), fie singur, fie împreună cu Ştefan II, "credinţa preaiubitului fiu al domniei mele, Roman". Asocierea cu fiul său a durat până la 24 februarie 1442, după care, din motive necunoscute, acesta dispare din actele lui Ilia şi Ştefan II de până la 1 august 1442. Deşi ar fi fost logic ca asocierea să dureze până la îndepărtarea din domnie a tatălui său, după 1 august 1442 cum socoteşte şi Leon Şimanschi, totuşi după 24 februarie 1442 "credinţa" lui Roman II nu mai e amintită în documentele de până la 1 august.
Fiind născut în 1427 (Cronicile slavo-române), Roman a avut în timpul asocierii cu tatăl său vârsta cuprinsă între 11 şi 15 ani, tocmai potrivită pentru aceasta. Ulterior, împreună cu restul familiei l-a însoţit pe tatăl său în pribegie în Podolia şi în Pocuţia.
