Istoricii români și străini au acordat o mare atenție diplomației promovate de un conducător de stat, dar cu accent pe modul în care acesta a înțeles și a acționat pentru a-și apăra țara de pericolele reprezentate de dorința Marilor Puteri de a o ocupa. De aceea, ne vom ocupa de câteva aspecte ale relațiilor lui Mircea cel Bătrân, domnitor al Țării Românești între anii 1386 - 1418, cu vecinii săi și cu Imperiul Otoman, dar și cu o expediție mai puțin cunoscută împotriva otomanilor, pentru care există un mare interes și o diversitate de opinii. Domnitorul a fost și va rămâne în istoria noastră și a lumii ca un diplomat strălucit, dar și ca un un mare conducător militar, prin modul în care a înfruntat pericolul otoman și mai mult.
Domnia lui Mircea ,,Cel Bătrân" (din batrani, de fapt primul domn cunoscut cu acest nume), fiul lui Radu I, intervenita in conditiile strategice ale ofensivei politico-militare desfașurate de turci în Balcani, a constituit un rastimp de consolidare a autoritatății domnești, de dezvoltare a capacității economice și militare a țării, de implicare în jocul geo-politic al vremii, fiind considerată de către istoriografia română drept una dintre cele mat stralucite domnii și epopei ,,nationale" pe scena luptei seculare de neatarnare.
CUPRINS
CUCERIREA SILISTREI
In anul 1388, profitand de moartea, in luptele cu turcii, a lui Ivanco, succesorul lui Dobrotici, domnul Cărvunei (menționat ca despot in 1366), Mircea trece Dunarea punand stapânire pe cetatea Silistra și pe cea mai mare parte din Tara Cărvunei, teritoriu cuprins intre Silistra și Mangalia-Varna (grosso modo Dobrogea istorică).
Conform viziunii sale strategice care impunea abilitate diplomatica, Mircea a intretinut bune relatii cu Ungaria, Polonia și Moldova. Astfel, in 1389, domnul valah primește în stăpanire, peste munți (in Transilvania), feudele Amlașul (în regiunea Sibiului și Făgăragul, în schimbul recunoaşterii suzeranității regelui Ungariei, Sgismund de Luxenmburg. Vladislav I crease precedentul in 1366.
ALIANȚA CU POLONIA
În luna decembrie a aceluiaşi an 1389, prin mijlocirea domnului Moldovei Petru al II-lea (fiul Mușatei), Mircea cel Bătrân, în mod preventiv, incheie un tratat de alianță (reinnoit în ianuarie 1490) cu regele polon, VIadislav II Jagello, document ce stipula ajutor militar reciproc, în primul rand în caz de agresiune din partea lui Sigismund de Luxemburg, cunoscute fiind veleitățile hegemonice ale coroanei maghiare.
Cu aceasta din urmă Mircea cel Bătrân conclude, mai târziu, un tratat care reprezintă prima alianță militară românească antiotomană. Tratatul, încheiat în martie 1395, intervine între bătălia câştigată de la „Rovine" (10 octombrie 1394) și bătălia indecisă de pe râul Argeş (17 mai 1395).
RELAȚIA CU MOLDOVA
În ceea ce priveşte relațiile dintre Tara Românească și Moldova, domnii celor două principate române au căutat de-a lungul veacurilor să impună un domn fidel pe tronul tării vecine. Aşa s-a întâmplat şi cu Mircea cel Bătrân, prin stăruința căruia şi-a dobândit tronul Alexandru I cel Bun, în detrimentul lui Iuga Ologul , favoritul regelui polon.
ALIANȚA ANTIOTOMANĂ
Intenția vădită a puterii otomane de a se apropia de Dunăre, frontieră naturală "poftită" de toate marile puteri încă din Antichitate, il determină pe Mircea cel Bătrân să colaboreze cu creştinătatea ortodoxă balcanică, deja în confruntare directă cu Semiluna. Astfel, la bătălia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei), la vest de Priština (capitala actualului Kossovo), alături de contingente de albanezi, bosniaci, macedonieni și unguri, participă şi un corp de oaste român.
Victoria din 15 iunie 1389 revine sultanului Murad I "Augustul", care înfrânge oastea sârbă a cneazului Lazăr (Lazar) Hrebljanović (1371-1389), anexează vestul şi sud-vestul statului sârb, întărind în acest fel dominația otomană în Peninsula Balcanică, care se va accentua prin transformarea în provincie (paşalāc) otomană a țaratelor bulgare de Târnovo (iulie 1393) şi de Vidin (septembrie 1396), și deci prin atingerea liniei Dunării de Jos.
CAMPANIA DE LA KARÎNOVASÎ
Unele dintre campaniile militare ale acestui domnitor sunt necunoscute sau puțin cunoscute cunoscute din cauza lipsei de înregistrări din partea cronicarilor din acele vremuri, iar cele din arhivele fostelor mari imperii, ale căror trupe au călcat în picioare pământul de înaintașii noștri, sunt greu de descoperit sau au multe inexactități. Se vorbește adesea despre o expediție a lui Mircea cel Bătrân împotriva unui tabere otomane pe teritoriul Bulgariei, iar opiniile istoricilor sunt contradictorii. Expediția aflată în dezbaterea istoricilor este cea de la 1393, după unii istorici, și 1394, după alții, la Karînovasî. Pentru a înțelege necesitatea acestei expediții pentru Mircea cel Bătrân, este necesar să examinăm pe scurt contextul istoric al vremurilor în care s-a petrecut evenimentul.
După bătălia de la Kosovopolje (Kosovo) din 15 iulie 1389, când coaliția anti-otomană este înfrântă, Baiazid I începe o campanie între 1391 - 1392, desființează țaratul de Vidin, ocupă cetățile de pe malul sudic al Dunării, stabilind granița nordică a Imperiului Otoman pe fluviu.
Printre cetățile ocupate se număra și Silistra, precum și partea sudică a teritoriului Dobrogei (Dobrogea de atunci avea o configurație diferită față de cea de astăzi, A.N.), aceasta aflându-se sub stăpânirea lui Mircea încă din 1388.
În toamna anului 1391, un corp de armată otomană, condus de un pașa (Firuz-bei), trece râul și, pentru prima dată în istorie, întreprinde incursiuni de jaf pe teritoriul Valahiei, întorcându-se cu nenumărate prăzi și bogății. Prin aceste incursiuni, ordonate de Baiazid I, nu erau vizate obiective economice, ci obiective politice și militare, sultanul căutând să diminueze rolul activ pe care voievodul Mircea și-l asumase în subminarea planului de expansiune al Imperiului. Pentru că în sudul Dunării, voievodul Mircea cel Bătrân nu mai poate avea aliați în lupta împotriva turcilor, pentru a stopa expansiunea acestora spre centrul Europei, iar Ungaria și Polonia căutau să-și extindă influența asupra Valahiei, dorind să stăpânească ramurile dunărene, își dă seama că aceste incursiuni nu sunt altceva decât un avertisment al Imperiului pentru următoarea etapă a cuceririlor și, în consecință, cucerirea Valahiei.
După campania din 1391-1392, Baiazid lasă un corp de armată (Akinci*) în Bulgaria și începe pregătirile pentru campania de cucerire în nord-vestul Anatoliei împotriva emirului de Castemuni. Având în vedere că o mare parte a armatei otomane nu mai este prezentă în sudul fluviului, Mircea cel Bătrân decide să atace corpul Akinci rămas.
Marele istoric Nicolae Iorga, în lucrarea "Studiile istorice asupra Chiliei și Cetății-Albe", amintește de o expediție din anul 1393, a marelui domnitor, ca răspuns la campania militară a sultanului Baiazid din 1391- 1392:
,,În anul următor (1393), ,,urmează provocarea lui Mircea, profitând de absența sultanului, care era ocupat cu pregătirile de luptă împotriva emirului de Castemuni. Deși a promis un tribut, trece Dunărea și jefuiește ,,planurile Cadinului" sau Cariuovasis."
Aceeași sursă ne spune că Baiazid răspunde, trecând fluviul în Valahia, prin Nikopol. Micul Nikopol este ocupat, domnitorul fiind urmărit până în Argeș. Aici își alege o poziție puternică pe care Baiazid nu îndrăznește să o atace... În timpul acestei campanii are loc bătălia de la 10 octombrie 1394, de la Rovine, în care Mircea a ieșit victorios, dar, ca și Țepeș în 1462, și Mihai în 1595, nu a putut să se folosească de această victorie și a trebuit să se retragă în munți.
BATĂLIA DE LA ROVINE
Mircea organizează, la sfârşitul lui 1393 sau la începutul lui 1394, un atac surpriză preventiv la sud de Dunăre, aşa cum o va face în iarna lui 1461/1462 Vlad al III-lea Drăculea (Țepeș). Expedițtia, condusă de însuşi domnul, ajunge până la sud de Munții Balcani, unde distruge bazele akîngiilor, trupe călare neregulate otomane care organizaseră deja o expediție de jaf și intimidare la nord de Dunăre. Replica lui Baiazid ,„Trăsnetul" (Yildirîm) (1389.- 1402) nu se lasă însă aşteptată, pentru că în toamna lui 1394 el organizează prima campanie condusă de un sultan pe pământ românesc. Oastea otomană este însă înfrântă în bătălia de la locul numit Rovine (probabil lângă Craiova, în lunca Jiului) (10 octombrie 1394).
BATĂLIA DE PE ARGEȘ
In fruntea unei armate de aproximativ 40.000 de oşteni, însoțită de alti 8.000 ai unor vasali ortodocşi sud-dunăreni, „neconsolatul" Yildîrîm se află, în martie 1395, în fruntea unei noi campani militare. După traversarea Dunării pe la Orşova, armata otomană dă bătălia decisivă pe râul Argeş (17 mai 1395), in apropiere de capitala cu acelaşi nume, centrul de gravitație al tări. În condițiile unor pierderi grele suferite de ambele părți şi al unui rezultat indecis, atât Mircea, cât şi Baiazid se retrag, primul undeva în tară, al doilea la sud de Dunăre. In împrejurări insuficient cunoscute, se instituie în tară un fel de dualism antitetic politico-militar: pe de o parte Mircea susținut de partida filo-ungară, pe de alta, Vlad, probabil un fiu al voievodului Dan I, susținut de boierii adepți ai unei Realpolitik, dispuşi deci să „suporte" suzeranitatea puternicului vecin din sud şi plata tributului, ceea ce Vlad va și accepta.
CRUCIADA ANTOTOMANĂ
In sepembrie 1396, Mircea participă, cu un corp de oaste, la cruciada antiotomană, predicată de papa Bonifaciu IX (1389-1404), condusă de Sigismund de Luxemburg. Bătălia de la Nicopole (25 septembrie), soldată cu victoria zdrobitoare a celor 60.000 de oşteni turci comandați de Baiazid asupra celor 60.000 de oşteni creştini (dintre care 16.000 de cruciati occidentali), este sinonimă cu încetarea influentei ungare și consolidarea dominației otomane în Peninsula Balcanică (supunerea țaratului de la Vidin, peste drum de Severin).
Mircea profită de relativa acalmie de peste iarna lui 1396/1397 pentru a se debarasa, cu concursul voievodului Transilvaniei Stibor de Stiboricz (1395- 1401, 1409-1414), de uzurpatorul Vlad, refugiat în cetatea Dâmbovitei. Anul 1402 marchează o schimbare a raporturilor dintre Imperiul otoman și lumea creştină. După moartea lui Baiazid I, ca urmare a înfrângerii de la Ankara (28 iulie 1402) și a unei captivități insuportabile impuse de Timur Lenk (Tamerlan), marele cuceritor de origine turcă din Transoxiana (1370-1405), urmează un interregnum de zece ani (1402-1413), cauzat de luptele pentru succesiune între urmaşii sultanului decedat, şi profitabl fortelor ostile Semilunei.
CAMPANIA SUD-DUNĂREANĂ
Astfel, în anii 1404-1406, în urma unei intense activități militare ungaro-române la sud de Dunăre, Tara Românească reintegră o mare parte din teritoriul Dobrogei, precum și cetatea Silistra. In urma acestor schimbări teritoriale, Mircea apare, într-un document de cancelarie domnească scris în slavă veche, ca „mare voievod" și „domn",„stăpânind şi domnind peste toată tara Ungrovlahiei și al părtilor de peste munti, încă şi spre părțile tătăreşti şi Amlaşului și Făgăraşului, herțeg și domn al Banatului de Severin și de amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și singur stăpânitor al cetății Dârstorului" (23 noiembrie 1406).
Mai mult, între anii 1409-1411, Mircea se amnestecă in luptele interne succesorale otomane, iscate de dispariția lui Baiazid I, anarhie care aruncă imperiul într-un interregnum, adevărat război civil, de mai bine de zece ani (1402-1413). Intervenția în confruntările dintre diverşi pretendenți (emiri) de Anatolia şi de Edirne (Adrianopol) il plasează pe domnul valah in poziție favorabilă şi în culmea puterii sale. In toamna lui 1416, Mircea încearcă chiar să-l destabilizeze pe Mehmed I Çelebi (1413-1421), primul monarh otoman cu titulatura permanentă de sultan.
MOARTEA
Marele domn, Mircea cel Bătrân, s-a stins din viață la 31 ianuarie 1418, corpul fiindu-i depus în ctitoria sa de la Mănăstirea Cozia (Istoria Ţării Româneşti, ed. 1960, p. 3), în partea de sud a pronaosului, într-un sarcofag de piatră, scobit în forma trupului omenesc, după moda apuseană, având deasupra o lespede capac dăltuită în forma a trei trunchiuri de piramidă, aşezate în trepte, vădind o influenţă central-europeană, sau mai degrabă sârbo-bosniacă, venită de la sudul Dunării, lespede din care s-au păstrat doar două fragmente sub pardoseală. Inscripţia originală nu s-a conservat, o alta, alcătuită după izvoare aflate la Cozia, fiind aşezată peste mormântul lui Mircea cel Bătrân înainte de 1778. După St. Nicolaescu, în „RIAF", XVI (1922), p. 225, ar fi fost înmormântat la 4 februarie 1418.
Mormântul lui Mircea cel Bătrân nu a fost niciodată uitat. La 8/18 noiembrie 1602 călugăriţa Theofana, care nu e alta decât Teodora, mama lui Mihai Viteazul, mărturisea într-o frumoasă limbă românească, că, ajunsă la bătrâneţe, s-a retras la mănăstirea Cozia „şi la răpausul răposatului Mircei voevod". La 1917 însă, în vremea primului război mondial şi a ocupaţiei germane, mormântul a fost profanat şi lespedea care îl acoperea a fost distrusă. Abia la 15 mai 1938 din iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice şi cu participarea Episcopiei Râmnicului au fost reînhumate solemn osemintele lui Mircea, aşezându-se deasupra o copie după prima lespede tombală (aflată cu ocazia săpăturilor), pe care se citeşte: „Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418".
În perioada în care Mircea cel Bătrân a fost domnitor al Valahiei, sub autoritatea sa, teritoriul acesteia a atins cea mai mare întindere din istoria sa. Acest lucru nu s-a putut realiza decât prin întărirea autorității sale și printr-o bună organizare centralizată. Diplomat iscusit, Mircea a înțeles necesitatea unei coaliții creștine împotriva Imperiului Otoman, pentru a limita expansiunea acestuia în Europa Centrală și, în consecință, pentru a asigura independența țării.
Campaniile militare ale voievodului, îndreptate în principal împotriva otomanilor, au avut loc la sud și la vest de-a lungul Dunării, înțelegând, ca nici un alt domnitor, că cea mai bună apărare se află dincolo de granițele țării, astfel încât a nu le da otomanilor ocazia de a călca în picioare pământul strămoșilor săi. De aceea, expediția lui Mircea, dincolo de fDunăre, face parte din logica strategiei sale de apărare a Valahiei. Vedem că problema datării expediției lui Mircea de la 1393, se înscrie în logica cuceririi otomane a orașelor de pe malul sudic al Dunării, partea sudică a Dobrogei și Silistra, când voievodul înțelege pericolul real al extinderii acestei mari putere. Cu siguranță, surprinzătoarea expediție dincolo de Dunăre a lui Mircea armata lui Mircea a avut loc, cronicile vremii o consemnează, dar fără a da detalii despre modul în care a executat-o. Și, cine știe, poate că într-o zi, o cronică va aduce la lumina zilei, însemnări edificatoare despre cum a executat această unică expediție.
Consolidarea autoritătii domneşti s-a făcut contra boierimii și a marii lor adunări elective (alegătoare) de „mare voievod". „Mare voievod" era celălalt titlu al conducătorilor statelor medievale româneşti alături de cel de domn" uns (investit, în urma unei ceremonii religioase speciale, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ). Lupta contra tendințelor marii boierimii de a contracara aspiratiile autocratice (la putere absolută) ale puterii centrale se exemplifică prin organizarea propriei succesiuni și asocierea la domnie a unuia dintre fii (de preferință cel mai în vârstá), în cazul de spetă Mihail I (1418-1420). Acesta din urmă nu va reuşi să împlinească speranțele tatălui său, fiind repede „debarcat" de Mehmet I, Tara Româneasca pierzånd cu această ocazie Dobrogea (devenită provincie otomană) și cetățile dunărene Turnu şi Giurgiu (transformate în „raiale", în hinterlanduri sau capete de pod ocupate de turci). Pe plan economic, efervescența activități comerciale este probată de prezența monedelor emise de Tara Românească (perperii de Valahia) la Pera, cartierul genovez al Constantinopolului. În martie 1395, cu siguranță „profitând" de tratatul militar din aceeaşi lună, încheiat cu Mircea, Sigismund de Luxemburg a întărit privilegile negustorilor braşoveni privind Țara Românească, acordate în 1358 şi 1377 de Ludovic I de Anjou (1342-1382). Mircea, la rândul său, întăreşte acelaşi privilgiu în 6 august 1413. Privilegi comerciale au obținut și negustorii polonezi din Liov, în 1403/1404 și 1409. Pe plan administrativ, eforturile de organizare a teritoriului sunt „dovedite" de menționarea documentară a județelor Vâlcea (1392), Gorj-Jiul de Sus (1406) și Motru (1415).
Pe plan militar, Mircea cel Bătrân a reconstruit (înainte de 1393), pe fundațiile vechii cetăți romano-bizantine, cetatea Turnu (pe malul stâng al Dunării, lânga Turnu Măgurele), pe care turcii o vor cuceri în 1396, precum cuceriseră cetatea Silistra (în 1393), redobândită de Mircea în anii 1404-1406.
POLITICA EXTERNĂ
Mircea cel Bătrân, în cei 32 de ani de domnie a Valahiei, a reușit să supraviețuiască datorită unui amestec agil de diplomație și război. A fost un diplomat iscusit, atât în relația cu Ungaria și Polonia, țări cu care a încheiat alianțe pentru a lupta împotriva expansiunii otomane, dar și pentru a-și proteja țara împotriva ingerințelor celor două în treburile sale interne. În 1389, Mircea a încheiat o alianță cu domnitorul Petru Mușat al Moldovei, prin care va reuși, în același an, să încheie o alianță cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei, îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una dintre cele două țări. Tratatul dintre regele polonez și domnitorul român a fost încheiat de pe poziții egale, ca între doi suverani. După înfrângerea, capturarea și moartea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk, în urma bătăliei de la Ankara din 1402, pericolul otoman a fost îndepărtat pentru o vreme. În această situație, domnitorul Mircea se va implica, o bună bucată de vreme, în afacerile interne ale Imperiului Otoman, mai ales în luptele dintre pretendenții la tron, reușind să împiedice efectiv expansiunea otomană la nordul Dunării și devenind o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani. În 1406, după întâlnirea de la Severin, în care regele Sigismund i-a cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche), relațiile dintre Ungaria și Valahia se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui maghiar, domnitorul valah reînnoiește tratatul cu Polonia în 1410. Cu regii/țarii de la sud de Dunăre și cu domnitorul Transilvaniei, domnitorul Valahiei a avut relații bune de vecinătate, aducându-i în alianțele anti-otomane.
CULTURA
Pe plan cultural, semnalăm redactarea Tetraevanghelului de la Tismana (1404-1405), împodobit cu miniaturi de către un călugăr din Prilep (sudul Serbiei), Nicodim (1320-1406), organizatorul vieții monastice din Tara Românească. Tetraevanghelul este considerat, cel mai vechi manuscris slavo-român din Tara Românească cu dată certă ajuns la noi".
CTITOR
Mircea cel Bătrân este ctitorul bisericii celei mari a mănăstirii Cozia (jud. Vâlcea, pe Olt) (cca 1387-1391, sfințirea în 1388), construcție de plan triconc ce va constitui principalul model al arhitecturii religioase din Tara Românească vreme de patru secole. Mircea a refăcut, după o primă zidire efectuată de Radu I (1330-1383), biserica mằnăstirii Cotmeana (jud. Argeş) (1387-1389), unde se află cel mai vechi clopot din Tara Românească, dăruit, în 1385, de jupânul Dragomir. Se pare că domnul este şi ctitorul bisericii mănăstirii Snagov (jud. Ilfov) (atestată documentar în 1408), poate pe zidurile unui lăcaş de cult din vremea lui Vladislav I (1325-1377).
