La moartea sa în 1375, Laţcu Vodă lăsa doar o fetiţă, Anastasia, născută după 25 ianuarie 1372 (dată la care Laţcu încă nu avea copii, Hurmuzaki), care oricum nu avea drept la tron, drept rezervat doar urmaşilor de sex masculin. In chip firesc, cum nici unul din „fiii" lui Bogdan I menţionaţi generic în actul lui Ludovic I din 2 februarie 1365, nu mai era în viată, Latcu a fost urmat în scaun de un nepot de frate, Petra, pe care cronicile interne din secolele XV-XVI îl numesc „fiul Muşatei" (Cronicile slavo-române), aceasta deoarece tatăl său murise, desigur, mai demult, fără a domni, iar mama sa a fost o figură cunoscută, foarte probabil implicată în viaţa politică a Moldovei în vremea ambilor fii ai săi care s-au succedat pe tron: Petru şi Roman I, aşadar, în ultimul sfert al veacului XIV.
In prima jumătate a secolului XVII Grigore Ureche traduce greşit din slavă „fiul Muşatei" prin „ficiorul lui Muşatu" (Letopiseţul). Cum în a doua jumătate a aceluiaş secol mitropolitul Dosoftei Barilă vorbeşte de „Pătru-vodă pre urmă-i purceasă pre viţă, // Carele-i zic Muşatin în bună priinţă", formă care apare pe la 1770 şi în traducerea letopiseţului de la Putna datorată arhimandritului Vartolomei Măzăreanu de la mănăstirea Solea (Cronicile slavo-române). Se ştie cum acest onomastic a devenit treptat nume de familie, a Muşatinilor, care s-a impus, în bună parte şi pe cale literară, în dauna formei corecte.
Pentru că nu a fost nici o schimbare de dinastie la 1368, cum se mai interpretează până în zilele noastre [Petru Muşatin: „primul Muşatin din istoria Moldovei (întemeietorul unei dinastii care a ocupat tronul Moldovei vreme de trei veacuri)", Mircea D. Matei, Tristeţile cetăţii de scaun a Sucevei]. Dintre fiii lui Bogdan I, Ștefan murise pe la 1358 în Maramureş înainte ca tatăl său să treacă în Moldova, şi, ca şi restul familiei lui Bogdan rămasă în părţile maramureşene, nu e amintit în pomelnicul de la Bistriţa, început la 1407, ca, de altfel, nici cei doi fii ai săi, Ștefan şi Petru I, eroii luptei din Codrii Plonini. Laţcu a decedat fără urmaşi masculini, cum am văzut, în 1375, astfel că nepotul său de frate, Petru II, fiul Muşatei, nu putea fi decât feciorul celui de-al treilea fiu al lui Bogdan I, acel Costea voievod, cu nume maramureşean, şi titlu care indică descendenţa sa dintr-un voievod, pentru că el însuşi nu a domnit în Moldova, iar apariţia sa în pomelnicul de la Bistriţa se datorează mai mult ca sigur în primul rând calităţii sale de bunic patern al lui Alexandru cel Bun, comandatarul pomelnicului. El este, ca atare, singurul personaj din familia lui Bogdan I căruia i s-ar putea recunoaşte calitatea de soţ al Muşatei, mama lui Petru II (pentru Costea, cf. Ştefan S. Gorovei, întemeierea Moldovei).
In ciuda faptului că izvoarele din secolul XIV utilizate în această lucrare, sunt destul de clare, istoriografia prolixă a acestui veac al ipotezelor a dus, dincolo de zeci de opinii felurite, a căror comentare neproductivă nu-şi are rostul aici, la două principale confuzii, care persistă, în virtutea unui conservatorism greu de clintit. In primul rând cea dintre Ștefan fiul lui Bogdan I şi tatăl celor doi rivali din lupta de la "Plonini", şi Costea din pomelnicul de la Bistriţa. Personajului rezultat din această contopire, sau opţiunea pentru unul din ei, indiferent dacă e numit Ştefan sau Costea i se atribuie de soţie pe Margareta (Muşata), mama lui Petru de la 1375 (pe care istoriografia modernă îl numeşte până acum nu tocmai corect Petru I). De aici pleacă cea de-a doua confuzie, între cei doi voievozi cu numele de Petru, veri primari, ambii nepoţi de fiu ai lui Bogdan I: Petru I, biruitorul din Codrii Plonini, de la 1368, fratele lui Ștefan şi fiu al lui Ştefan şi Petru al II-lea de la 1375, fiul Margaretei (Muşata), fratele lui Roman I, confuzie care persistă şi după ce am publicat, şi a fost receptat (cf. Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 102, 306), fragmentul din cronica anonimă a Moldovei pe care am aflat-o la Cracovia, din care rezultă clar că Ştefan care a murit pe la 1358, fiul lui Bogdan I, a avut doar doi fii, Ştefan şi Petru, care s-au înfruntat în Codrii Plonini (Constantin Rezachevici, Ştiri despre Ştefan cel Mare într-o cronică inedită a Moldovei (sec. XIII—începutul sec. XVII) descoperită în Polonia, în „Rdl", XXV (1982), nr. 5-6. p. 660-661. La acea dată şi autorul acestor rânduri credea că Petru din acest text este omonimul fiu al Muşatei). Urmarea confuziei între cei doi voievozi cu numele de Petru a fost că Ştefan care a luptat la Plonini a fost considerat frate al lui Petru cel din 1375, astfel că Margaretei (Muşata) i s-a atribuit eronat încă un fiu, pe lângă ceilalţi doi amintiţi mai sus (cf. Ion I. Ni stor, Lucius Aprovianus — eroul Ţării Şipeniţului - , în „AAR", M.S.I., S. III» t. XXIII» 1941» p. 157; C. Cihodaru, op. cit., p. 23). Iar parcă pentru a spori confuzia, Ştefan cel înfrânt la Plonini a fost cu totul greşit identificat şi cu un „Ştefan fugit în Polonia" (P.P. Panaitescu, op. cit., p. 109), care de fapt era un ... Drăgoşesc, fiul lui Sas Vodă şi frate cu Bale, Drag şi loan, voievozi ai Maramureşului etc. după alungarea din Moldova!
Că nu au fost două domnii ale lui Petru al Margaretei (Muşata) separate de cea a lui Laţcu, cum se crede (C. Cihodaru, Tradiţia letopiseţelor, p. 40-41), prima fiind de regulă ignorată în istoriografie, ci domniile distincte a doi voievozi cu numele de Petru, primul la 1367-1368, neînregistrat de cronicile interne din pricina caracterului efemer al stăpânirii sale, iar al doilea la 1375-1391, binecunoscut acestora, ar putea explica şi determinativul „fiul Muşatei" aplicat celui de-al doilea, pentru a-l deosebi de primul, într-o perioadă când acesta nu fusese încă uitat pe plan intern. Oricum, Gheorghe Şincai îi deosebeşte pe cei doi, fiul Muşatei fiind după el „al doilea vodă", cu numele de Petru (Chronica românilor şi a mai multor neamuri), şi este remarcabil de exactă succesiunea, dacă nu genealogia, primilor şapte Drăgoşeşti şi Bogdăneşti, departe de a o „încurca mai rău", cum s-a apreciat mai demult (Ştefan S. Gorovei, Muşatinii).
Muşata nu putea fi soţia lui Ştefan, fiul lui Bogdan I, pentru că feciorii acestuia, cum am văzut de mai multe ori, erau Ștefan şi Petru I, în timp ce urmaşii ei erau Petru al II-lea, Roman I şi o fiică al cărui nume nu îl ştim, dar nici fiică a lui Bogdan I nu era, pentru că atunci cei doi fii ai ei nu ar fi putut moşteni tronul doar pe linie feminină! Iar actul din 2 februarie 1365 al lui Ludovic I nu pomeneşte decât pe fiii lui Bogdan.
Inceputul domniei lui Petru II poate fi fixat în 1375, ţinând seama de vechile cronici interne care îi atribuie în varianta corectă 16 ani de domnie şi de faptul că aceasta s-a încheiat la sfârşitul anului 1391 (Ştefan S. Gorovei). Nici un izvor nu lasă să se înţeleagă că mama sa i-a tutelat începutul domniei. Doamna Margareta, fie că se numea aşa, fie că acesta ar fi traducerea, mai bine-zis transpunerea numelui Muşata, sau invers, cu observaţia că Muşata se întâlnea, ca atare, atât la românii din sudul Dunării, cât şi la cei din Rusia Roşie.
Cea mai lungă domnie din a doua jumătate a secolului XIV i-a îngăduit lui Petru II să fie un adevărat ctitor de ţară, într-o măsură chiar mai însemnată decât Vlaicu în Ţara Românească. O ţară care în vremea sa ajunsese deja de la nord de Nistru până la Marea Neagră. Pentru impulsionarea comerţului, aducător de venituri pentru domnie, pe drumul moldovenesc, segment al celui de la Liov la Cetatea Albă, Petru a bătut primele monede moldoveneşti, groşi şi jumătăţi de groşi de argint, în cantităţi mari, iar spre împlinirea organizării statale a creat Mitropolia Moldovei, punând, totodată, bazele relaţiilor politice cu Constantinopolul. Sub el apar dregători noi: vornicul şi starostele, acesta din urmă după model polon în regiunile de graniţă, activitatea cancelariei domneşti devine mai complexă, se edifică un sistem de cetăţi şi fortificaţii de apărare de piatră, în frunte cu Suceava, unde şi-a stabilit reşedinţa, nucleul Cetăţii Neamţului, poate Ţeţina, sigur Scheia, şi de lemn, la Roman.
Petru sprijină construirea mănăstirii Neamţ, a Bistriţei, a bisericii Mitropoliei din Suceava, dar şi pe cea a bisericii dominicanilor de la Şiret, ctitorită de marna sa.
In afară Petru II a păstrat neatârnarea Moldovei faţă de Ludovic I de Anjou, între 1370 şi 1382 ajuns şi rege al Poloniei, până la moartea acestuia, dar şi în vremea reginei Maria, fiica sa, şi a anarhiei nobiliare care a însoţit începutul domniei soţului ei Sigismund de Luxemburg. A încercat iniţial, foarte probabil, să se apropie de noii vecini ai Moldovei, lituanii, mai precis de ramura Koriatovici a dinastiei Gedyminilor, care stăpâneau Podolia, mai întâi fără obligaţii, apoi din 1377 ca vasali ai lui Ludovic I, dar, din păcate, nu cunoaştem rolul său în „episodul Iurie Koriatovici", chemat la domnie de o grupare boierească, desigur adversă lui Petru, din care făcea parte, foarte probabil şi acel Giurgiu voievod din neamul Drăgoşeştilor (dacă nu cumva şi acesta era un pretendent?), şi în cele din urmă otrăvit de moldoveni. După refugierea lui Giurgiu în Halici, în toamna 1377, a urmat înainte de 25 decembrie expediţia punitivă a lituanilor în Moldova, fără a putea preciza dacă în legătură cu omorârea lui Iurie ori pentru vreun alt litigiu, însă sigur încheiată tragic pentru invadatori, cum mărturiseşte şi o cronică teutonă a vremii, Petru II păstrându-şi scaunul. Observ că acest „episod" seamănă în bună măsură cu cel din 1563 al cneazului tot lituan Dimitri Wisniowiecki, chemat şi el la domnia Moldovei de boieri ca o diversiune în vremea ridicării lui Ştefan Tomşa I împotriva lui Despot vodă, încheiat cu înfrângerea, capturarea şi trimiterea lui Wisniowiecki la Poartă de către Tomşa, ceea ce a echivalat cu executarea lui. Mai bine cunoscut datorită abundenţei izvoarelor, episodul din 1563 ne ajută să-l înţelegem, ţinând seama, desigur, de particularităţile celor două epoci, şi pe cel din 1377.
In primii ani de domnie ai lui Petru, 1375-1377, s-a presupus că se situează şi căsătoria sa cu o cneaghină lituană, rudă a lui Iogailas, din neamul Gedyminilor, viitorul rege al Poloniei şi mare cneaz al Lituaniei, care la 1388 îl socotea rudă (cumnat). După părerea lui Ian Tşgowski din Torun, la acea dată Petru era căsătorit cu o fiică a lui Janusz I cneazul Mazoviei şi al Danutei-Anna, fiica lui Kiejstut, cneazul de Trock, unchiul lui Iogailas (Vladislav II Jagiefio).
Petru fiul Margaretei (Muşata) a fost fără îndoială cel mai însemnat domn al Moldovei din a doua jumătate a secolului XIV, plasându-se într-un sistem de alianţe polono-lituano-muntean, menit să consolideze neatârnarea ţării faţă de regele Ungariei, dobândită prin acţiunea energică a lui Bogdan I la 1363.
Sfârşitul domniei lui Petru II, fiul Margaretei (Muşata), poate fi stabilit în 1391 în legătură cu cei 16 ani de domnie care i se atribuie în varianta corectă furnizată de cronicile interne, ţinând seama că începutul ei e plasat, cum am văzut, în 1375. Cum urmaşul său Roman I era în scaun la 30 martie 1392, iar la începutul aceluiaşi an soseau încă la Cracovia curieri cu scrisori de la Petru, rezultă că acesta din urmă a murit, desigur, prin decembrie 1391.
O dovadă sigură asupra locului unde s-a aflat mormântul lui Petru al Margaretei (Muşata), în sensul unei inscripţii, nu s-a păstrat. De aceea s-a presupus un timp că a fost înmormântat în biserica ctitorită de el a mănăstirii Neamţ, sau la mănăstirea Sfântul Nicolae din Poiană, care a precedat mănăstirea Probota (Pobrata) ctitoria lui Petru Rareş, mormântul de la Pobrata fiind însă atribuit lui loan, un fiu al lui Petru Rareş, mort în 1532, sau unei fiice a lui Rareş. Mai probabil însă mormântul lui Petru s-a aflat, firesc, între cele ale rudelor sale domneşti din biserica episcopală de zid de la Rădăuţi, a cărei ctitorie i se atribuie, fiind indicat cu probabilitate cel „cu piatra tombală complet ştearsă, aflat lângă cel al lui Laţco".