Roman al II-lea

NASCUT: 1426
DECEDAT: 2 iulie 1448
NATIONALITATE: Română
CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Moldovei
4.5 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 4.50 (1 Vote)


Fiul cel mare al lui Ilia (Iliaș) al Moldovei voievod şi al doamnei Maria (Manka), sora Sofiei, regina mamă a Poloniei, al cărei fiu regele Cazimir IV era vărul său, s-a născut în 1427 (Cronicile slavo-române). Intre 2 ianuarie 1432 şi 20 iunie 1438, aşadar, de la 5 la 11 ani, „credinţa" sa e amintită în mai toate documentele păstrate din cele două domnii ale tatălui său (1432-1433, 1435-1436), şi în vremea celei comune a acestuia cu Ștefan al II-lea, însă numai între 1436 şi 1438. De la 18 august 1438 şi până la 24 februarie 1442 a fost asociat la domnie de către tatăl său cu titlul de "voievod", având vârsta de la 11 la 15 ani.

L-a însoţit apoi, după 1 august 1442, pe tatăl său Ilia şi restul familiei în pribegie în Podolia, la Didrih Buczacki, căpitanul Cameniţei şi starostele Podoliei, aflându-se la 22 mai 1443 la Buczacz, când tatăl său îi aminteşte "credinţa" într-un act de danie către pan Didrih, împărtăşind cu ai săi toate greutăţile exilului, şi asistând în vara 1444 la întoarcerea tatălui său din expediţia nefericită împotriva fratelui său Ştefan II, care l-a prins şi orbit la 29 mai acelaşi an.

In Podolia sau în Polonia Roman II şi-a pregătit intervenţia împotriva unchiului său vitreg Ștefan al II-lea, pe care l-a înlăturat în împrejurări necunoscute, prizându-l şi executându-l la 13 iulie 1447. După Grigore Ureche, s-ar fi înţeles „cu o samă din curtea domnească şi au prinsu pre unchi-său, pre Ştefan vodă, şi i-au tăiat capul şi s-au apucat de domnie, leatul 6956" (Letopiseţul, p. 84). Chiar dacă pasajul a fost considerat, de altfel fără temei, un adaos în cronică al lui Simion Dascălul, aceasta nu impietează asupra informaţiei, şi în orice caz însemnarea contemporană, chiar de la mănăstirea Neamţ, care arată că Ştefan II a fost decapitat la 13 iulie 1447 din porunca lui Roman, fiul lui Ilia voievod, fiind îngropat în mănăstirea Neamţ peste trei zile, ca şi cronicile moldoveneşti din secolul XVI ce menţionează că „i-a tăiat capul Roman voievod, fiul lui Iliaş voievod" (Cronicile slavo-române), indică fără tăgadă drept autor al executării lui Ştefan II pe Roman fiul lui Ilia voievod, singurul care avea de ce să se răzbune pe unchiul său pentru orbirea tatălui.

Nu poate fi vorba nici de Roman fratele Vasilisei, primul fiu al lui Alexandru cel Bun, care la 16 septembrie 1408 şi la 18 aprilie 1409 îi menţionează doar „credinţa", dovadă că era prea mic pentru a fi asociat la domnie cu titlul de "voievod", după care, desigur, moare, deoarece de la 2 august 1414 Alexandru aminteşte ca asociat la domnie pe următorul său fiu Ilia voievod, şi, de asemenea, nici de un alt Roman, ipotetic fiu, altfel necunoscut, al aceluiaşi Alexandru cel Bun, deoarece aceştia nu pot apărea dintr-odată, primul după 38 de ani, pe atunci o viaţă de om, al doilea chiar din neant, în iulie 1447, şi incă pentru a tăia capul unui domn în scaun, ceea ce nu se mai întâmplase pe atunci, după care nu s-ar mai şti nimic despre el (!).

In realitate, cel care îşi începe domnia după executarea lui Ştefan II la 13 iulie 1447 este, aşadar, cum arată izvoarele amintite, Roman II, fiul lui Ilia. Trei săptămâni mai târziu, la 4 august 1447, din Bacău, el anunţă pe braşoveni, despre evenimentul recent întâmplat: „că ne-a ajutat Dumnezeu şi am dobândit ocina noastră adevărată", invitându-i să-şi reia negoţul în Moldova fără teamă, deoarece îi va ţinea „în acelaş drept şi obiceiuri, cum le-aţi avut pe vremea sfântrăposatului părintelui nostru, Alexandru voievod". Cum termenii de rudenie nu sunt de regulă, precis definiţi în documentele slave moldoveneşti din prima jumătate a veacului XV, sintagma „părintelui nostru, Alexandru voievod" poate fi luată drept un lapsus calami al diacului, care de 15 ani avea de-a face doar cu fiii lui Alexandru cel Bun. S-a mai presupus că acesta ar fi „copiat formula obişnuită în documentele lui Ilie şi Ştefan"



Domnia lui Roman II nu a ţinut însă decât în jur de o lună, căci înainte de 22 august 1447 Petru al III-lea, unchiul său, a revenit în Moldova, probabil cu ajutoare polone, de vreme ce la 15 iulie 1446 se afla la Hotin sub protecţia lui Didrih Buczacki, cu care încheiase o legătură pentru ajutorarea sa în vederea dobândirii scaunului părintesc. Nu ştim dacă între cei doi a avut loc vreo luptă sau doar o înţelegere, cert este că la 22 august 1447 „Petru voievod, domn al Ţării Moldovei" se afla în scaunul de la Suceava, menţionând însă „credinţa fratelui domniei mele, Roman voievod". Această ultimă formulă arată limpede o asociere la domnie, şi dacă nu e vorba tot de o eroare a diacului, în sensul amintit şi mai sus (cf. N. Grigoraş), sau pentru că în terminologia slavă a vremii nu se folosea expresia „nepot de frate", indicarea lui Roman II, fiul lui Ilia, drept "frate" al unchiului sau ar putea arăta o poziţie deosebită a celui dintâi, ca fost domn, în cadrul asocierii. Oricum, acest aranjament a pus capăt primei domnii depline a lui Roman II înainte de 22 august 1447.

După Grigore Ureche, Roman II „neputând să-şi îngăduiască" (să se înţeleagă) cu Petru III „pentru domnie", altfel spus, nemulţumit doar cu asocierea sa la domnie (cf. supra), a încercat să-l omoare pe unchiul său, Petru III, desigur cu ajutorul unui complot boieresc, aşa cum făcuse şi în cazul celuilalt unchi Ştefan II, doar cu un şi jumătate în urmă. De data aceasta însă nu a izbutit decât să-l facă pe Petru III să fugă "la unguri", adică în Transilvania, sub protecţia lui loan de Hunedoara.

Fuga lui Petru III a avut loc după 23 decembrie 1447, când, ca domn deplin, se afla la Ţeţina, în nord-vestul Moldovei, pentru întâlnirea cu Didrih Buczacki, starostele Podoliei, unde nimic nu lăsa să se întrevadă lovitura pe care o pregătea asociatul său Roman II. Acesta, după alungarea lui Petru III a reluat domnia Moldovei, la 18 februarie 1448 aflându-se la Suceava unde dăruieşte unui boier satul Storojineţ pe Şiret, în nordul Bucovinei, citând şi credinţa fratelui său mezin Ilihno (Alexăndrel), pe atunci în vârstă de nouă ani şi jumătate, care se afla alături de el. Instalarea în scaun era recentă, deoarece actul e sigilat cu pecetea tatălui său „Ilia voievod"; Roman II, care nu dispunea decât de pecetea sa personală inelară, folosită la 4 august 1447 pentru pecetluirea unei scrisori către braşoveni (Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II), neavând încă răgazul să-şi confecţioneze propria pecete domnească.

Doar cinci zile mai târziu, la 23 februarie 1448, Roman II se afla la Colomeea, în Pocuţia, împreună cu părinţii săi, Ilia voievod cel orbit şi doamna Marena, nu în calitate de fugar, ci ca „domn al Ţării Moldovei", însoţit de „tot cinstitul nostru sfat şi cu toţi boierii noştri", „mari şi mici", aceeaşi care apar în actul emis la Suceava la 18 februarie 1448, dar şi alţii care l-au însoţit cu acest prilej în localitatea unde rezidau părinţii săi, pentru a fi de faţă la alianţa sa, pecetluită de jurământe reciproce, cu acelaşi atotputernic Didrih Buczacki, „adevărat tată iubit al nostru". Cu aprobarea părinţilor naturali şi a boierilor săi, Roman II arată că starostele Podoliei, după ce în trecut i-a ajutat pe tatăl şi mama sa, acum „m-a luat pe lângă măria sa în loc de fiu, iar milostivirea sa să-mi fie în loc de părinte", jurându-i şi în scris că-l va ajuta „precum un tată miluieşte pe fiul său", şi dacă va fi nevoie va fi alături de el pentru redobândirea domniei. La rândul său, Roman jură că va respecta obligaţiile tatălui său faţă de starostele Podoliei, dându-i şi şase sate înzestrate cu imunitate în nordul Bucovinei, danie operativă care dovedeşte că la acea dată Roman II era încă în scaunul domnesc. Vechea alianţă a lui Ilia şi a fiului său Roman II cu Didrih Buczacki şi obligaţiile materiale scăzute asumate faţă de acesta de Petru al III-lea la 23 decembrie 1447, în urmă cu exact două luni, au înclinat, desigur, balanţa acordării sprijinului starostelui Podoliei în favoarea lui Roman, ceea ce explică şi condiţionează orientarea lui Petru III către loan de Hunedoara.

Roman II nu s-a putut menţine în scaun decât puţin timp. După 23 februarie, când a încheiat legătura amintită cu Didrih Buczacki, şi înainte de 5 aprilie 1448, când domn al Moldovei redevenise Petru III, aşadar, după lupte între cei doi rivali desfăşurate la sfârşitul lui februarie şi în martie 1448, despre care nu ştim aproape nimic, ajutorul lui loan de Hunedoara pentru Petru s-a dovedit mai eficient şi Roman şi-a pierdut scaunul. Trupele ardelene conduse, foarte probabil, de un nobil ungur dintr-o familie din Croaţia, Csupor de Monoszlo (Ciubăr vodă al cronicilor moldovene), în timp ce loan de Hunedoara s-a aflat din a doua jumătate a lui decembrie 1447 până la începutul lui februarie 1448 lângă hotarul Moldovei, supraveghind operaţiunile, au intrat, probabil avangarda lor, în Moldova, chiar la sfârşitul lui decembrie 1447, obţinând un prim succes în debutul campaniei, dacă nu cumva e vorba de un simplu zvon, oricum, la 5 ianuarie 1448 se vorbea la Viena despre o victorie a lui loan de Hunedoara.



După Jan Dlugosz, sub presiunea lui Petru III, venit cu oaste transilvană, Roman II, lipsit de ajutorul lui Vlad Dracul, ucis în urma intervenţiei personale a lui loan de Hunedoara în Ţara Românească desfăşurată între 23 noiembrie şi 16 decembrie 1447, şi neîncrezându-se în supuşii săi, a fugit în Podolia, cerând în repetate rânduri ajutorul regelui Cazimir IV, vărul său pe linie maternă. Nu rezultă de nicăieri că Roman II, refugiat, desigur, sub protecţia lui Didrih Buczacki în Podolia, ar fi revenit în Moldova, continuând luptele cu Petru III până la începutul lui iulie 1448, cum s-a crezut. Martin (Joachim) Bielski, urmat de Grigore Ureche, arată că regele Poloniei ar fi vrut să-i împace pe cei doi competitori la tronul Moldovei (pe care îi crede eronat fraţi sau veri), sau „să-l puie cu tărie la domnie" pe Roman II [Martin (Joachim) Bielski, loc. cit.; Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 84-85]. Evenimentele însă s-au precipitat şi planul regelui a rămas fără obiect.

Cronica lui Dlugosz este, de fapt, singurul izvor contemporan evenimentelor, care urmărind mişcările regelui Cazimir IV, stabileşte ceva mai precis cronologia evenimentelor, înregistrând astfel şi moartea lui Roman II. Curând după plecarea lui Cazimir IV de la Cracovia spre Rusia Roşie şi Halici, la 8 iulie 1448, pe drum, la Woynicz, a aflat că Roman II a fost otrăvit de boieri marţi 2 iulie, dată riguros exactă. Dlugosz nu spune care boieri, înţelegându-se că e vorba chiar de apropiaţii săi. De abia peste un veac, preluând această ştire, Martin (Joachim) Bielski afirmă „că l-a otrăvit Petru", de la care această acuzaţie a trecut la Grigore Ureche şi de aici în istoriografia problemei, fără o bază reală. Otrava adusă de la Veneţia sau Padova, consta de obicei din „acid arsenic amestecat cu sublimat corosiv" (Paul Ştefănescu, Misterul otrăvirilor celebre, Bucureşti, 1996).

Nici locul morţii lui Roman II nu e cunoscut, şi nimic nu îl leagă de Colomeea în Pocuţia, cum s-a crezut (Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, p. 54). Mai degrabă asasinarea acestuia trebuie să fi avut loc undeva în Podolia, unde am văzut că se refugiase „împinsu", vorba lui Ureche, de rivalul său. In aceste condiţii nici despre mormântul său nu avem nici o ştire.

Cronicile interne din secolul XVI îi atribuie lui Roman II un an de domnie (Cronicile slavo-române, p. 44, 48, 56, 61, 70, 157, 161, 168, 177; cf. şi Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 84), socotind, desigur, de la 13 iulie 1447, data decapitării lui Ştefan II şi până la 2 iulie 1448, ziua asasinării sale, fără a ţine seama de lungile întreruperi ale lui Petru al III-lea.



Tags: biografie viata date informatii cronologie Moldova (1346-1859) Domnitorii Moldovei Referat

  • Created on .
  • Last updated on .
  • Hits: 281
1: Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002