Fiu al lui Alexandru cel Bun din a patra căsătorie a acestuia cu doamna Marena, s-a născut în 1422 (Cronicile slavo-române, p. 6, 14). De pe la vârsta de şase ani, din 2 aprilie 1428, după documentele păstrate, tatăl său începe să menţioneze "credinţa" sa în actele domneşti, după cea a mai vârstinicilor săi fraţi vitregi, Ilia (Iliaș) al Moldovei voievod şi Ștefan al II-lea, până la sfârşitul domniei sale. Ulterior, ajuns în scaunul de la Suceava, Ilia îi mai aminteşte incidental "credinţa" la 13 şi 17 ianuarie 1432, după care Petru III e înlăturat din actele domneşti, şi activitatea sa, de la vârsta de zece ani, nu mai e cunoscută până în 1443 când îşi face din nou apariţia, de data aceasta ca asociat al fratelui său vitreg, mai vârstnic, Ștefan al II-lea.
Desigur, în acest răstimp a rămas alături de mama sa, doamna Marena, căci la 10 februarie 1429, Alexandru cel Bun dă acesteia, fiului lor Petru şi altor fraţii şi surori ai acestuia, mănăstirea de la Vâşnevăţ, unde era egumen Chiprian (din secolul XVI numită Căpriana), cu împrejurimile ei, şapte sate şi robi ţigani.
Fiind întâiul născut din a patra căsătorie a lui Alexandru cel Bun, Petru a cerut ajutorul lui Didrih Buczacki castelanul Cameniţei şi starostele Podoliei, pentru a-l înlătura pe fratele său vitreg Ştefan II, socotindu-se desigur, după obiceiul vremii, mai îndreptăţit să ocupe scaunul domnesc, ca fiu legitim, înaintea fratelui său bastard. Nu cunoaştem amănuntele înfruntării dintre cei doi fraţi vitregi, dar este cert, cum am văzut mai sus, că Didrih Buczacki l-a ajutat impunându-i lui Ştefan II să-l accepte ca asociat la domnie, Petru intitulându-se „moştenitor al Ţării Moldovei" şi având proprii săi dregători, printre cei ai fratelui său. Asocierea a durat dinainte de 3 martie 1443 şi până după 5 aprilie 1445, când Petru III cu ajutoare din Transilvania, de la loan de Hunedoara, a încercat din nou să-l înlăture pe Ştefan II, dar a fost învins de către acesta înainte de 29 mai 1445, şi silit să fugă din nou sub protecţia lui Didrih Buczacki, la 15 iulie 1446 aflându-se la Hotin cu puţini însoţitori.
După executarea lui Ştefan II la 13 iulie 1447 de către Roman al II-lea, fiul lui Ilia voievod, şi ocuparea scaunului domnesc de către acesta din urmă, înainte de 4 august 1447, Petru s-a decis să acţioneze din nou, de data acesta împotriva nepotului său de frate vitreg, Roman II. Cu sprijin de la acelaşi Didrih Buczacki, cu care încheiase o legătură scrisă în acest scop la Hotin, încă de la 15 iulie 1446, el l-a îndepărtat din scaun pe nepotul său, după circa o lună de domnie, prin luptă sau în urma unei înţelegeri, înainte de 22 august 1447, când, „Din mila lui Dumnezeu, noi, Petru voievod, domn al Ţării Moldovei" se afla la reşedinţa de la Suceava.
In lumina înţelegerii cu pan Didrih Buczacki din 15 iulie 1446 este limpede că trebuie înlăturată părerea ajutorării lui Petru III în acest caz de către loan de Hunedoara, cum s-a crezut. La 22 august 1447, aşadar, Petru III era domn deplin la Suceava, întărind mănăstirii Neamţ stăpânirea cu imunitate a 17 sate şi 2 iezere, „pentru pomenirea sfântrăposatului tatălui nostru, Alexandru voievod, şi pentru sănătatea noastră", fără a aminti măcar pe fratele său vitreg Ștefan al II-lea, înmormântat în biserica aceleiaşi mănăstiri doar cu o lună şi şase zile în urmă.
Domnia lui Petru III a fost scurtă, circa patru luni. (răstimp din care nu s-au păstrat documente interne), până după 23 decembrie 1447, când se afla în cetatea Ţeţina, din Ţara Şepeniţului, în nord-vestul Moldovei. Nu era un fugar alungat din scaun, cum s-a presupus (Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, op. cit., p. 176), ci dimpotrivă, nu numai că se intitulează „domn al Moldovei", dar deplasarea sa aici avea drept obiect renegocierea acordului, de-a dreptul oneros încheiat la 15 iulie 1446 la Hotin cu Didrih Buczacki. Acum, la 23 decembrie 1447 Petru III reduce prin „bună înţelegere", însă în termeni mai puţin deferenţi, darea anuală pe care se obligase cu un an în urmă să o plătească starostelui Podoliei, de la 1000 de zloţi turceşti, sumă foarte mare, la doar 400 de zloţi, care trebuiau achitaţi la fiecare Crăciun, la fel şi numărul ţesăturilor de mătase broşată („cufterii", varietate de „ camhă") de la 20, din care 10 „din cele mai scumpe", una chiar ţesută cu fir de aur, la doar 15 şi acestea doar „cambii uşoare". In schimb, pan Didrih, cu care s-a întâlnit personal, în preajma datei de achitare a datoriei anuale, acesta fiind şi scopul deplasării lui Petru la Ţeţina, urma să-i rămână „prieten statornic" şi să-i înapoieze zapisele sale cu obligaţiile anterioare faţă de el.
Din această ultimă înţelegere rezultă că la 23 decembrie 1447, cu două zile înaintea scadenţei datoriei (la Crăciun), Petru III nu numai că nu cerea ajutorul starostelui Podoliei, ci îi impunea chiar o reducere serioasă a obligaţiilor sale faţă de el, ceea ce arată că era departe de a se afla într-o situaţie dificilă. Aceasta a survenit ulterior, pe neaşteptate, după 23 decembrie 1447 şi înainte de 18 februarie 1448, când fostul său asociat la domnie Roman II îi luase deja locul la Suceava, îndepărtarea din domnie a lui Petru III având loc, aşadar, în acest interval.
In actul din 22 august 1447, singurul intern păstrat din această primă domnie deplină a lui Petru III, acesta menţionează şi „credinţa" lui Roman voievod, în calitate de asociat la domnie, numindu-l „frate", pentru că sintagma „nepot de frate" nu se utiliza în documentele slavone, fie pentru că acesta fusese şi el domn deplin. Oricum, diferenţa de vârstă între unchi şi nepot de frate era doar de cinci ani, Petru III fiind născut în 1422, iar Roman II în 1427.
Se crede că Petru III, care mai fusese asociat la domnie cu Ştefan II, arătându-se în 1446 dispus să stăpânească doar o parte din Moldova, ar fi acceptat fără dificultate asocierea cu Roman II, care trebuie să fi durat până la îndepărtarea sa de către acesta din urmă după 23 decembrie 1447. Sfârşitul acesteia, dar şi al domniei lui Petru III, s-a datorat unei lovituri organizată de Roman II, urmărind asasinarea unchiului său, nevoit să fugă în Transilvania: „ că cerca Roman să omoară pe Pătru, de i-au cautatu a fugi lui Pătru vodă la unguri" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 84).
După înţelegerea cu Didrih Buczacki din 23 decembrie 1447 de la Ţeţina (Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, Acte slavone inedite, din anii 1443-1447, privind istoria Moldovei, p. 184—185), ultimul act cunoscut din prima sa domnie, Petru III ameninţat cu moartea de fostul său asociat la domnie Roman II, a fugit în Transilvania la guvernatorul Ungariei loan de Hunedoara (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 84; cf. şi supra). Aici, după relatarea contemporană a lui Jan Dlugosz, Iancu de Hunedoara i-a propus căsătoria cu o soră a sa, "bătrână" de 50 de ani, ca motiv pentru amestecul său în Moldova, aflată sub suzeranitatea Coroanei polone, şi tânărul Petru III, în vârstă de 25 de ani, a acceptat. Tot ca preţ al restaurării sale pe tronul de la Suceava, Petru a promis recunoaşterea stăpânirii lui lancu de Hunedoara asupra cetăţii Chilia insulară (Licostomo), vechea fortificaţie bizantino-genoveză, care aparţinea de fapt Ţării Româneşti, dar care pe la începutul anului 1448, o dată cu restaurarea lui Petru III a fost ocupată de garnizoana ungară a lui Iancu de Hunedoara, instaurându-se aici pentru un timp o stăpânire comună ungaro-munteană, domnul Ţării Româneşti Vladislav al II-lea fiind vasalul guvernatorului Ungariei. In sfârşit, înainte de a-l trimite cu trupe de ale sale în Moldova, lancu a încheiat o „pace" (alianţă) cu Petru III, despre care se ştia la Oradea la 15 ianuarie 1448 (Fr. Pali, Intervenţia lui lancu de Hunedoara în Ţara Românească si Moldova în anii 1447-1448).
De abia după îndeplinirea acestor condiţii a avut loc intervenţia trupelor ungare, sub conducerea lui Csupor de Monoszlo, care l-a înlăturat de la domnie pe Roman II după 23 februarie şi înainte de 5 aprilie 1448.
Instalarea în domnie a lui Petru III a avut loc, aşadar, înainte de 5 aprilie 1448, când emite două documente la mănăstirea Pobrata sau din Poiană, în favoarea acesteia. După J. Dlugosz, Petru nu a mers pe linia adâncirii legăturii cu lancu de Hunedoara, ci a solicitat protecţia regelui Poloniei, oferindu-se să-i depună omagiu. De fapt dorea, desigur, sprijinul atât al guvernatorului Ungariei, cât şi al regelui Poloniei. In aceste condiţii Cazimir IV s-a decis să intervină în Moldova , pentru a înclina balanţa de partea sa. La Liov, unde s-a aflat între 21 iulie şi 1 august 1448, Cazimir IV a primit pe doamna Maria, văduva lui Ilia, căreia îi dăruieşte stăpânirea oraşului Colomeea, după ce aceasta i-a pus la dispoziţie cei 200 de călăreţi moldoveni care îl slujiseră pe fiul său Roman II, ucis de boieri la începutul lunii iulie. Totodată, regele a poruncit mobilizarea oastei polone pentru 4 august 1448 la Halici, în vederea campaniei în Moldova. Se îndreaptă el însuşi spre Halici, de unde, trecând prin Buczacz, soseşte la Cameniţa, reşedinţa Podoliei, la 9 august, rămânând aici până la 21 ale lunii. In prima jumătate a lui august 1448 are loc un schimb de solii între rege şi Petru III, care se temea să se înfăţişeze acestuia, socotind că ar vrea să-l captureze. Cazimir IV îi trimite un salvconduct asigurator, iar la 20 august 1448, înainte de a părăsi Cameniţa, unde îl aşteptase zadarnic, pentru depunerea omagiului, îi scrie, acordându-i protecţia sa şi ajutor împotriva inamicilor care vor să-l răpună.
Intre timp, primind salvconductul, Petru III se îndreaptă spre Cameniţa, dar ajuns la Hotin la 22 august 1448, află că regele plecase în ajun spre Lituania, pentru a participa la seimul de la Novogrod. Nu înainte însă de a trimite la Hotin patru nobili de vază pentru a lua jurământul de credinţă domnului moldovean şi a respinge oferta hanului tătar de a-l ajuta într-o campanie asupra Moldovei. Drept urmare, în aceeaşi zi, 22 august, Petru jură credinţă regelui Cazimir IV şi Coroanei polone, pe linia înaintaşilor săi, făgăduind să nu aibă alt suzeran şi să depună personal omagiu, iar boierii săi întăresc în aceeaşi zi această legătură prin propriul lor jurământ de credinţă. Pe lângă asta, acceptă să-l îndepărteze din Moldova (nu să-l predea!) pe cneazul lituan Mihail, fiul lui Sigismund Kiejstut, care se refugiase la curtea sa venind din Transilvania, după ce peregrinase, ca pretendent la conducerea Lituaniei, prin Mazovia, Prusia şi Silezia.
Nevoit să păstreze însă si relaţiile cu lancu de Hunedoara, la începutul lunii următoare, august 1448, Petru III trimite acestuia 3000 de călăreţi aleşi, care au participat în octombrie, la nefericita bătălie cu turcii de la Kosovo, iar la 11 septembrie 1448 întăreşte privilegiile comerciale ale negustorilor braşoveni.
Sfârşitul domniei lui Petru III e învăluit în mister, datorită tăcerii izvoarelor interne şi externe. Cronica lui Grigore Ureche ştie doar că „Acestu Pătru vodă, după ce datu cetatea Chilia ungurilor, au domnitu şi el numai un an şi au muritu". Tot un an de domnie îi acordă şi cronicile interne din secolul XVI, fără alte precizări cronologice. In schimb, cea mai veche listă de domni păstrată, de până la mijlocul veacului XV (scrisă sau copiată în secolul următor) îi atribuie o domnie de „1 an <şi> 2 luni", însumând, destui de exact, cele circa 5 luni din prima domnie, de la 1447, şi cele aproximativ 7 luni din cea de-a doua, de la 1448. Cum această ultimă domnie a cuprins lunile aprilie (inclusiv) - octombrie (inclusiv) 1448, rezultă că ea a luat sfârşit îndată după această ultimă lună.
Datele documentelor confirmă acest calcul. Intors de la Hotin, unde depusese, la 22 august, cum am văzut, jurământul de credinţă faţă de regele Poloniei, Petru III s-a aflat la Suceava între 3 septembrie şi 10 octombrie 1448, data ultimului său document păstrat. Cu o singură excepţie, la 5 octombrie 1448, când s-a deplasat la mănăstirea din Poiana Şiretului (Pobrata veche), căreia îi face danii, cum vom vedea, cu o anume semnificaţie.
Necunoscându-se nici data şi nici felul în care a murit Petru III, încă tânăr la cei 26 de ani câţi avea în 1448, de vreme ce se născuse în 1422, s-au propus pentru aceasta din urmă tot felul de scenarii ipotetice, de la scoaterea sa din scaun de către lancu de Hunedoara, „prin generalul Csupor <Csupor de Monoszlo>, acel trimis de el în Moldova spre a-l păzi contra atacurilor duşmane", la retragerea sa, se înţelege, de bună voie, în Transilvania sau Ungaria, unde a murit „curând, probabil de inimă rea" (?!), ca urmare a unei boli grave sau răni căpătată în luptă cu un nou pretendent, Alexăndrel, venit în Moldova din Polonia, ori, în sfârşit, „a fost ucis, se pare, de adversarii săi filopoloni, către sfârşitul anului 1448".
Dincolo de aceste, repet, ipoteze, precizare pe care, cu excepţia ultimului, autorii amintiţi uită, ca de obicei în astfel de cazuri, să o facă, cert este că după 10 octombrie 1448 Petru III dispare. Analizând atent documentul dat de acesta pentru mănăstirea din Poiană, unde s-a deplasat personal cu cinci zile în urmă, la 5 octombrie 1448, se observă limpede că Petru III, probabil grav bolnav, îşi simte sfârşitul, pregătindu-şi locul de veci. El acordă mănăstirii amintite câte şase buţi de vin din venitul său şi toată ceara din Târgu Frumos, iar călugărilor câte o cupă la trapeză (sala de mese), pentru pomenirea părinţilor săi, Alexandru cel Bun şi doamna Maria, şi „pentru sufletul tuturor înaintaşilor moldoveni care s-au trudit pentru Ţara Moldovei". Totodată, egumenul şi fraţii călugări: „ei să aibă a îngriji totdeauna de mântuirea sufletului domniei mele; şi vor sluji în fiecare miercuri, la vecernie, paraclisul, iar joi, liturghia", totul aflat sub incidenţa unui mare blestem. E o adevărată prevedere testamentară, astfel că Petru III a trecut la cele veşnice foarte probabil, nu mult după 10 octombrie 1448.
Mormântul nu i se cunoaşte, dar după prevederile amănunţite referitoare la slujbele pentru mântuirea sufletului său pe care urmau să i le facă, cum am văzut, călugării de la mănăstirea Sfântul Nicolae din Poiana Şiretului (Pobrata veche), cuprinse în actul citat din 5 octombrie 1448, este foarte probabil că s-a aflat în biserica acestei mănăstiri, risipindu-se ulterior o dată cu acest lăcaş, al cărui amplasament nici nu se mai cunoaşte.