Noul domn se numise înaintea domniei, printre cazacii din Ucraina, Ivan Serpeaha, poreclit Pidkova (forma ucrainiană a poreclei sale româneşti Potcoavă), în folclorul ucrainian fiind popular sub numele de Ivan sau Ivasenko Serpeaha, numele de familie reproducând pe cel armenesc al său, Serpega (în spaţiul polon Seripcov, Serepcovici). Cât despre numele său armenesc de botez, acesta a fost Carabied sau Garabet. A avut însă şi un prenume românesc, Nicoară, consemnat în legătură cu moartea sa în socotelile oraşului Liov: „Nikora Podkowa".
Cât despre porecla sa românească, "Potcoavă", preluată ca atare şi în limbile ucrainiană şi polonă, aceasta se datora forţei sale fizice, care îi permitea să "rupă" o potcoavă de fier. Un contemporan, Laureo, nunţiul papal din Polonia, îl descrie astfel în 1578: „El, după cât mi se spune, de acei care l-au văzut, e de vârstă între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, blond, frumos şi poartă, cum e obiceiul voievozilor moldoveni, o barbă foarte lungă: i se zice Potcoavă (Podkowa), care în polonă înseamnă potcoavă, fiind atât de voinic, încât cu mâinile rupe o potcoavă". Aceeaşi explicaţie a poreclei sale apare şi la un alt contemporan, cronicarul Joachim Bielski, după care: „fiindcă rupea potcoave, l-au poreclit Potcoavă". Iar cronica ucrainiană spune că: „pe acest loan, cazacii zaporojeni îl numiră Potcoavă, deoarece el îndoia cu puterea lui potcoave de cai, în faţa lor". De altfel, şi fratele său vitreg, Ion vodă cel Viteaz, era foarte voinic, acelaşi cronicar polon relatând că în bătălia de lângă lacul Cahul, când pedestraşii moldoveni au cucerit o seamă de tunuri turceşti, încercând să le ducă spre liniile lor, "însuşi loan a smuls unul şi nu era mic".
Aşadar, Garabet Serpega fratele vitreg, din familia armeană a mamei lui Ion vodă cel Viteaz, poreclit în română, ucrainiană şi polonă Potcoavă, cunoscut la ucrainieni ca Ivan sau Ivasenko Serpeaha, jar la români ca Nicoară Potcoavă, sau cu nume domnesc loan vodă, este unul şi acelaşi personaj. De vreme ce în 1577 avea 35-40 de ani, cum am văzut, după relatarea nunţiului papal din Polonia, putea fi născut cel mai devreme în 1537, fiind deci cu peste un deceniu mai mic decât fratele său vitreg, Ion Vodă cel Viteaz, al cărui tată era Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță). Cronicile polone, ca şi folclorul ucrainian din Uniunea polono-lituană, stat multinaţional, n-au fost interesate de originea în întregime armeană a personajului, care nu conta nici pentru categoria militară multinaţională a cazacilor. De altfel, nici cronica protopopului armean Hovhanes din Cameniţa Podoliei n-o pomeneşte, în general în Evul Mediu neexistând o problemă a "naţionalităţilor". In schimb, unii cronicari poloni nu uită să amintească, direct sau indirect, legătura sa de rudenie cu Ion vodă cel Viteaz. Pentru Joachim Bielski: „Era loan Potcoavă dintre cazacii zaporojeni, frate natural (după cum îl numeau unii) al răposatului loan voievod al Moldovei". In timp ce în cronica atribuită lui Leonard Gorecki vorbeşte de „Potcoavă, om născut dintr-o familie de jos şi crescut între cazaci, (care) sub pretextul unui oarecare drept de succesiune ce-l pretindea că-l are asupra ţării Moldovei (s.a.), a făcut o incursiune în ţara Moldovei, strângând nu mică oaste dintre aceşti cazaci". Iar cronica ucrainiană afirmă că la 1577 "se afla între cazacii zaporojeni fratele bun al domnului Moldovei Ivan, martirizat de turci, loan Potcoavă". In general, la nord de Nistru era recunoscut drept "Podhowa Iwoniae frater".
Grigore Ureche, care însă contopeşte pe "Ivan Potcoavă" cu "Creţul", urmând însă cronica lui Joachim Bielski, afirmă că "s-au fostu făcând frate lui Ion vodă", după care adaugă însă, "răspunzându-să de moşie şi de naşterea sa de la Mazoviia", completat de însemnarea lui Simion Dascălul, "de unde şi Ion vodă era" (Letopiseţul, p. 206). De altfel şi în izvoare diplomatice e numit "frate" al lui Ion vodă cel Viteaz (Iwonia Bruder).
Nu se cunosc alte amănunte despre cariera sa înaintea domniei, folclorul ucrainian, reluat ulterior în creaţia cultă de inspiraţie populară, atribuindu-i conducerea multor expediţii căzăceşti pe Nipru împotriva turcilor. In timpul său însă, Hovhanes, protopopul armean din Cameniţa, consemna că "loan Potcoavă mai fusese odată prin Valahia de unde mersese în Ungaria, de acolo plecase în Polonia unde locuia pe lângă notabili. De altfel, ca supus al regelui Poloniei, el era socotit la Cracovia "de neam polon" (A. Veress, Documente, I, p. 140).
Toate izvoarele narative amintite, cu excepţia, până la un punct, a cronicii lui Grigore Ureche, care se referă însă, de fapt, la expediţia pretendentului Creţul (Letopiseţul, p. 206) şi era un admirator al lui Petru Șchiopul, sunt de acord că o seamă de boieri moldoveni, nemulţumiţi de stăpânirea lui Petru, şi de influenţa tot mai mare a turcilor şi chiar a grecilor, după protopopul armean din Cameniţa, l-au chemat pe loan Potcoavă la domnie.
La 11 noiembrie 1577, loan Potcoavă a intrat în Moldova pe la Soroca (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 208), cu o oaste de 600 de cazaci nizovi (zaporojeni), conduşi de hatmanul Şah. Două zile mai târziu, Petru Şchiopul înştiinţa în Polonia despre aceasta. Bine primit de oamenii de rând, a înaintat până la Prut, în dreptul laşilor. In lupta care a urmat lângă reşedinţa domnească, descrisă de J. Bielski şi de celelalte cronici care l-au urmat, şi cunoscută exagerat de sultan, ca durând două zile, cei 500 de beşlii turci ai lui Petru Şchiopul au fost înfrânţi, şi domnul învins a fugit în Ţara Românească la nepotul sau Mihnea vodă, aşezându-şi tabăra la Buzău în aşteptarea ajutoarelor turceşti.
loan Potcoavă cu oastea sa a intrat de îndată în Iaşi, luând domnia, sub numele de Ion voievodul. Cronica ucrainiană, deşi urmează fidel relatarea lui J. Bielski, care indică pentru aceasta data de 29 noiembrie („Au intrat în Iaşi în ajunul Sfântului Andrei", Kronika polska, p. 1433), consemnează intrarea lui Potcoavă cu hatmanul Şah în reşedinţa domnească la data de 18 noiembrie, care poate fi acceptată, deoarece un interval atât de lung între 11 şi 29 noiembrie, între intrarea lui Potcoavă în Moldova, şi, respectiv, în Iaşi, nu se justifică. In plus, Grigore Ureche notează, desigur, după un izvor intern, că Potcoavă şi cazacii s-au dus la Iaşi „şi-au apucat scaunul, noiemvrie 23 de zile". Foarte probabil, intrarea noului pretendent în reşedinţa domnească a avut loc la 18 noiembrie 1577, iar ridicarea sa în scaun, alegerea de către boierii, care trecuseră de partea sa, s-a desfăşurat la 23 a lunii.
La 29 noiembrie 1577 Potcoavă era desigur deja uns şi încoronat, căci anunţa saşilor bistriţeni luarea domniei, mai precis întoarcerea în "patria noastră", spunându-şi „loan din mila lui Dumnezeu, principe al ţării Moldovei, domn şi adevărat moştenitor etc.".
Noul domn a trecut la împărţirea dregătoriilor, hatmanul Şah devenind comandantul oastei moldoveneşti, un anume Kopicki a primit pârcălăbia Hotinului etc. Un sol a fost trimis la sultan pentru confirmarea domniei, promiţând sporirea tributului, dar, capturat pe drum, n-a mai ajuns la Poartă.
Contraofensiva lui Petru Şchiopul nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Cu ajutoare turceşti şi muntene, el s-a îndreptat din Ţara Românească spre Iaşi. După 26 decembrie 1577, când loan vodă Potcoavă se mai afla în cetatea domnească, acesta, sfătuit de hatmanul Şah, a ieşit în întâmpinarea lui Petru Şchiopul, şi din nou, folosind puterea de foc a pedestrimii căzăceşti, l-a înfrânt, stratagema folosită de acesta de a mâna vite înaintea frontului său dovedindu-se greşită, căci vitele speriate s-au întors împotriva propriei oşti. Bătălia s-a dat la Docolina pe Prut, la 27 decembrie 1577, de vreme ce în ajun loan vodă se mai afla la Iaşi, iar la 28 a lunii Petru Şchiopul fugise la Roman.
Intors biruitor la Iaşi, loan Potcoavă, care nu dispunea decât de 400 de cazaci nizovi (zaporojeni), a aflat că la 24 decembrie 1577 întreaga oaste a Transilvaniei, sub conducerea lui Ştefan Bathory, nepotul principelui Cristofor Bathory, a intrat în Moldova, la cererea lui Petru Şchiopul şi la porunca sultanului, care şi el mobilizase ostile sangiacilor de la hotare. A doua zi după înfrângerea de la Docolina, la 28 decembrie 1577, Petru Şchiopul se refugiase deja în tabăra oştii transilvane aflate la Roman, în drum spre Iaşi.
In intervalul 28-30 decembrie 1577, înţelegând că nu va putea face faţă oştii transilvănene cu cele câteva sute de cazaci ai săi, şi cu o seamă de moldoveni, de a căror credinţă nu era sigur în aceste condiţii, sau cum spune Grigore Ureche, „că nu se va putea aşeza la domnie", loan Potcoavă a hotărât să se retragă în ţinutul zaporojenilor, la Pragurile Niprului. Părăsi deci laşul în intervalul anunţat, căci la 31 decembrie 1577 Ştefan Bathory nota în jurnalul său de campanie, atât alungarea lui Potcoavă cât şi revenirea lui Petru Şchiopul în scaun.
De la Iaşi, luând 14 tunuri, obiecte de preţ şi provizii, loan Potcoavă porni spre Suceava, de unde se îndreptă spre Soroca. Aici însă, temându-se să nu fie asediat de oastea lui Petru Şchiopul, a părăsit curând cetatea, intrând în Podolia, căci zăpada mare nu îngăduia drumul prin stepă spre Zaporoje. Urmând porunca regelui Poloniei Ştefan Bathory, Janus de Zbaraz, voievodul de Braţlav (Braclaw), a reuşit să-l aducă de la Cerkask, unde se afla, la Niemirov, făcându-l să accepte să fie condus la rege de către hatmanul N. Sieniawski.
Intre timp însă, la 1 februarie 1578, solul lui Petru Şchiopul, care cerea pedepsirea lui Potcoavă, a fost primit de rege. Stăruinţele sale n-au rămas fără rezultat, astfel că la 11 februarie când loan Potcoavă a ajuns la Varşovia, în loc să fie primit cum se aştepta de către rege, a fost arestat şi cu picioarele în lanţuri a fost pus sub paza strictă a haiducilor unguri ai lui Ştefan Bathory, acesta dorind să-l execute de îndată, dacă nu s-ar fi temut de reacţia nobililor poloni care îl simpatizau pe Potcoavă.
Nemulţumit de tulburările provocate în Moldova de cazacii conduşi de un frate al lui loan Potcoavă şi temându-se ca sultanul să nu pună vreun paşă în locul nevolnicului Petru Şchiopul, la 14 aprilie 1578 regele Ştefan Bathory a plecat de la Varşovia la Liov pentru a fi mai aproape de aceste evenimente, trimiţându-l pe Potcoavă în închisoarea sigură din cetatea Rawa din Mazovia. La 6 iunie 1578, acesta a fost adus de la Rawa la Liov, fiind apoi judecat şi condamnat la moarte de castelanul de Vilna, mareşalul marelui cnezat al Lituaniei J. Chotkiewicz, împotriva dorinţei acestuia, la stăruinţele regelui Poloniei, susţinut de cancelarul Jan Zamoyski şi mai ales aflat sub presiunea ceauşului turc, a marelui vizir Mehmed Sokollu, şi chiar direct a sultanului, prin scrisori ultimative, care îl cereau imperios pe Potcoavă, viu sau mort, dar şi a lui Petru Şchiopul, ai cărui trimişi la rege aduceau daruri, dar cereau acelaşi lucru. Pretextul condamnării capitale a fost "pentru stricarea păcii cu turcii".
La 16 iunie 1578, în piaţa centrală a cetăţii Liov, înaintea primăriei, la orele 14, a avut loc decapitarea lui loan (Nicoară) Potcoavă. Regele Ştefan Bathory, temându-se de o răscoală şi pentru a nu-şi ştirbi prestigiul, printr-o faptă care, chiar pe vremea aceea, se aprecia că „nu face cinste acestei naţiuni", a plecat de dimineaţă la vânătoare pentru două zile, la execuţie asistând însă ceauşul turc şi trimisul lui Petru Şchiopul, într-un oraş închis, bine păzit şi înţesat de oameni ai regelui înarmaţi. Condamnatul a venit nelegat, i s-a citit osânda, după care, din piaţă (nu a fost înălţat un eşafod) rosti fără frică o mişcătoare cuvântare, arătând că nu are altă vină decât „că m-am bătut totdeauna cu bărbăţie şi ca un cavaler cinstit împotriva duşmanilor numelui creştinesc...". Invinuieşte pe regele Ştefan Bathory, în care a avut încredere, de a fi "un câine trădător", el trebuind să moară "pentru că Turcul (sultanul), câinele păgân, i-a dat poruncă regelui vostru, vasalul său, ca să face aceasta".
Apoi arătând către cei opt slujitori şi tovarăşi ai săi, care îl însoţiseră, înconjurându-l până în ultimul moment, cere să nu fie năpăstuiţi după moartea sa, iar după aceasta călăul să nu-i atingă corpul, ci să fie încredinţat acestor oameni ai săi.
Nu e vorba de un discurs livresc, ci chiar de cuvintele şi gesturile lui loan Potcoavă, notate amănunţit de cineva care a asistat la execuţie, undeva în preajma condamnatului. Acest martor a consemnat apoi, că după aceste cuvinte, ochii celor din jur s-au umplut de lacrimi, mai ales ale acelor oşteni care veniseră în nădejdea de a-l scăpa, covârşiţi însă de măsurile de pază poruncite de Bathory. Unul din ei i-a întins o cupă de vin, Potcoavă închinând „pentru amintirea lui şi a tuturor tovarăşilor săi", după care a trecut de două ori de-a lungul pieţii în care avea loc execuţia, cerând ca în locul paielor pe care trebuia să îngenuncheze să-i fie adus dintre lucrurile sale un covoraş. Ingenunche pe acesta, cu faţa spre soare, spunându-şi rugăciunile şi închinându-se după obiceiul ortodox. După care, la cererea călăului, îşi aranjă hainele şi poziţia capului pentru a nu împiedica lovitura mortală de secure sau de sabie, pe care o primi "cu mare stăpânire de sine". Un slujbaş arătă privitorilor, după obicei, capul tăiat de trei ori, în timp ce printre privitori se iscă un murmur de nemulţumire, care fără măsurile de pază luate de rege ar fi dus la o răscoală. O vreme s-a vorbit apoi despre execuţie "peste tot cu o neţărmurită indignare".
Relatarea anonimului martor a fost consemnată, la rândul ei, cu toate amănuntele sare dramatice, de florentinul Filippo Talducci în scrisoarea din 12 iulie 1578, adresată stăpânului său Giovan Battista Concini de Conte della Penna din Florenţa. Deşi cea mai detaliată, ea făcea parte dintr-un şir de relatări, care, începând din ziua următoare execuţiei, 17 iunie 1578, porneau din Liov, apoi şi din alte oraşe ale Poloniei, către Occident, sub formă de "avizzi" sau rapoarte, confirmând-o şi completând-o, făcând cunoscută soarta tristă a acestui neînfricat luptător antiotoman, scurt timp domn al Moldovei.
După execuţie, mărturisesc doi martori oculari, informatorul lui F. Talducci şi un anonim, oamenii lui Potcoavă care asistaseră la aceasta i-au luat corpul, după dorinţa sa, spălându-l şi „cosându-i capul la loc" cu mătase, l-au pus într-o ladă veche, pe care el însuşi şi-o pregătise, "ducându-l într-o mănăstire ucrainiană din vecinătate" unde „l-au îngropat apoi cu cinste mare". Biserica acesteia nu este alta decât cea ortodoxă cu hramul Adormirea Sfintei Fecioare Maria (Sfânta Maria), în care la 1564 fuseseră înmormântaţi şi ceilalţi executaţi din Moldova, Ștefan Tomșa, cu boierii Moţoc şi Spancioc, care însă arsese în 1571, fiind încă ruinată la 1578.
Cinci zile după execuţie, la 22 iunie 1578, cei cinci slujitori propriu-zişi ai lui Nicoară Potcoavă, care asistaseră la sfârşitul acestuia, mărturisesc printr-un act anume că după condamnarea sa şi înainte de îndeplinirea sentinţei, acesta, arătat aici, după obicei, cu numele românesc de botez, a lăsat popii loan de la biserica ortodoxă a Adormirii Sfintei Fecioare Maria din Liov, după medierea castelanului de Vilna, mareşalul Lituaniei J. Chotkiewicz, două haine cusute cu aur, cu 15 nasturi de argint auriţi, în veşnică stăpânire, pentru a fi îngropat în amintita biserică.
Ulterior, la o dată necunoscută, cazacii au strămutat rămăşiţele lui Potcoavă la mănăstirea din Kanev, unul din centrele importante ale căzăcimii din acea vreme, cronicile ucrainiene compilate în veacul XVIII cunoscând doar acest loc de înmormântare. Strămutarea a fost prilejuită, foarte posibil, de începerea rezidirii bisericii Adormirii Fecioarei Maria din Liov, la 1591 (lucrările au durat până în 1629), iniţial chiar cu participarea lui Petru Şchiopul.
