CONDUCĂTORI

Petru al VI-lea Șchiopul

  • NASCUT: 1534
  • DECEDAT: 1 iulie 1594
  • NATIONALITATE: Română
  • CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Moldovei
  • PRECEDAT DE: Ion Vodă cel Viteaz
  • SUCCEDAT DE: Ioan (Nicoară) Potcoavă

Frate mai mic al domnului muntean Alexandru al II-lea Mircea, tratat la început în Moldova cu oarecare răceală, ca provenind din afara dinastiei domnitoare, avea cel puţin tot atâta drept la tronul moldovean cât aveau şi Alexandru Lăpușneanu şi urmaşii săi la cel muntean, pe care de altfel şi-l afişau cu orice ocazie. Şi unii şi alţii, în vremea sa, proveneau din Vlad al II-lea Dracul: Bogdăneştii, pe linie feminină, prin fiica lui Radu cel Frumos, nepoata lui Vlad Dracul, soţia lui Ștefan cel Mare, iar Mihneştii, pe filieră masculină, prin Mihnea I cel Rău, fiul lui Vlad al III-lea Țepeș şi nepotul lui Vlad Dracul, ai cărui nepoţi de fiu, la rândul lor, erau Petru Şchiopul şi Alexandru II Mircea.

„Era — după cronicarul din timpul său Azarie — un om de neam domnesc, nepotul lui Mihnea voievodul muntenesc, fiul lui Mircea voievod, cu înfăţişare plăcută, cu ochi veseli, arăta chip frumos, destoinic pentru domnie. Acesta era fratele lui Alexandru voievodul muntenesc şi se silea să ajungă la luarea domniei fără război şi luptă" (Cronicile slavo-române, p. 137,150). Fiu al domnului Ţării Româneşti Mircea al III-lea şi nepotul lui Mihnea cel Rău, Petru s-a născut în 1534, căci pe lespedea sa funerară se arată că a murit la 1 iulie (st.n.) 1594, la 60 de ani împliniţi (Hurmuzaki, XI, p. 451), el fiind mai mic decât fratele său Alexandru II Mircea, domnul Ţării Româneşti, născut la 3 martie 1529.

De obicei, datele înscrise pe pietrele de mormânt prezintă cel mai mare grad de credibilitate, consemnând, de regulă, declaraţii din timpul vieţii decedatului, sau ale unor membri ai familiei sale bine informaţi. In timp ce diversele relatări ale vremii notează, în general, impresii de vârstă datorate înfăţişării personajului. In această categorie se înscriu două rapoarte din 1568, care îi atribuie 25 sau 20 de ani, fiind, deci, născut în 1543, respectiv 1548; o scrisoare din 1562, când ar fi avut 15 ani, aşadar ar fi văzut lumina zilei în 1547, în sfârşit, un raport veneţian din 1559, când ar fi fost în vârstă de 10 ani, ceea ce ar plasa naşterea sa în 1549.

Se ştiu puţine despre acest frate al domnului muntean. In cronica murală din biserica mănăstirii Bucovăţul Vechi, de lângă Craiova, acesta menţionează la 1574 că: „de când a murit răposatul Pătraşcu vodă (24 decembrie 1557), în Ţarigrad închişi şi în temniţă, până a ieşit răposatul Petru voievod (Petru cel Tânăr) din Ţara Românească (1568) şi când am stat domnia mea domn a toată Ţara Românească" (Cronicile slavo-române, p. 195). Intr-o formă puţin modificată, aceeaşi povestire este reluată şi pe peretele de vest al bisericii, deasupra chipurilor lui Miloş şi Petru Şchiopul, aflând astfel exact numele fraţilor lui Alexandru II Mircea eliberaţi de acesta din închisoare în 1568: „iar milostivirea sa a scop pe fraţii săi din temniţă, pe Miloş vodă şi Petru vodă". Aşadar, Petru Şchiopul a stat în închisoare la Constantinopol zece ani, între sfârşitul lui 1557 şi 1568, ca, de altfel, şi fraţii săi, desigur, pentru a nu deranja domniile lui Mircea Ciobanul şi a fiului său Petru cel Tânăr, din altă ramură a urmaşilor lui Basarab I.

Nu ştim dacă Petru Şchiopul l-a însoţit pe fratele său mai mare, care vreme de peste trei decenii s-a aflat în exil în „Ţara Arăpească" şi în Alep (în Siria), cert este că în octombrie 1570 el se mai afla la Poartă, având rangul otoman de „muteferrika", pe care l-au avut şi fraţii săi Alexandru şi Miloş la 1555, cu solde de câte 10 aspri pe zi, rang ce urma după cel de sangeac şi guvernator de provincie, şi pe care îl purtau pe atunci fiii de voievozi români. Pentru a risipi orice nedumerire în legătură cu acest titlu exotic, care nu i-a fost atribuit doar lui Petru Şchiopul, cum se crede de obicei, vom cita explicaţia asupra înţelesului său, pe care o dădea la 20 iunie 1581 De Germigny, ambasadorul Franţei la Poartă, regelui său Henric III, în legătură cu titlul de muteferrika pe care îl purta atunci Petru Cercel: "grad mai mare decât ceauş şi cesnigir, şi primul după sangeaci şi guvernatori de provincii, şi cu nobili din casa sa şi oşteni din compania sa, care nu recunosc alt şef decât pe sultan, şi nu merg la război decât cu persoana acestuia, şi reprezintă cea mai mare onoare ce se acordă fiilor şi fraţilor principilor voievozi din Valahia şi Bogdania, rezidând la Poartă...".

Silinţele ambiţiosului Alexandru II Mircea, care, cum am mai arătat, „se îngrijea mult de fratele său Petru", având relaţii întinse cu dregătorii Porţii, şi, se pare, chiar sprijinul lui Mihail Cantacuzino Şeitanoglu, i-au obţinut domnia Moldovei. Ştiind, desigur, că Ion Vodă cel Viteaz nu avea susţinători influenţi la Poartă, la rândul său, Petru a promis marelui vizir Mehmed Sokollu, cunoscut pentru avariţia sa, o mare sumă (100 000 de galbeni), şi apoi în fiecare an, altele, în afară de ce va plăti sultanului, dobândind astfel prin el scaunul Moldovei, la care încă de pe atunci era candidat şi Iancu Sasul.

Ceremonia de învestire de către marele vizir a avut loc la 18 martie 1574, la conducerea trupelor care urmau să-l instaleze fiind numit Iusuf aga Cigalazade, al patrulea capugiu al sultanului, căruia i-au fost imediat după aceea acordaţi în dar 20000 de galbeni. Zece zile mai târziu, la 28 martie 1574, Petru voievod a sărutat mâna sultanului, care i-a dăruit un cal împodobit cu aur şi pietre preţioase, multe haine de aur şi o sabie persană ferecată cu pietre preţioase. Lui Cigalazade i-a fost încredinţat steagul de învestitură sub care trebuia să-l introducă în ţară. Alţi paşi i-au dăruit cai şi haine şi a fost condus cu mare alai la reşedinţa sa. In  sfârşit, a doua zi, 29 martie 1574, Petru Şchiopul a plecat spre Moldova "cu o frumoasă companie".

Operaţiile militare pentru înlăturarea lui Ion vodă cel Viteaz, cu rezultate schimbătoare, s-au încheiat abia la 11 iunie 1574, o dată cu moartea marelui voievod. Din acest moment abia poate începe prima domnie a lui Petru, poreclit Şchiopul chiar în timpul vieţii, nu în legătură cu vreun defect fizic, ci datorită unei boli cronice (reumatism, artroză), care uneori, prin durerea provocată, îi deforma mersul.

Groaznicul jaf al tătarilor "cu nărav de câine şi cu obicei rău", care "au ajuns până la Roman, arzând şi prădând, din care ar fi scăpat numai Suceava şi Siretul (Azarie, în Cronicile slavo-române; Grigore Ureche, Letopiseţul; H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România), a împiedicat instalarea în tihnă a noii domnii. Petru Şchiopul a trimis mai întâi pe vornicul Bilăi, fostul mare stolnic al lui Ion vodă, care îl trădase pe acesta, trecând în tabăra turcească în ajunul bătăliei de lângă lacul Cahul, „de prinse scaunul Sucevii şi dede veste de pace şi de domnu tânăr şi scoasă băjăniile pre acasă" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 205). Abia la 25 iunie 1574, noul domn şi-a făcut apariţia în vechiul scaun al Sucevei, care scăpase nejefuit de tătari.

Iar o lună mai târziu, la 24 iulie 1574, o însemnare cu slove de aur pe peretele de sud al naosului bisericii Sfântul Gheorghe a mitropoliei din Suceava arată data la care s-a desfăşurat, chiar în acel loc, ceremonia ungerii şi încoronării lui Petru Şchiopul: „7082 (1574) iulie 24 a stat la domnie Io Petru voievod". Cum el nu a fost în prealabil ales de boieri, ci numit direct de Poartă, această ceremonie a avut, fără îndoială, o însemnătate deosebită în legitimarea domniei sale.

In a doua jumătate a anului 1574, în Ţara Românească, mulţumit, fratele său, Alexandru II Mircea, poruncea să se însemne pe peretele bisericii din Bucovăţ, exagerând virtuţile militare ale blajinului Petru Şchiopul, că „Domnul Dumnezeu a dăruit pe Io Petru voievod cu domnia în Moldova. Şi cinstitul meu împărat l-a trimis în ţară, să domnească. Iar Ion vodă nu a vrut să iasă din ţara Moldovei, după cum i-a poruncit cinstitul împărat să vie la Poartă. Iar Petru voievod, el a ridicat oşti şi a omorât pe Ion voievod şi i-a tăiat capul. Şi a cucerit Petru voievod cu sabia <şi> a luat toată ţara Moldovei" (Cronicile slavo-române, p. 195-196).

Profitând de slăbiciunea domniei lui Petru Şchiopul, îngrozit, şi "plângând" numai la ideea unei campanii militare, începând din vara lui 1577, în Moldova îşi fac apariţia patru pretendenţi, care, cu excepţia, poate, a primului, pretindeau a fi fraţi sau nepoţi ai lui Ion vodă cel Viteaz, tot aşa cum în 1565 apăruseră pseudofraţi ai lui Dimitrie Wisniowieski şi Despot vodă, care cu ajutorul imperialilor pretindeau domnia Moldovei. Pretendenţii care răsar la 1577 veneau însă cu ajutorul cazacilor, categorie militară (nu etnică!) în plină organizare, din zona Podoliei şi până la Kiev, de neam polon îndeosebi, dar şi ucrainean, ca cei care îl slujiseră şi pe Ion vodă cel Viteaz. In această vreme, termenul turcesc cazac continuă să aibă atât înţelesul mai vechi de "hoţ", cât şi pe cel de "ostaş format". Pretenţiile acestor candidaţi la scaunul lui Petre Şchiopul erau nefondate, chiar dacă cel puţin doi dintre ei erau cu adevărat fraţi după mamă, iar unul nepot de frate, ai lui Ion vodă cel Viteaz, din familia armeană din Polonia „Serpega". Nefiind însă fii de voievod, ca Ion vodă, ci ai armeanului Serpega, numai faptul că erau rude după mamă cu defunctul domn nu le dădea dreptul la tron. Intrând însă în categoria militară a căzăcimii, sau numai obţinând ajutorul acesteia, au canalizat energia războinică antiotomană a cazacilor, îndeosebi a celor din zona Braţlavului (Braclaw) spre înlăturarea paşnicului Petru Şchiopul sprijinit de otomani.

Prima încercare de acest fel o face în vara anului 1577, în iunie, când nu se ajunge la lupte, şi apoi în august—septembrie, un anume poreclit "Creţul"; care şi-a zi loan ca domn, în amintirea predecesorului său, dacă nu cumva vroia chiar să treacă drept acesta. Cu 200 de cazaci, iar după Grigore Ureche (Letopiseţul, p. 207), din cei 330, conduşi de atamanul Şah, loan Creţul nu a reuşit să-l răstoarne pe Petru Şchiopul, şi s-a retras mult înainte de 14 septembrie 1577. In ţară a fost sprijinit de unii boieri, precum logofătul Vasile Bălţatu, ginere al lui Alexandru Lăpușneanu, şi un Filipovschi, de neam polon, probabil marele stolnic al lui Ion vodă cel Viteaz, în fapt „Creţul" a fost frate bun cu Ioan (Nicoară) Potcoavă, făcând, aşadar, parte din familia armeană, Serpega, a mamei lui Ion vodă cel Viteaz, căruia îi era frate vitreg.

Sfârşitul primei domnii a lui Petru Şchiopul s-a datorat însă unui alt pretendent, şi el fratele armean dinspre mamă al lui Ion vodă cel Viteaz, Garabet, sau cu prenumele moldovenesc Nicoară, poreclit Potcoavă, care ca domn şi-a spus şi el loan vodă. Cu trupe căzăceşti, el a intrat în Moldova pe la Soroca, la 11 noiembrie 1577, şi după o luptă cu oastea lui Petru Şchiopul, lângă Iaşi, în apropierea Prutului, acesta din urmă a fost înfrânt, fugind spre Ţara Românească, până la Buzău, unde s-a aşezat, în aşteptarea beiului de Silistra şi a altor ajutoare turceşti.

Invingător, loan Potcoavă a intrat în Iaşi la 18 noiembrie 1577, după cronica ucraineană, „şi au apucat scaunul, noiemvrie 23 de zile", adică a fost ales domn de către boieri la această dată. După cronica secuilor, însă, Petru Şchiopul ar fi fost alungat de loan Potcoavă „în ziua Sft. Andrei" (30 noiembrie), ceea ce nu se explică decât prin datarea cu ajutorul unei sărbători religioase importante, atât la ortodocşi cât şi la catolici. Aşadar, întâia domnie a lui Petru Şchiopul s-a încheiat înainte de 18 noiembrie 1577.

Infrânt de loan Potcoavă la 27 decembrie 1577, în bătălia de la Docolina pe Prut, Petru Şchiopul s-a refugiat în tabăra de la Roman a oastei transilvănene, condusă de Ştefan Bathory, nepotul principelui Cristofor Bathory, unde se afla a doua zi, la 28 decembrie. Puternica oaste ardeleană care venise în sprijinul său a intrat în Moldova cu doar patru zile în urmă, înaintând rapid, fără să întâmpine rezistenţă până la Roman, în drum spre Iaşi. A continuat deplasarea în acelaşi ritm, cu atât mai mult, cu cât loan Potcoavă, neavând decât 400 de cazaci zaporojeni, s-a retras de la Iaşi spre Suceava, năzuind spre Polonia în intervalul 28-30 decembrie 1577, neîndrăznind să înfrunte armata transilvăneană mult mai numeroasă.

Astfel că Petru Şchiopul a fost reaşezat în scaunul de la Iaşi la 31 decembrie 1577. In jurnalul său de campanie, Ştefan Bathory notează sec: „1577, 31 decembrie. Alungând pe Potcoavă pseudo-principe, Petru a fost reaşezat în scaun 1577". Intrarea solemnă în Iaşi a  avut loc, desigur, a doua zi, 1 ianuarie 1578, dată sub care Grigore Ureche notează: „cându s-au aşezat al doilea rându Pătru vodă Şchiopul la scaun, 7086 ghenarie 1 dni".

Oastea căzăcească de la Zaporoje, aflată sub ascultarea hatmanului Şah, pregătită iniţial, desigur, pentru a veni în ajutorul lui loan Potcoavă, în condiţiile retragerii acestuia în Polonia, după o seamă de năvăliri acolo, şi-a găsit o nouă întrebuinţare, pornind spre sfârşitul lui ianuarie 1578, sub conducerea lui Alexandru, fratele lui loan Potcoavă, o altă campanie împotriva lui Petru Şchiopul.

La 3 februarie 1578, noul pretendent trecea hotarul Moldovei, cu 1 000-2000 de cazaci cu tunuri, înaintând în grabă spre Iaşi, unde a intrat la 9 februarie 1578 (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 211). Petru Şchiopul, „ştiind poticala ce păţise mai nainte cu cazacii, nu s-au apucat de războiu", fugind la nepotul său Mihnea, în Ţara Românească, unde se afla încă în jurul datei de 17 februarie 1578, pregătind împreună cu acesta contraofensiva. Aşadar, înainte de 9 februarie 1578, el îşi pierduse domnia, chiar dacă pentru scurt timp.

Din fragmentele păstrate de copişti din cronica lui Ureche e greu să înţelegem această mişcare de domni în toată complexitatea ei. Polonia şi înalta Poartă nu intervin hotărât, cazacii nu au totuşi forţa necesară să stăpânească Moldova prin domnii ridicaţi din rândul lor, dar nici Petru Şchiopul, poate cel mai puţin războinic domn român din acest veac al "vitejilor" (aventurierilor, după N. Iorga) nu e potrivit să le facă faţă. Are însă o calitate, e stăruitor şi revine mereu, în ciuda condiţiilor nefavorabile pentru el.

Aflat încă de la 22 februarie 1578  alături de oastea lui Daud beiul de Silistra la asediul curţii domneşti din Iaşi, unde Alexandru Potcoavă opunea o dârză rezistenţă, Petru Şchiopul şi-a putut relua domnia îndată după înfrângerea şi capturarea lui Alexandru vodă, în zorii zilei de 13 martie 1578, zi în care el a intrat desigur în Iaşi.

Cazacii au continuat să-şi trimită "domnişori" (pretendenţi la domnie), fără a se arăta tulburaţi de înfrângerile şi soarta acestora. „De noroc era Pătru vodă cu cazacii, cum se tâmplă pururea omului de n-are odihnă, că bine de unii nu să mântuia, alţii venia asupra lui" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 211), iar regele Poloniei era incapabil să-i oprească, în ciuda cererilor şi chiar ameninţărilor venite din partea Porţii, şi mai ales a jafurilor tătăreşti de răspuns. Ştefan Bathory relatează lui Murad III în septembrie 1578 că oastea regală nu-i poate descoperi pe cazaci, care "se află risipiţi prin păduri şi se ascund în bălţi şi ape", iar la apropierea acesteia "ca şi sălbăticiunile, se ascund în vizuinile lor". Numărul lor a crescut cu cei deznădăjduiţi, cărora tătarii le-au luat averile şi familiile, însă "n-a trecut niciodată de şapte ori opt sute", şi oricum, e greu să fie nimiciţi prin pustietăţile lor.

La 27 iulie 1578 trec Nistrul în Moldova „nişte cazaci cu un domnişor" nenumit (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 211), care se dădea drept Petru, fiul legitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Acesta însă murise de ciumă la Poartă în 1575-1576, iar cel care îi luase identitatea pentru a dobândi domnia era tot un moldovean, Petru zis Miotta, ajuns însă hatman al cazacilor zaporojeni. In drum spre Iaşi obţine o biruinţă înainte de 10 august 1578, dar boierii lui Petru Şchiopul l-au atras în cursă, sub pretextul unui sfat tainic, capturându-l şi „puţin după aceea îi sfâşie trupul cu caii. Aşa a murit, sărmanul, fără să capete domnia".

In septembrie 1578 îşi încearcă norocul Constantin, fiul lui loan Potcoavă, după eliberarea din prinsoarea polonă în urma executării tatălui său, ajungând până la mănăstirea Probota (Pobrata). A fost însă atras şi capturat de beiul de Bender (Tighina) care l-a trimis la Constantinopol. Ulterior a ajuns din nou în Polonia, în iunie 1584 aflându-se închis la Malbork, Petru Şchiopul cerând regelui Poloniei să-l execute.

La 2 octombrie 1578 intra în Moldova cu cazaci Constantin, fiul lui Ştefan, nepotul lui Ştefan Lăcustă, care mai încercase să ia domnia în 1566 (Hurmuzaki, XI, p. XLIII; Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 211). Iniţial a fost o victimă a tratativelor dintre Poartă, Petru Şchiopul şi regele Ştefan Bathory, dintre decembrie 1577 şi septembrie 1578 ultimul promiţând să-l mute departe de hotarul Moldovei, spre Germania. Tentativa regelui de a-l captura în iulie-august 1578 l-a făcut să fugă de la Liov la cazacii zaporojeni, cu ajutorul cărora a intrat în Moldova, fiind înfrânt însă la 12 octombrie 1578, lângă Nistru, de oastea lui Petru Şchiopul. Retras în Ucraina, lângă Kanev, el continuă să ameninţe pe Petru Şchiopul, care îi cere extrădarea, şi în primăvara 1579, la 6 aprilie, regele Poloniei cerându-le cazacilor zaporojeni să asculte de starostele de Cerkask şi să-l prindă pe Constantin Lăcustă.

In octombrie-noiembie 1579, magnatul polon Samuel Zborowski, fratele lui Cristofor, cel care îl atacase pe Bogdan Lăpuşneanu în 1572, a încercat să ia domnia, cu trupe polone, sau căzăceşti, fiind înfrânt de oastea moldoveană pe la mijlocul lui octombrie, iar apoi a fost abătut de la planurile sale prin darurile trimise de Petru Şchiopul, îndreptându-şi oastea asupra Cetăţii Albe, pe al cărui sangeac l-a omorât.

Pe lângă toate, şi Albert Laski, susţinut de imperiali, continua în 1579 să emită pretenţii la domnia Moldovei.

Veşnica ameninţare a cazacilor pe care paşnicul jăluitor la Poartă, Petru Şchiopul, nu era potrivit să o îndepărteze, a cazacilor, dar şi a nobililor poloni, care atacau, cum am văzut, nu numai Moldova, ci şi teritoriile otomane din Bugeac, în vreme ce forţele turceşti erau prinse în războiul din Iran, asasinarea susţinătorului său, marele vizir Mehmed Sokollu la 11 octombrie 1579, înlocuit cu un adversar al lui Petru Şchiopul, care venea cu o clientelă de asemenea nefavorabilă acestuia, intrigile la Poartă ale unui nou pretendent, lancu Sasu, fratele doamnei Chiajna, în jurul cărora se grupaseră partizanii Mirceştilor, adversarii Mihneştilor, dintre care făcea parte şi Petru Şchiopul, dar mai ales sumele mari de bani plătite de pretendentul căruia împrejurările îi aduseseră apa la moară, au dus la mazilirea lui Petru vodă. Cereau această mazilire la Poartă şi o seamă de boieri moldoveni, care nu se puteau împăca cu gândul „de a fi conduşi de unul din Ţara Românească".

Drept urmare, la 21 noiembrie 1579, Petru Şchiopul a fost mazilit, reprezentantul lui la Poartă (capuchehaia) strangulat, şi un ceauş („un turc mare", spune Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 212) a fost trimis în Moldova să-l aducă cu fiare la picioare, totul din cauză că noul mare vizir, Semiz Ahmed paşa, nu-l vedea bine, cum aflaseră în următoarele zile reprezentanţii europeni la Poartă. După o relatare grecească: „1580 (corect 1579) luna lui noembre, a venit ceauşul care a luat pe preacucernicul domn Io Petru voevod din Iaşi".

"Nenorocitul" Petru vodă a primit ceauşul care îi aducea mazilirea la 2 decembrie 1579 (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 212), din acest moment, după obiceiul vremii, domnia sa încetând oficial.

In zilele următoare, împreună cu familia sa şi trimisul sultanului, a plecat spre Constantinopol, ajungând aici după plecarea noului domn,Iancu Sasul, spre turci, la 9 decembrie 1579, mai precis, după 28 decembrie, când sosirea sa era încă aşteptată. Zadarnic a cerut o audienţă sultanului Murad III. A fost refuzat, păstrându-şi astfel cei 18000 de galbeni pe care altfel ar fi putut să-i dea degeaba sultanului, A fost trimis la Alep (de unde revenise la Poartă inamica sa doamna Chiajna), cu suma zilnică de 40-60 de aspri, spre sfârşitul lui ianuarie 1580. Rămâne liniştit la Alep, uitat de lume; în cursul anului 1580, la 3 februarie în Polonia, şi la 20 august la Constantinopol, crezându-se chiar că a murit.

Mazilirea lui lancu Sasul şi rechemarea din exilul de la Alep a lui Petru Şchiopul, mişcare decisă de noul mare vizir Kodja Sinan paşa, a avut loc în cursul lui august, cel târziu în a doua jumătate a lunii, oricum înainte de 1 septembrie 1582. La 13 septembrie, toate formalităţile erau îndeplinite şi Petru Şchiopul pleca de la Poartă, însoţit de marele imbrohor şi de 600 de persoane, cu teama unei opoziţii din partea mazilului lancu Sasul, "om turbulent şi violent".

La Poartă, rechemarea lui Petru n-a fost deloc dezinteresată. Noul domn a trebuit să plătească 200000 de ţechini sultanului, împrumutaţi cu o dobândă de 60%, să promită alţi 200000, plătibili în doi ani, achitarea datoriilor de peste 60000 de ţechini rămase de la lancu Sasul, şi, în plus, un "tribut secret" de peste 100000 de ţechini pe an (Călători străini, III, p. 204). Chiar şi vechiul tribut a fost sporit cu 10000 de galbeni, alte sume, până la 100000 de galbeni au fost promise lui Sinan paşa şi perceptorului sultanului până într-un an, iar cu prilejul plecării de la Poartă, Petru a mai cheltuit 80000 de galbeni, împrumutaţi cu o mare dobândă, pentru noua domnie prevăzându-se în ţară o fiscalitate apăsătoare.

Teama de rezistenţa lui lancu Sasul, despre care nu se ştia că fugise din Moldova după 2 septembrie 1582, trecând graniţa în Polonia la 5 a lunii, dar în legătură cu care se credea la Poartă că dispunea de 3000 de archebuzieri pedeştri şi un mare număr de călăreţi, l-a făcut pe Petru Şchiopul să înainteze cu mare prudenţă spre Moldova, la începutul lui octombrie 1582, cerând la Constantinopol ajutorul beilerbeiului Rumeliei. Astfel că abia la 17 octombrie "au şezut în scaun"-ul de la Iaşi (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 214), iar marele imbrohor a rămas alături de el încă aproape două luni, întorcându-se la Poartă doar cu puţin înainte de 22 decembrie 1582.

De fapt, primejdia pentru domnul reînscăunat nu venea din partea lui lancu Sasul, de trei săptămâni executat la Liov la data instalării în scaun a lui Petru Şchiopul, ci din partea cazacilor, căci „bine nu se aşăzase la scaun, iată cazacii veniia să apuce scaunul, într-această lună octomvrie 27 de zile" (1583) (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 214-215). La această ultimă dată, 1030 de cazaci au intrat în Moldova, aducând un nou voievod, Iliaş vodă, care se dădea drept un fiu al „bătrânului Petru vodă" (Petru Rareş). Petru Şchiopul cu oastea pe care în grabă o putuse aduna i-a înconjurat lângă Prut, la satul Munteni, învingându-i şi capturându-l pe pretendent. Năvălirile cazacilor au continuat în această ultimă domnie a lui Petru Şchiopul („De noroc era Pătru vodă cu cazacii, exclamă Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 214), zaporojenii neputându-i ierta, desigur, înlăturarea lui Ion vodă cel Viteaz şi a fraţilor săi după mamă, Creţul, loan Potcoavă şi Alexandru Potcoavă, în plus, găsind în Moldova locul favorit de înfruntare cu turcii, într-o zonă necontrolată de regele Poloniei.

De abia după înfrângerea falsului Iliaş vodă, emite Petru Şchiopul din Iaşi primul său act intern păstrat, la 6 noiembrie 1582.

După stăpânirea "tiranică" a lui lancu Sasul, om "plin de lăcomie", crud, "eretic" (luteran) "curvariu" şi extravagant („umbând vara cu sanie de os") (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 212, 214), nimeni nu s-a mai legat de originea munteană a lui Petru Şchiopul, "aşteptându-l toţi", boierii pribegi întorcându-se "cu dragoste" la el. Cronicarul l-a zugrăvit "ca un domn vrednic, cum să cade, cu di toate podoabile câte triburăsc unui domn de cinste", prielnic tuturor categoriilor sociale, nu numai boierilor (cum se afirmă de obicei, subiectiv), „putem să-i zicem cel Milostiv". „Era domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu, putem să-i zicem că toate pre izvod le-au ţinut, ca să nu să zmintească", toate aceste calităţi pozitive, fiind de fapt o antiteză la cele negative ale lui lancu Sasul, nefiind izvorâte, cum se consideră cam simplist până acum, doar din simpatia boierului cronicar faţă de acest domn favorabil, cum aminteam, nu numai boierilor, ci şi altor categorii sociale. „De fapt, nu era nici mai bun, nici mai rău decât toată lumea", ceea ce e, poate, cam prea mult spus.

Incepea o domnie "absolut banală" (N. Iorga), dar care va aduce un element absolut nou, coregenţa cu fiul său minor, Ştefan vodă.

Cauzele autoexilării lui Petru Şchiopul împreună cu familia şi o adevărată curte domnească ca la 500 de oameni au fost limpede mărturisite de acesta. Oricum, el renunţase oficial la domnie în toamna anului 1589, în favoarea fiului său minor Ştefan învestit la Constantinopol la 10/20 noiembrie 1589 şi uns ca domn la 2/12 februarie 1590, cu toate că în ţară Petru, ţinând seama de vârsta fragedă a fiului său, continuă practic să domnească, emiţând acte interne în nume propriu (nu şi în cel al fiului său, care emite şi el documente singur) până la 30 iulie 1591.

Incă în cuprinsul actului său secret de căsătorie cu Irina Botezat, din 17/27 ianuarie 1591, Petru Şchiopul prevedea momentul când va ieşi în alte ţări. Decizia sa şi înfăptuirea ei au fost îndelung pregătite. Sintetizând relatările sale, ale contemporanilor legaţi de persoana sa şi cele ale cronicarului Grigore Ureche, după relatările tatălui său Nestor, rezultă că Petru Şchiopul a plecat în exil în principal pentru că se săturase de neîncetatele cereri de bani ale turcilor, provocate de războiul cu Iranul, numirea unui nou mare vizir etc., care ruinau ţara, considerând că după ce slujise Poarta cu credinţă atâţia ani nu merita să fie tratat astfel, temându-se chiar să nu i se ceară să-şi "turcească" fiul, a hotărât să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii în ţările împăratului creştin, a cărei învoire o obţinuse.

Presiunea fiscală a devenit în această perioadă cu adevărat de nesuportat, iar anii 1579-1590 sunt consideraţi epoca „cea mai neagră şi mai umilitoare a dominaţiei otomane la nordul Dunării până la Fanarioţi". Haraciul Moldovei a atins limita maximă a sa tocmai în 1591-1593, iar sumele cheltuite de Petru Şchiopul la Poartă, din pricina scoaterii la "mezat" a scaunului domnesc, erau cu adevărat impresionante.

Hotărârea lui Petru Şchiopul de a părăsi domnia din pricina acestei presiuni fiscale otomane era pe deplin justificată. Şi-a menţinut neînduplecat poziţia în cadrul unui sfat cu boierii, se pare chiar un sfat lărgit, invitând pe cine vrea să-l urmeze într-o altă ţară creştină. Ştia, desigur, despre lupta pe care ducea la Poartă pretendentul Aron, despre care se zvonise acolo încă de la 14/24 august 1591 că ar fi obţinut învestitura.

In a doua jumătate a lui august 1591, totul a fost rânduit gospodăreşte: socotelile fiscale şi vamale se încheiau la 15/25 august, iar la Iaşi a fost lăsată o LOCOTENENŢĂ DOMNEASCA („la scaun lăsă boieri să păzească scaunul, pănă va veni alt domnu de la împărăţie", Grigore Ureche). Ca atare, însoţit de o curte cu adevărat princiară, circa 500 de persoane, cu o bună parte din boieri, numeroasa sa familie, slujitori şi oşteni, în convoi putând fi văzute până şi cămile, voievodul îşi încheia ultima domnie trecând hotarul Poloniei la 19/29 august 1591: „domnii sa Pătru Vodă au eşit den ţară, august 19, în ai 1591", după mărturia boierilor însoţitori, Luca Stroici, Nestor Ureche, Simion Movilă şi alţii. A ieşit din Moldova pe la Sniatyn, deoarece în aceeaşi zi (19/29 august 1591) trecuse prin Cernăuţi, iar de aici drumul obişnuit spre Polonia mergea în lungul Prutului, intrând pe la localitatea amintită în Pocuţia.

După trecerea hotarului, trimise la Poartă într-o ladă anume steagul de învestitură şi cuca, date de sultan, şi 12000 de scuzi, din rămăşiţa haraciului şi a unei dări suplimentare, alături de un raport justificativ al acţiunii sale, care au ajuns la destinaţie înainte de 2/12 septembrie 1591. Despărţirea de Poartă a fost astfel paşnică... însă la 23 august/3 septembrie 1591 în Ardeal se aflase deja că Moldova „e tulburată şi s-ar fi împotrivit stăpânirii".

In Polonia, unde Petru Şchiopul avea chiar un castel dăruit de rege şi seim (poate o dată cu o diplomă de indigenat, care nu s-a păstrat), dar care fusese ocupat de voievodul de Sandomir Jerzy Mniszech, exilatul domn care străbate Pocuţia nu s-a oprit, decât ca să respingă cu mica sa oaste încercarea unor nobili poloni de a-l prăda. La 31 august/1 septembrie 1581 regele Sigismund III Vasa i-a dat o binevoitoare recomandare către împăratul Rudolf II, care, la rândul său, la 4/14 octombrie 1591 îi acorda un salv-conduct pentru deplasarea prin imperiu.

Intre timp, Petru Şchiopul, ieşind din Pocuţia, străbate munţii Maramureşului, intrând în Ungaria Superioară habsburgică sau „Ţara Nemţească", aflându-se între 5/15 şi 14/24 septembrie 1591 la Satu Mare, de unde cere pe diferite căi aprobarea de şedere în imperiu, sau liberă trecere spre Roma. Se adresează, de altfel, printr-un trimis, şi papei, care îl cunoştea pentru simpatiile sale catolice, şi care îi răspunde binevoitor la 31 martie/10 aprilie 1592. Boierii cei mari, în frunte cu Movileştii, rămăseseră în Polonia, „la târgu la Podhaeţ şi pre aiurea" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 219), sau se retrag prin Transilvania spre Moldova, după intrarea în Ţara Nemţească a lui Petru Şchiopul, precum Caraman aga. Imperialii, însă, începând cu arhiducele Ferdinand II, guvernatorul Tirolului, unchiul împăratului Rudolf II, se arătau reticenţi, temându-se şi de reacţia turcilor, care îl reclamau stăruitor pe fugar şi averile sale.

De la Satu Mare, cortegiul lui Petru Şchiopul a trecut la 16/26 septembrie 1591 pe la curtea din Tagy a lui Ştefan Bathory de Ecsed, apoi pe la Caşovia, 4/14 noiembrie 1591), îndreptându-se spre Austria, unde se opreşte un timp la Tulln, lângă Viena, fostul domn făcându-şi un prim testament la 12/22 ianuarie 1592, văzându-şi „starea îmbătrânită şi neputincioasă a bătrâneţii".

Darurile bogate trimise împăratului şi fratelui său, arhiducele Ernest, la Praga şi Viena — între care şi zece cămile — îşi fac efectul, alături de renunţarea Porţii de a-l mai cere, şi după acordul lui Rudolf II din 28 februarie/10 martie 1592, şi recomandarea arhiducilor Mathias şi Ernest din aprilie, află că s-ar putea stabili, aşa cum dorea, lângă lacul Garda, într-o regiune de limbă italiană a Casei de Austria.

Vizita la Bimbach, în Bavaria, în cursul lunii mai 1592 îi întăreşte lui Petru Şchiopul dorinţa de a se aşeza în Tirolul apropiat de Italia, unde limba italiană seamănă mult cu româna sa, ceea ce nu poate spune despre germana din Bavaria, deşi ducele Wilhelm V de aici îi oferă ospitalitate.

La începutul lui iunie 1592, trecând prin Linz, în drum spre Tirol, fostul domn, care părea austriecilor, din pricina îmbrăcăminţii, „un paşă turc", a intrat în Bavaria, trecând prin Peuerbach, Schardig, Braunau, Burghausen, Trostburg, Wasserburg, unde a făcut un popas mai lung. Răspunzând invitaţiei ducelui bavarez, între 1/11-6/16 iunie 1592 a fost oaspetele acestuia: cortegii, vânători, ospeţe, plimbări cu barca, vizitarea unor galerii de pictură l-au purtat pe bătrânul oaspete moldovean prin Grune-Hutten, Munchen, reşedinţa ducelui, Neu-Vest, Starenberg, Dachau, după care reveni la Wasserburg.

Aici l-a aflat vestea că la 5/15 iunie 1592 Rudolf II aprobase şederea sa în Tirol, lăsând instalarea sa pe seama unchiului său, arhiducele Ferdinand de Tiro, doar cu câţiva ani mai în vârstă decât Petru Şchiopul, cel care în castelul său de la Ambras colecţiona tot felul de ciudăţenii, între care şi celebrul portret al lui Vlad Ţepeş, străbunicul lui Petru Şchiopul, care astfel a ajuns până la noi.

La 25 iunie/5 iulie 1592, Petru Şchiopul a ajuns la Hali cu 18 trăsuri împodobite şi 36 de cai, fiind găzduit în vecinătate, în castelul Schaidenstein al familiei Fugger; arhiducele Ferdinand luând din vreme măsuri pentru găzduire şi pentru a vizita în zilele următoare monetăria din Hali. La 3/13 iulie, Petru se afla la Innsbruck, cu băieţelul său "foarte frumos" şi cai turceşti care stârnesc admiraţia, iar după 19/29 a lunii i se permite să cerceteze localităţile Arco şi Trento, pentru a-şi alege reşedinţa. După vizitarea acestora în august, închiriind chiar trei palate la Trento şi după tot felul de negocieri şi condiţii care i se pun, la care răspunde cu demnitate şi chiar cu ironie involuntară, refuzând însă să treacă la catolicism şi lăsându-i în viitor libera alegere pentru aceasta fiului său, ca un compromis, la 2/12 septembrie 1592 i se îngăduie, la cererea sa, să se aşeze la Bozen (Bolzano, „«Bolţanul» moldovenilor refugiaţi"), între Meran şi Trient (astăzi în nord-estul Italiei), la distanţă aproape egală de Verona şi Veneţia. Astfel că înainte de 20/30 septembrie 1592, cu familia şi suita micşorată prin diferite plecări, Petru Şchiopul se mută la Bozen, în casa Hendl, unde rămâne în continuare, deşi în a doua jumătate a lui octombrie i se oferise palatul administrativ din localitate.

Abia se instalase, când, la 24 octombrie/3 noiembrie 1592, murea doamna Irina, la numai 30 de ani, înmormântată lângă zidul de incintă al Mănăstirii franciscanilor din Bozen, unde avea să i se alăture, peste mai puţin de doi ani, însuşi Petru Şchiopul.

Exilatul, văduv, rămâne, aşadar, la Bozen, suspectat, spionat şi chiar învinuit de legături cu turcii, de către autorităţile imperiale, tracasat de procesul necinstit intentat de fraţii Giovanni şi Pascal de Marini Poli, arendaşii vămilor Moldovei înainte de plecarea sa, pentru datorii şi daune neadevărate, care a durat de la sfârşitul lui 1592 până la 11 noiembrie 1593, prilej cu care din martie şi până în noiembrie stă mai mult la Innsbruck.

Sătul de ospitalitatea bănuitoare a imperialilor, la începutul anului 1593, Petru Şchiopul s-a adresat cifrat lui Kodja Sinan paşa, redevenit mare vizir, pentru a-i obţine iertarea de la sultan, care i-a fost ulterior acordată, o dată cu chemarea la Poartă.

In ianuarie 1593, Petru Şchiopul pare să se fi deplasat în Polonia, la Uniev, lângă Przemysl, în inima Rusiei Roşii, sau, mai degrabă, să fi trimis un reprezentant al său aici, pentru a lua legătura cu boierii săi moldoveni refugiaţi în Polonia, în frunte cu Luca (Lupu) Stroici şi fraţii Movileşti, însemnările sale de călătorie menţionând, sub data de 8/18 ianuarie 1593, distanţe până la Liov şi "Perămişle" (Przemysl). Pomelnicul mănăstirii ortodoxe din Uniev, lângă Przemsyl, menţionează tocmai în acest an pe "Petru voievod şi boierii lui, anul 1593", care au făcut desigur danii mănăstirii, numai astfel explicându-se trecerea lor în pomelnic. De altfel, în acelaşi an, la 22 septembrie/20 octombrie 1593, Luca Stroici, Ieremia şi Simion Movilă şi alţi boieri se aflau la Liov, dând o mărturie importantă pentru redeschiderea procesului dintre Petru Şchiopul şi foştii săi arendaşi ai vămilor Moldovei, fraţii de Marini Poli.

Izbucnise războiul de 13 ani (1593-1606), şi mazilul revenit din teritoriu inamic putea fi pentru turci o sursă preţioasă de informaţii. Iane banul Cantacuzino, nepotul său de frate, Andronic Cantacuzino, patriarhul Ieremia II, Sinan paşa şi alţii s-au străduit în vara şi toamna 1593 să-i obţină scaunul Ţării Româneşti, nefiind scăpată din vedere nici Moldova, în iunie sultanul şi Sinan paşa chemându-l şi fixându-i reşedinţa în Chios, cu promisiunea: "când va fi nevoie vei veni la cinste". Petru Şchiopul vroia însă domnia Moldovei, şi la 24 iulie/3 august 1593 înştiinţa pe arhiducele Ferdinand de Tirol, care era, de fapt, la curent cu aceste planuri, vorbind despre ele şi împăratului Rudolf II, că e cerut în ţara sa şi întreabă pe imperiali ce să facă. La 16/26 septembrie 1593, Rudolf II declara că Petru Şchiopul nu poate fi reţinut, de vreme ce venise ca un oaspete. La 28 septembrie/8 octombrie 1592 se afla la Innsbruck.

Vremurile de război nu se potriveau însă cu încetineala lui Petru Şchiopul. Astfel că la 14/24 noiembrie 1593 Andronic Cantacuzino îl înştiinţa, că, între timp, "văzând cerinţele timpului şi zăbava domniei tale", a dat domnia Ţării Româneşti banului Mihai (Mihai Viteazul), care, de altfel, îi era văr drept.

La 9/19 noiembrie 1593 se pronunţase şi sentinţa în procesul său cu loan de Marini Poli şi fratele său, foşti arendaşi ai vămilor Moldovei, care îl calomniaseră în fel şi chip, dat Petru Şchiopul cerea în continuare protecţia arhiducelui Ferdinand de Tirol împotriva acestor defăimători, iar avocatul său, Cyrill Strolle, adunase noi mărturii, prezentându-le la 27 decembrie/6 ianuarie 1594 arhiducelui, în vederea revizuirii procesului, care amărâse mult ultimul an de viaţă al fostului voievod. Abia reîntors la Bozen, înainte de 14/24 noiembrie 1593, unde Andronic Cantacuzino îi comunicase că şi scaunul Ţării Româneşti fusese acordat la Poartă lui Mihai Viteazul, Petru Şchiopul, aflat în legătură cu gruparea sa boierească din Polonia, în frunte cu Luca Stroici şi Ieremia Movilă, cere imperialilor la 23 noiembrie/3 decembrie 1593 îngăduinţa de a merge în Polonia şi apoi la Roma, ceea ce însă, în februarie 1594, împăratul Rudolf II nu îi îngădui, fiind mereu purtat cu vorba, deşi papa îi era favorabil, iar nunţiul papal de la Praga se gândea chiar la 14/24 aprilie 1594 la fuga bătrânului domn în Italia.

Oricum, era prea târziu, Petru Şchiopul mai trăi doar două luni la Bozen, unde la 30 aprilie/10 mai 1594 şi-a făcut testamentul, cerând încă a doua zi să meargă la Roma, unde, desigur, voia să-şi dea sfârşitul, spionat, păzit pe ascuns, mereu cerându-i-se bani cu împrumut, în sfârşit, suferind de podară.

In toamna anului 1589, la o dată neprecizată Petru Şchiopul a aflat de mazilirea pe care i-o pregătise Kodja Sinan paşa, redevenit mare vizir, pentru a-i smulge noi sume de bani pentru sine şi pentru sultanul Murad III, a cărui lăcomie era proverbială. Se supune, dar, fără a se duce la Poartă, începe demersurile pentru obţinerea domniei pentru Ştefan, fiul său minor.

Ştefan a fost, dintru început, copilul nelegitim al lui Petru cu o tânără roaba, Irina Botezata, doica celorlalţi urmaşi ai săi, născut la 31 iulie/10 august 1584, dată zugrăvită cu slove aurite pe peretele bisericii mitropolitane Sfântul Gheorghe din Suceava, aşadar, înainte de moartea doamnei Maria Amirali şi a fiului său legitim Vlad. Abia la 17/27 ianuarie 1591 Petru Şchiopul s-a căsătorit în secret cu Irina, devenită doamnă, însă tot în secret, în prezenţa mitropolitului Gheorghe Movilă, a fratelui acestuia Simion şi a altor mari boieri credincioşi, scriind el însuşi actul de căsătorie.

In toamna lui 1589 Ştefan avea, aşadar, doar cinci ani (!), şi în urma morţii fratelui său vitreg, Vlad, după 10/20 iulie acelaşi an, rămăsese singurul urmaş de sex masculin al lui Petru. Ascunzându-i, mai mult sau mai puţin, vârsta, deşi la Poartă s-a aflat că ar avea „6 sau 7 ani", şi plătind din nou sume uriaşe: 60000 de ducaţi, jumătate în bani, jumătate în pietre preţioase, marelui vizir Sinan paşa, şi 200000 la fel sultanului, şi promiţându-le fiecăruia încă o dată pe atâta, Petru Şchiopul a obţinut la 10/20 noiembrie 1589 la Constantinopol trimiterea steagului de învestitură copilului Ştefan vodă. Chiar din aceeaşi zi şi până la 1/11 februarie 1590, Iane banul Cantacuzino, unchiul lui Mihai Viteazul, a început să împrumute bani, în total 1.186.000 de aspri, în numele noului Ştefan vodă (ibidem, p. 207-209, 212; D.I.R., A, XVI-3, p. 446-447, 450-451).

La 8/18 decembrie 1589, emir alenul cu steagul de învestitură pleca de la Constantinopol, îndeplinindu-şi misiunea în ianuarie 1590, pentru care a primit daruri bogate. Drept urmare, la 2/12 februarie 1590 mitropolitul Gheorghe Movilă îl unge ca domn în biserica Sfântul Gheorghe a mitropoliei din Suceava pe Ştefan, cel mai tânăr voievod din istoria ţărilor române, având doar cinci ani şi şase luni (!), fapt consemnat de asemenea cu slove slavone pictate cu aur pe peretele de sud al naosului aceleiaşi biserici.

Ceremonia ungerii copilului-voievod a fost măreaţă, la ea participând patriarhul Constantinopolului, Ieremia II, şi Ierotei, mitropolitul Monembaziei, autorul unui cronograf grecesc, scris la curtea lui Petru Şchiopul, în care înseamnă această participare şi faptul că împreună cu patriarhul ecumenic au fost încărcaţi cu daruri de tatăl noului domn.

Din acest moment, Moldova are un domn minor, uns de mitropolit şi învestit de sultan, singurul recunoscut oficial de acesta, şi un altul mazil, care continuă să conducă ţara ca mai înainte, cu acordul tacit al Porţii, emiţând documente interne în numele său până la 31 iulie/10 august 1591, data ultimului păstrat. Nu este vorba de o asociere la domnie, aşa cum se consideră de obicei, nici de o regenţă, ci de o coregenţă, cum o numise şi N. lorga.

Domnul-copil are toate atributele domneşti, emite chiar documente interne doar cu numele său, fără cel al tatălui, în iunie 1590. Pe de altă parte şi Petru Şchiopul continuă să emită acte în nume propriu, chiar în aceeaşi lună (15/25 iunie 1590, ibidem, p. 460) şi apoi până la 31 iulie/10 august 1591, cum am văzut mai sus. Practic, în Moldova sunt acum doi domni, unul oficial, fiul minor, cu toate atribuţiile domniei, însă practic doar cu numele, celălalt neoficial, tatăl, conducând efectiv, şi el însă cu atribuţii domneşti. Situaţie unică — adevărată diarhie — care însă nu a durat decât un an şi jumătate.

Chiar în ziua când împreună cu fiul său părăsea Moldova, la 19/29 august 1591, Petru Şchiopul dădea de la Cernăuţi o recomandare lui Giovanni de Marini Poli în numele lui „Petru voievod şi Ştefan voievod, care au fost din mila lui Dumnezeu domni ai Moldovei". Diarhia luase sfârşit.

Micul Ştefan vodă şi-a însoţit tatăl şi mama în pribegie, stabilindu-se în cele din urmă la Bozen (Bolzano) în Tirolul austriac de atunci, în septembrie 1592. Aici învaţă carte slovenească cu Tudose Barbovschi, viitorul mitropolit al Moldovei, tatăl refuzând în anul următor să-l dea la şcoala nemţească. La 30 aprilie/10 mai 1594, Petru Şchiopul îşi face ultimul testament, lăsându-l unic moştenitor, sora sa primindu-şi mai demult zestrea ei.

La moartea tatălui său Ştefan avea doar zece ani, iar rudele şi slujitorii tatălui său voiau să-l ducă la Veneţia, aşa că a fost pus de arhiducele de Tirol sub epitropia principală a lui Ferdinand von Kuhbach, şi împăratul Rudolf II porunci să fie reţinut în Tirol, şi trecut la învăţătura romano-catolică. Curtea lui Petru Şchiopul se destramă şi primii au fost îndepărtaţi de autorităţile imperiale clericii ortodocşi. In jurul său, sub ochii imperialilor, se desfăşoară o luptă aprigă între rude şi apropiaţi ai defunctului domn pentru moştenirea acestuia, care de fapt îi revenea lui şi din care, în final, o parte va rămâne în Austria, unele obiecte putând fi văzute şi astăzi în Muzeul Naţional de Arte din Viena. In septembrie 1594, tutorele său Ferdinand von Kuhbach aprecia că anturajul îl strică pe copil, dându-i să bea şi încurajându-l să se creadă domn, astfel că a gonit o bună parte din slujitorii săi români. In acelaşi timp, cumnatul său Zotu Ţigară şi Maria Circaziana, fosta concubină a tatălui său, îi fură lucrurile din casa de la Bozen.

In plus "tânărul domnişor" (jungen Herrlin) avea încă din octombrie 1594 un defect corporal, era îngrijit de două femei şi i se administrau doctorii din partea soţiei protectorului său principal. Arhiducele Ferdinand al Tirolului e de acord cu acestea şi cere ca "domnişorul" să fie crescut într-o bună disciplină şi în dreapta credinţă catolică. Von Kuhbach pleacă la începutul lui noiembrie 1594 la Veneţia pentru a recupera lucrurile furate lui Ştefan, în vremea când tatăl său se afla pe patul de moarte, în valoare de peste 100.000 de coroane, de către rudele sale. Neavând însă succes, arhiducele Ferdinand cere la 2/12 decembrie 1594 ajutorul împăratului Rudolf II pentru a forţa Veneţia să restituie lucrurile furate, aflate pe teritoriul său, adresându-se a doua zi, în acelaşi scop, chiar dogelui şi senatului veneţian.

In 1595, rudele încearcă să-l răpească din casa lui Qtto-Marx von Kuhbach, care e incendiată. In acelaşi an, boierii din Polonia încearcă să-l aducă aici pe Ştefan, în calitate de candidat al lor la domnie, inventând chiar un pretins testament al lui Petru Şchiopul din 1 iunie st. n. 1594, prin care îl încredinţează lor şi regelui Poloniei, Sigismund III. Acesta recunoaşte testamentul la 27 martie/6 aprilie 1595, şi îndată trimite o solie susţinută de scrisoare a sa din 25 martie/4 aprilie 1595 şi de una a reginei către vărul său Rudolf II, pentru aducerea lui Ştefan în Polonia. Silinţe zadarnice. Imperialii refuză şi înainte de 29 iulie/ 8 august 1595 îl trimit pe Ştefan, acum în vârstă de 11 ani, la Colegiul iezuiţilor din Innsbruck "ca să fie crescut în religia catolică" şi scăpat de sub influenţa  boierilor moldoveni din Polonia, care în acelaşi an vor ridica la domnie în Moldova, cu ajutorul hatmanului Jan Zamoyski, pe Ieremia Movilă. Averea părintească i se topise, şi la 3/13 iulie 1595 Administraţia Austriei Superioare raporta împăratului Rudolf II că 31000 de florini fuseseră investiţi cu dobândă, şi de la Petra Şchiopul nu mai rămăsese decât un lanţ de aur în custodia tutorelui său Ferdinand von Kuhbach.

Slugile de casă ale lui Ştefan au fost înlăturate, e îmbrăcat "nemţeşte", i se dau perceptori germani şi e aşezat în casa unor burghezi respectabili din Innsbruck. Urmează cinci ani de studii conştiincioase la colegiul iezuit, unde chiar din 1595 a fost socotit o "podoabă" a şcolilor iezuite. Duce o viaţă liberă şi îndestulată de şcolar, i se cumpără în 1598 chiar "un mic clavir" (!), în acelaşi timp în 1600 e primit în Congregaţia Mariană a colegiului iezuit, ajungând în 1601 chiar prefect al ei.

La 2/12 septembrie 1600 era declarat major şi se vorbea că ar putea fi primit ca paj la curtea imperială sau la cea a arhiducelui Maximilian. Iar în vară s-a crezut chiar că Mihai Viteazul îl va aduce în scaunul Moldovei sub suzeranitatea sa, la sfârşitul lui iulie 1600 cerându-i-se părerea despre acesta.

Se ştia încă din 1594 că era bolnav, probabil de tuberculoză, la care s-a adăugat un reumatism, se pare, moştenit. Moartea sa în 1602, aşadar, nu a surprins. S-a stins treptat, conştient, îngrijindu-se din vreme de răsplătirea credincioşilor săi, iar înaintea morţii îngrijindu-se de împodobirea bisericii din Zimmerlechen. unde fusese expus trupul tatălui său, cu un acoperământ de altar având pe el brodată stema Moldovei. Ştefan vodă a murit în locuinţa sa din Innsbruck, în după-amiaza zilei de 11/21 martie 1602. Un pictor din localitate i-a pictat trupul decedat pentru fostul său tutore Ferdinand von Kuhbach. Avea doar 17 ani şi şapte luni. Deşi catolic practicant, în urma sa au rămas multe obiecte şi cărţi de cult ortodoxe, rămase din copilărie, păstrate la Castelul Ambras din Tirol.

Ştefan fiul lui Petru Şchiopul a fost înmormântat în costum de cavaler, cu spadă şi pinteni auriţi în biserica parohială Sfântul lacob din Innsbruck, cu o pompă deosebită, la 13/23 martie 1602. Fiind în acel moment prefectul Congregaţiei Mariane, căruia i-a lăsat un venit anual de 86749 de florini, sicriul a fost purtat de 10 tineri membri ai congregaţiei, urmaţi de un întreg cortegiu.

In cursul secolului XVII, deasupra mormântului lui Ştefan a fost pusă o placă de bronz pe care era reprezentat el însuşi înaintea scenei Răstignirii, cu o inscripţie: „Prea luminatul domn loan Ştefan voevod din principatele Moldovei şi Valahiei. Un tânăr de un caracter distins, care a urmat de bunăvoie în pribegie pe tatăl său, alungat de turci. Ocupându-se sârguincios cu studiile, prea devotat evlaviei catolice şi cultului Născătoarei de Dumnezeu, răposă în Innsbruck, în 21 martie 1602, după o viaţă de 18 ani 3 luni şi o zi".

Cum din averea lui Ştefan la ordinul arhiducelui Maximilian de Tirol s-au înfiinţat multe fundaţii pentru perpetuarea amintirii sale, în 1716, cu prilejul rezidirii bisericii Sfântul Iacob, sicriul defunctului a fost îngropat în dreapta altarului Maicii Domnului, iar placa de bronz cu epitaful amintit a fost fie pusă în mormânt, fie mai degrabă topită pentru noul clopot al bisericii.

Incă de la începutul lui iunie 1594, Petru Şchiopul se simţea slăbit. Supraveghetorul său Ferdinand von Kuhbach, căpitanul Adigelui Superior, îi trimite la 4 iunie orele 18 vin roşu, însă fără vreun efect vizibil. Atunci îl invită împreună cu apropiaţii săi şi cu fiul Ştefan la castelul său de la Zimmerlechen, de pe muntele Vols, pentru a scăpa de arşiţa verii de la Bozen. La 2/12 iunie 1594, Petru Şchiopul străbate cele două mile care despărţeau reşedinţa sa de castel, unde se instalează. Starea sănătăţii i se înrăutăţeşte, şi la 18/28 iunie von Kuhbach scrie arhiducelui Ferdinand că de două zile nu mai putea vorbi şi numai un miracol divin îl mai putea salva.

Mitropolitul Gheorghe Movilă îl împărtăşeşte în ritul său ortodox, însă muribundul nu mai are putere să se spovedească. Von Kuhbach se înapoiază la Bozen, pentru a primi instrucţiunile arhiducelui Ferdinand, redactate la Ambras, la 20/30 iunie. A doua zi, 21 iunie/1 iulie 1594 primeşte ştirea că Petru Şchiopul s-a sfârşit în această zi cu o oră sau două înainte de miezul zilei, trupul fiind depus în capela castelului. Aleargă în grabă la Zimmerlechen, întâlnind în drum 12 ţărani tirolezi care, la cererea rudelor defunctului, tocmai coborau muntele Vols, pentru a-i duce rămăşiţele la Veneţia, unde se aflau biserici ortodoxe. Desigur, încă era vorba în primul rând de problema moştenirii, care interesa pe toţi, inclusiv pe imperiali. Von Kuhbach schimbă destinaţia convoiului, şi trupul neînsufleţit al lui Petru Şchiopul, conform instrucţiunilor arhiducelui Ferdinand, e dus la Bozen, fiind depus într-o casă din "strada supt Kupferplatz", urmând ca înhumarea să aibă loc a doua zi.

Urmând instrucţiunile amintite ale arhiducelui Ferdinand de Tirol, catolic zelos, rămăşiţele lui Petru Şchiopul au fost înmormântate a doua zi după moarte, la 22 iunie/2 iulie 1594, "cu ceremonii creştine catolice" (cele ortodoxe fiind interzise în afara casei lui Petru, încă de la stabilirea sa în Tirol), în capela unde se afla mormântul din 1592 al soţiei sale, doamna Irina, în grădina Mănăstirii franciscanilor din Bozen, lângă zidul unde se află ieşirea spre parohie. Deşi principi, ca ortodocşi „schismatici", perechea domnească din Moldova nu a putut fi înmormântată în biserica mănăstirii, aşa cum peste opt ani a fost înmormântat la Innsbruck fiul lor Ştefan, care trecuse la catolicism.

In capela, desigur, ridicată chiar de Petru Şchiopul pentru a adăposti mormântul ultimei sale soţii, a fost amenajat şi mormântul său. Inscripţia latină pusă ulterior glăsuieşte: „Lui Petru voievod al Moldovei, din familia regală Corvină a Mihneştilor, principi ai Ţării Româneşti, care, pentru a păstra în fiul său Ştefan credinţa (creştină), părăsindu-şi de bună voie întinsul principat, şi învrednicindu-se de ocrotirea Casei de Austria, zilele sale şi le-a sfârşit la peste şaizeci de ani, la Calendele lui iulie (1 iulie) 1594; bărbat foarte vestit în momentele grele şi fericite, în război şi pace".

Cel care a pus inscripţia cunoştea astfel pretenţia lui Petru Şchiopul şi a nepotului său de frate, Mihnea Turcitul, ca şi, ulterior, a fiului acestuia din urmă, Radu Mihnea, de a descinde, chipurile, din familia regelui Ungariei Matiaş Corvin. Fireşte era un fals din motive de prestigiu, etalat numai în relaţiile cu lumea catolică. Căci, într-adevăr, Petru Şchiopul era nepotul de fin al lui Mihnea I cel Rău (de la care s-a format numele de familie al Mihneştilor), şi strănepotul lui Vlad Țepeș, atâta doar că Mihnea cel Rău era un urmaş nelegitim al lui Ţepeş, care nu se trăgea din căsătoria oficială a acestuia, încheiată în februarie 1462, cu o rudă pe linie maternă a lui Matiaş Corvin, ai cărui descendenţi legitimi au fost reprezentanţii familiei Dracula la Sinteşti şi de Band, din Transilvania, stinsă în secolul XVII, care deci mai trăiau în vremea lui Petru Şchiopul. Numai că la sfârşitul veacului XVI nimeni nu-şi bătea capul cu astfel de legături genealogice, şi apoi, în timpul vieţii, nici Petru Şchiopul n-a făcut caz de aşa-zisa sa descendenţă din familia Corvină (de altfel, limitată la Matias Corvin şi cei doi urmaşi legitimi, morţi în copilărie, fără urmaşi).

Inscripţia funerară a lui Petra s-a pierdut, ca şi cea a soţiei sale; nu mai pot fi văzute, ele fiind notate însă de călugării franciscani. Aceştia au consemnat şi avatarurile mormântului domnului moldovean. Aflăm astfel că după 56 de ani de la decesul voievodului, în noiembrie 1650, „în sarcofagul ducelui Daciei" a fost îngropat nobilul Carol Francisc de Pelegrini, apoi peste zece ani, tot aici medicul Pelegrinus de Pelegrini. După stingerea acestei familii, pe la 1683, capela ajungând în stăpânirea franciscanilor, aceştia, după ce au îndepărtat lucrurile vechi (atunci au dispărut probabil şi inscripţiile perechii domneşti), au transformat-o într-o reprezentare a Mormântului Domnului, loc de pelerinaj popular, renovând-o în august 1684. La 1884, credincioase irlandeze au acoperit capela cu tuf, fără a o strica, transformând-o "în grotă a Madonei", tot loc de pelerinaj. Săpăturile au scos atunci la iveală oase umane, dar înainte de 1900 se credea că osemintele lui Petru Şchiopul "trebuie să se găsească foarte adânc, deoarece solul a fost ridicat în biserică, şi probabil şi în capelă, cu şaizeci de centimetri aproape de atunci".

Capela, în care mormântul lui Petru Şchiopul şi al soţiei sale nu se mai văd demult, se păstra, până pe la sfârşitul secolului XIX, „pe dinafară puţin schimbată". Aşa o vedea N. Iorga la 23 de ani, la sfârşitul lui martie 1894, când, studiind la Innsbruck actele rămase de la Petru Şchiopul, s-a dus la Bozen, pentru a căuta „cu patimă mormântul unde doarme doamna Irina şi Petru". Şi le-a găsit („mormântul exilatului l-am găsit eu întâiu"), cu ajutorul părintelui franciscan Johann Paul Siller din Bozen, care i-a furnizat date din protocolul Mănăstirii franciscane din localitate, mai bine-zis locul unde acestea au fost sau, poate, se mai află încă adânc îngropate.

  • Sursă 1: Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002