Al doilea fiu al lui Bogdan I (Cronicile slavo-române) care ajunge în scaunul de la Siret, pare să fi avut numele de botez Teodor, rutenizat Fedor, de vreme ce în secolul XVII mitropolitul Dosoftei Barilă , folosind datele unui vechi pomelnic, ulterior pierdut, afirmă că Bogdan vodă: "Cu doamna lui Maria, lăsând bună rodă // Pre Fedor Bogdanovici, Laţco să numeşte // Cu doamna sa, cu Ana, de să pomeneşte"; Laţcu, Laţco fiind tot o formă rutenizată din Laszlo >Ladislau >Vladislav.
Cum s-a petrecut schimbarea la domnie între Petru I fiul lui Ştefan şi unchiul său Laţcu nu se ştie. Ţinând seama că toate cronicile interne îi acordă opt ani de domnie (Cronicile slavo-române) şi se consideră că urmaşul său în scaun, Petru al II-lea fiul Margaretei (Muşata), şi-a început domnia în 1375, rezultă, luând în calcul şi anii extremi, că Laţcu şi-a început domnia în cursul anului 1368, desigur după iulie, când a avut loc bătălia din Codrii Plonini, în care învingător a fost nepotul său de frate Petru I, poate chiar în toamnă, sau spre sfârşitul anului, pentru că e greu de crezut că domnul biruitor, împăcat şi cu fratele său, fostul rival, şi-ar fi fi putut pierde scaunul îndată după biruinţă.
Prima atestare documentară a lui Laţcu este însă doar din 24 iulie 1370, când papa Urban V cerea episcopilor catolici din Praga, Wroclaw şi Cracovia să se intereseze dacă "nobilis via Laczko dux Moldaviensis" doreşte într-adevăr să treacă la catolicism împreună cu supuşii săi, şi în acest caz să înalţe Siretul la rangul de "civitatis", iar biserica (catolică) de acolo la rangul de episcopat, numind ca episcop, după ce-l vor fi verificat, pe minoritul franciscan Andrei din Cracovia. Se înţelege că Laţcu domnea cu destulă vreme înainte, pentru că tratativele şi corespondenţa cu papa trebuie să fi durat destul timp.
Catolicizarea lui Laţcu, ca şi cea a împăratului bizantin loan V Paleologul din 1369, era individuală, formală şi interesată. Intr-un context de puternică presiune pentru catolicizare, propagată de papă şi instrumentată în zonă de Ludovic I de Anjou, care în noiembrie 1370 a devenit şi rege al Poloniei, când doamna Clara, văduva lui Nicolae Alexandru din Ţara Românească contribuise la convertirea unei fiice, Ana, ţarina de Vidin şi se trudea să o atragă şi pe cealaltă, Anca, regina Serbiei, când se pregătea trecerea la catolicism a Muşatei, foarte probabil botezată în noul rit Margareta, mama lui Petru II şi Roman I, când doar Vlaicu, domnul muntean şi Ana, soţia lui Laţcu rezistă ispitei papale, Laţcu obţine înfiinţarea episcopatului catolic de Siret, legat direct de papă, care devenea astfel protectorul domnului şi al ţării în raport cu regele Ungariei şi al Poloniei. Nu întâmplător întâiul episcop de Şiret, franciscanul Andrei zis Wasilo Jastrzebiec (1371-1388), cerut de pragmaticul Laţcu, fusese confesorul mamei lui Ludovic I.
Laţcu este astfel primul voievod ("dux") al Moldovei care primeşte o legitimare internaţională din partea papalităţii, făcând chiar obiectul unei tranzacţii în legătură cu suzeranitatea asupra sa între regele Ungariei Ludovic I şi împăratul romano-german Carol IV de Luxemburg.
Admiţând, în lipsa oricărui alt element de datare, cei opt ani de domnie pe care cronicile interne din secolele XV-XVI i le atribuie lui Laţcu, se poate aprecia că sfârşitul domniei sale a avut loc în cursul anului 1375, când a şi murit, lăsând doar o fetiţă nu demult născută, Anastasia, care va trăi până la 26 martie 1420, fiind îngropată în biserica episcopală de la Rădăuţi.
A fost înmormântat în prima biserică cu hramul Sfântul Nicolae de la Rădăuţi, fie pentru că părăsise ritul catolic, deoarece s-a presupus că papa nu i-ar fi asigurat protecţia faţă de tendinţele de dominaţie ale regelui Ludovic I de Anjou, fie pentru că cei din preajmă nu au mai ţinut seama de catolicizarea sa. In 1480 Ștefan cel Mare i-a pus o lespede împodobită cu motivul bizantin al palmetelor, aşezată pe un soclu.
Cum însă ca şi în celelalte cazuri, lespezile puse din porunca lui Ştefan cel Mare nu concordă cu amplasarea reală a mormintelor respective, pe cale arheologică s-a considerat că mormântul lui Laţcu ar fi cel aflat în partea de nordvest a naosului primei biserici, aflat sub naosul celei de zid care se vede astăzi, într-o criptă boltită de cărămidă păstrată intactă. Personajul îngropat aici purta un costum de cavaler al epocii: cămaşă cu 13 nasturi sferici de argint aurit pe piept, sub o tunică de mătase având o broderie din 200 de mici perle în jurul gâtului şi pe piept, iar la gât şi pe braţe benzi cu rozete din fir de argint aurit. Tunica mai era decorată, după obiceiul din veacul XIV. cu şase aplice din folie de argint, pe trei dintre ele fiind reprezentat un cap de lup din profil, iar pe celelalte trei un coif de tip heaume cu coarne recurbate. Cele două reprezentări au fost considerate elemente heraldice, pe baza cărora arheologii, autorii descoperirii propun o sciziune, manifestată printr-o succesiune dinastică între Laţcu şi Petru, fiul Margaretei (Muşata).
In realitate, pe lângă că atribuirea acestui mormânt lui Laţcu e ipotetică, iar aplicele în cauză par să prezinte mai degrabă ornamente, cum se obişnuia pe atunci (de pildă, aplicele din mormântul contemporan, atribuit lui Vlaicu, din Biserica Domnească, Sfântul Nicolae, de la Curtea de Argeş, reprezintă un cavaler şezând), iar nu steme, se uită că existau şi steme personale (Mircea cel Bătrân avea un leu rampant), nelegate de stema ţării sau cea dinastică, însă de obicei, elementele heraldice cu sens apar în mormintele medievale româneşti pe inele-sigilii, niciodată pe ţesături sau aplici. Cât despre discontinuitatea dinastiei Bogdăneştilor, nici nu se pune problema. Laţcu neavând urmaşi de sex masculin (căci la români succesiunea nu se transmitea prin femei), în scaunul domnesc a urmat, firesc, un nepot al său de frate, nepot de fiu al lui Bogdan I, asigurând continuitatea firească a dinastiei.
