Dacă predecesorul său Dragoş din Maramureş, "Descălecătorul", a întemeiat un stat întins cel puţin în nord până la Şiret, voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea este făuritorul neatârnării acestuia, extins spre miazănoapte, după surse polone, până la Nistru şi al unei noi dinastii. Cu el începe neamul domnesc din Moldova de la 1363 până la 1595, care, ca şi cel din Ţara Românească, nu a avut nume de familie, trebuind, aşadar, să fie numit corect al Bogdăneştilor. In fapt, a fost şi este încă numit, în chip eronat, al Muşatinilor, povestea acestui nume pornind de la menţiunea lui Grigore Ureche (poate a copistului acestuia) din secolul XVII despre „Pătru vodă, feciorul lui Muşatu" (Letopiseţul, p. 72), după ce cronicile slavo-române anterioare îl numiseră pe acesta corect „fiul Muşatei" (Cronicile slavo-române) sau în româneşte "Muşatin". In cele din urmă însă B.P. Hasdeu este cel care în 1873, prin a sa Istoria critică a românilor, a impus numele de Muşatini, familie în care vedea chiar o ramură a Basarabilor olteni!
Că Bogdan I este începătorul dinastiei şi al familiei Bodgăneştilor o dovedesc, pe lângă Pomelnicul mănăstirii Bistriţa şi hrisovul lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403, în care sunt înşiraţi strămoşii acestuia (filiaţie directă şi rudele ce au domnit), care încep cu numele său, şi numirea de Bogdania pe care o dau turcii otomani Moldovei în toată vremea cât au avut relaţii cu aceasta, în vreme ce Ţara Românească o numesc Iflac (Valahia). Tot aşa cum polonii venind din direcţia opusă au numit Moldova Valahia, până târziu în secolul XVII, iar Ţara Românească, la care au ajuns cu legăturile diplomatice abia în vremea lui Mircea cel Bătrân, Basarabia, tot după numele întemeietorului, Basarab I.
Ca şi în cazul lui Dragoş, cu care Bogdan nu se înrudea în nici un fel, nici tatăl acestuia din urmă nu e cunoscut. In schimb, se ştie că Bogdan era stăpân în cadrul unui cnezat de vale din sud-vestul Maramureşului cu reşedinţa la Cuhea (acum Bogdan Vodă), la nord-est de Ieud. Acesta cuprinsese iniţial 17-18 sate stăpânite cu diplomă de întărire, de la regele Ungariei, Carol Robeit de Anjou, dinainte, aşadar, de 1342, cu centrul pe văile superioare ale Izei şi Vişeului. Inainte de 1353 cnezatul se împărţise între loan şi Ştefan, fiii decedatului luga, cărora le reveniseră 9-10 sate, cu reşedinţa la Rozavlea pe Iza, şi Bogdan, unchiul lor, fratele lui luga, care stăpânea 8 sate, cu reşedinţa familiei de la Cuhea. La Cuhea, aşadar, pe malul stâng al Izei, pe o mică înălţime, în partea opusă satului, se afla "castelul" lui Bogdan: o casă dreptunghiulară mare (12x9 m), apărată de o palisadă cu stâlpi groşi de lemn, asediată, incendiată şi refăcută de două ori înainte, aproximativ, de 1360. Nu departe, dincolo de Iza, se află o biserică de piatră, relativ mare (23/11,50 m), construită, după monedele aflate în mormintele ce au aparţinut, probabil, înaintaşilor lui Bogdan, înainte de 1343, având şi cimitir în jur. Fără îndoială aici s-au aflat rădăcinile strămoşeşti ale lui Bogdan, de altfel, ea înlocuieşte o altă biserică, probabil de lemn, anterioară, şi pe bună dreptate a fost criticată părerea mai veche a istoriografiei maghiare, care vorbea despre imigrarea principalelor familii din Maramureş la începutul secolului XIV din ... Serbia sau Ţara Românească! Descoperirea unor vârfuri de săgeţi aparţinând atacatorilor reşedinţei de două ori incendiată a lui Bogdan şi a şase pinteni din prima jumătate a secolului XIV, arată că aici s-au produs evenimente militare, pe care, din păcate, Izvoarele scrise nu le amintesc.
Cert este că la 21 octombrie 1343, după moartea regelui Carol Robert, la 16 iulie 1342, pe care mai înainte îi slujise în expediţii militare, şi care se pare că îi concedase stema sa de familie (crini de aur în câmp albastru), pare că şi elemente din cea ungară (fascii), la începutul domniei lui Ludovic I de Anjou, Bogdan apare decăzut din demnitatea de voievod de Maramureş (nu ştim de când o deţinea) şi declarat infidel: „Bogdan fost voievod al Maramureşului infidelul nostru" (Boghdan quondam woyvoda de Maramorosio noster infidelis). Pricina era conflictul din iarna 1342-1343 între voievodul Bogdan, aliat cu voievodul de Bereg, Crăciun din Bilca, şi loan, fiul lui Dionisie din Kolcse (în nordul comitatului Sătmar), desigur partizan al noului rege. Din acest moment, Bogdan e numit voievod doar în calitate de fost voievod al Maramureşului pe care nu îl va părăsi definitiv decât pe la 1363.
Un alt moment de ostilitate împotriva slujitorilor credincioşi ai regelui a avut loc în 1349, înainte de 15 septembrie, când Ştefan, nepotul de frate al lui Bogdan, pustieşte cnezatul Marei, de la nord-vest de Cuhea, alungând din Giuleşti pe cneazul Gyula cu cei şase fii ai săi fideli lui Ludovic I. Regele însuşi porunceşte voievodului loan, chiar fratele lui Ştefan, la 15 septembrie, să-i repună în drepturi pe cei alungaţi pentru că au refuzat să treacă de partea acestuia şi a unchiului său Bogdan, „fostul voievod", „necredincioşi cunoscuţi ai regatului nostru".
Incercarea lui Bogdan de a-şi atrage partizani ostili regelui în Maramureş nu a reuşit. După loan, ajuns chiar voievod al Maramureşului şi însoţitor al regelui Ludovic I, l-a părăsit şi fratele acestuia, Ştefan, trecând de partea regelui probabil cu prilejul campaniei regale din Halici împotriva lituanilor din martie 1352, urmând apoi fratelui său ca voievod al Maramureşului (ante 1360). Ca atare, la cererea acestora, Ludovic I porunceşte la începutul anului următor, 1353, capitlului din Agria delimitarea părţilor din moşia Cuhea ale lui Ştefan şi loan, fiii lui luga, „slujitori credincioşi" ai regelui, de „pământurile sau moşiile voievodului Bogdan, unchiul lor", ceea ce s-a şi înfăptuit între 1 aprilie şi 14 mai 1353. Nu era doar o delimitare de proprietăţi, ci o despărţire a familiei.
Nu avem date din care sa rezulte participarea lui Bogdan la răscoala împotriva stăpânirii maghiare din Moldova şi a voievodului Sas din anul 1359, înăbuşită de trupele regale, în care s-a ilustrat, cum am mai amintit, Dragoş din Giuleşti, cel alungat în urmă cu zece ani de pe moşia sa, împreună cu tatăl şi fraţii săi, pentru loialitatea faţă de rege, de Ştefan, nepotul lui Bogdan. Totuşi această participare sau legătură presupusă e foarte plauzibilă. Pentru meritele sale în „reaşezarea ţării noastre a Moldovei" şi aducerea în credinţă către coroana regală a multor „români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate" acesteia, la 20 martie 1360, Dragoş a primit de la Ludovic I şase sate româneşti din Maramureş. Acestea însă nu erau ale lui Bogdan, rămas totuşi liniştit, cel puţin în aparenţă, la Cuhea. Pentru că doar trei luni mai târziu, la 24 iunie 1360, Ludovic întărea actul de împărţire a moşiei Cuhea al capitlului din Agria de la 14 mai 1360, la cererea nepoţilor acestuia, Ştefan şi loan, pe care îi copleşeşte de laude; Ştefan fiind acum „voevodul nostru de Maramureş, iubitul şi credinciosul nostru", „aducându-şi înălţimea noastră iar aminte de faptele de credinţă şi îndatoririle vrednice de laudă ale bunelor lor slujbe, ce ni le-au făcut nouă după cerinţa stării şi puterea lor". Explicaţia genezei actului este, fie că cei doi au participat la înfrângerea răsculaţilor moldoveni, fie, sau şi, că urmăreau, desigur, în acest fel să-l asigure pe regele Ungariei de credinţa lor, de faptul că nu s-au solidarizat cu infidelul lor unchi, ceea ce ar dovedi indirect, dar semnificativ, că acesta a avut legături cu răsculaţii din Moldova din anul trecut. Pentru că la fel vor face cei doi nepoţi de frate ai lui Bogdan şi în 1365, după trecerea definitivă a unchiului lor în Moldova şi confiscarea părţii acestuia din domeniul Cuhea, înainte de 2 februarie 1365, regele întărind, opt luni mai târziu, la 26 septembrie 1365, actele, amintite mai sus, din 24 iunie 1360 şi 14 mai 1353 de împărţire a moşiei Cuhea şi confirmarea stăpânirii celor doi fraţi pe partea lor neconfiscată.
De vreme ce Bogdan se afla încă în Maramureş la 24 iunie 1360, iar trecerea sa în Moldova a avut loc cu câtva timp înainte de 2 februarie 1365, când regele Ludovic I de Anjou dăruieşte voievodului maramureşan Balc şi fraţilor săi partea din moşia Cuhea şi satele ei, confiscate „de la voievodul Bogdan şi fii săi, necredincioşi învederaţi ai noştri, pentru blestemata lor vină de necredinţă" care i-a dus în Moldova, rezultă că venirea lui Bogdan la răsărit de Carpaţi a avut loc în intervalul dintre cele două date. Când anume? Ţinându-se sema că letopiseţele de tip Putaa ca şi prima listă de domni de la Dragoş la Bogdan II indică patru ani de domnie pentru Bogdan I, sau chiar patru ani şi două luni, într-o variantă a listei amintite (Cronicile slavo-române) şi că domnia lui s-a sfârşit cu destul de mult timp înainte de 29 iunie 1368, înseamnă că a început foarte probabil în a doua jumătate a anului 1363.
Cum anume s-a petrecut trecerea lui Bogdan cu fiii şi cu o seamă de vasali şi slujitori în Moldova în 1363, unde, desigur, îşi avea aliaţi, nemulţumiţi de stăpânirea lui Sas, obedientă faţă de regele Ungariei, nu se prea ştie. Cronicarul apologet al lui Ludovic I, contemporan evenimentelor, loan de Târnave (1320-1395), spune — fără vreo precizare cronologică — că „Bogdan voievodul românilor din Maramureş, adunând la el pe românii acelui district, a trecut în taină în ţara Moldovei, care era supusă coroanei Ungariei, dar din cauza vecinătăţii tătarilor de mult timp părăsită de locuitori. Şi cu toate că a fost combătut mai adeseori de oastea regelui însuşi, totuşi crescând marele număr al românilor locuitori în aceea ţară, s-a dezvoltat ca stat".
Trecerea în taină în Moldova, desigur pentru a realiza surprinderea inamicului, şi faptul că Bogdan a purtat aici lupte grele cu Balc şi ceilalţi fii ai lui Sas sunt confirmate de diploma regală acordată lui Balc de Ludovic I la 2 februarie 1365. Aici se vorbeşte mai pe larg de acele lupte în care acesta şi-a vărsat sângele şi a îndurat „răni cumplite", iar unii fraţi, rude şi slujitori au suferit „moarte crudă". Se arată că Bogdan şi fiii săi nu erau la prima abatere faţă de credinţa datorată regelui, căci diavolul „i-a îndemnat de mai multe ori" să devieze de la aceasta. Ca atare i se ia partea sa din moşia Cuhea, donată lui Balc, odată cu titlul de voievod de Maramureş, luat de la nepotul său Ştefan, cu toate că acesta şi fratele său loan nu-l însoţiseră pe Bogdan în Moldova. Este interesant de observat că în act se face deosebire între Ungaria şi ţara Moldovei, plecarea lui Bogdan având loc „din zisul nostru regat al Ungariei în suspomenita noastră ţară moldovenească", şi, de asemenea, că la acea dată, 2 februarie 1365, luptele în aceasta din urmă nu se încheiaseră, iar Balc era lăudat de rege şi pentru slujbele pe care „ştim că le îndeplineşte şi acum". Pe bună dreptate, acesta a fost socotit actul de atestare al voievodatului Moldovei.
Numai că Ludovic I, care ordonase mobilizarea oştilor regatului în aceeaşi lună, la 24 februarie 1365, la Timişoara, pentru o expediţie împotriva domnului Ţării Româneşti Vlaicu, care se înscăunase fără aprobarea sa, a oprit campaniile în ambele ţări române extracarpatice, regele pornind asupra Vidinului. Intemeietorul statului moldovenesc neatârnat şi al primei sale dinastii şi-a putut sfârşi astfel viaţa în scaun, în împrejurări altfel necunoscute.
Decesul lui Bogdan I poate fi stabilit ante quem în legătură cu datarea bătăliei zisă de la „Plonini" sau „Codrii Plonini" din Ţara Şepeniţului, între nepoţii săi de fiu, Ştefan moştenitorul scaunului, susţinut de poloni, şi Petru, care îi luase domnia, cu sprijin din Maramureş, care a avut loc după 29 iunie, foarte probabil 1368, mai degrabă decât 1367, cum s-a presupus un timp. Deoarece între moartea lui Bogdan I şi bătălia din Codrii Plonini desfăşurată după 29 iunie, adică în iulie, s-au petrecut, după izvoare polone, care vor fi analizate mai jos, următoarele evenimente: instalarea în scaun a lui Ştefan, răzvrătirea şi alungarea sa de către Petru, începutul domniei acestuia, în paralel cu călătoria fratelui său în Polonia, depunerea de către acesta a omagiului către regele Cazimir cel Mare, mobilizarea oastei polone şi drumul ei până dincolo de Nistru, este evident că intervalul amintit a fost destul de lung, astfel că se poate admite decesul lui Bogdan I în a doua parte, poate chiar spre sfârşitul anului 1367.
A fost înmormântat în prima biserică de lemn de la Rădăuţi, nu se ştie de cine ctitorită, datând din primele două decade ale secolului XIV, evitându-se, astfel, lăcaşurile din Şiretul Drăgoşeştilor. Ulterior, nepotul său Petru, fiul Margaretei (Muşata) a înlocuit biserica de lemn cu una de zid, domnească, cu hramul Sfântul Nicolae, ulterior episcopală. Mormântul lui Bogdan I a rămas sub naosul acestei de-a doua biserici, în poziţie centrală. Imbrăcămintea aflată cu ocazia cercetării arheologice a mormântului era cea a unui cavaler din a doua jumătate a secolului XIV. O tunică cavalerească fusese împodobită de 63 de nasturi de argint, aur şi email verde: 33 de la gât la genunchi şi câte 15 în lungul fiecărui antebraţ. Coincidenţă sau nu, observ că acestea erau şi culorile stemei de familie a Bogdăneştilor în vremea lui Ştefan cel Mare. La mâna stângă, decedatul avea un inel de aur masiv, încrustat cu email negru, considerat a fi un talisman, lucrare atribuită unui meşter genovez din Pera, Caffa sau Cetatea Albă. O inscripţie cu caractere arabe, nedescifrată, incizată ulterior, ar indica un prim posesor, o căpetenie tătară, de felul celor care stăpâneau pe Nistru la Orheiul Vechi, de la care ar fi putut trece la Bogdan I, eventual pe calea unei legături politice.
Lespedea funerară originară nu s-a păstrat. Cea care se vede a fost pusă din porunca lui Ștefan cel Mare la 27 ianuarie 1480 de "mistr lan", desigur un pietrar polonez, care a făcut în acelaşi timp şi lespezile de mormânt ale celorlalţi strămoşi ai lui Ştefan din aceeaşi biserică. Fixată pe un soclu (0,395 m) cu urme de pictură, inscripţia pietrei tombale arăta că a fost pusă de Ştefan pe mormântul „străbunicului său". Suprafaţa centrală e împodobită cu motivul bizantin al palmetei, frunză cu 3-6 lobi.
Se crede că tabloul votiv datând dinainte de 1559 ar reprezenta pe Bogdan I şi familia sa, dar în acest caz ar fi vorba mai degrabă de Petru fiul Muşatei, ctitorul presupus al bisericii de zid.
