Alexandru al II-lea (Alexăndrel)

NASCUT: 17 august 1438
DECEDAT: 25 august 1455
NATIONALITATE: Română
CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Moldovei
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)


Cel de-al doilea fiu al lui Ilia (Iliaș) voievod, purtând numele bunicului patern, Alexandru cel Bun, s-a născut la 17 august 1438 (Cronicile slavo-române), având doar zece ani şi patru luni la urcarea în scaun. De aceea izvoarele interne din secolele XV-XVI îl numesc cu diminutivul Alexăndrel voievod sau Olehno în malorusă şi Ilihno în polonă, căci era fiul lituancei polonizate Maria, mătuşa maternă a regelui Poloniei, pentru a-l deosebi de bunicul omonim.

Copil fiind şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în exil, în Podolia sau Polonia, alături de părinţii săi, însoţindu-l apoi pe fratele său mai mare, Roman II, în Moldova, în timpul scurtelor domnii ale acestuia din 1447-1448. Ca atare, în actul emis de acesta la Suceava, la 18 februarie 1448, e amintită şi „credinţa iubitului frate al domniei mele, Ilihno". L-a urmat apoi pe Roman al II-lea, alungat de unchiul său Petru al III-lea în Polonia, la începutul anului 1448, iar după asasinarea acestuia la 2 iulie acelaşi an, a devenit el însuşi pretendent la domnie, ca unic fiu în viaţă al lui Ilia Voievod, fiul cel mare legitim al lui Alexandru cel Bun.

In această calitate a intrat în vederile lui Iancu de Hunedoara, care simţind, desigur, ameninţarea pe care o reprezenta pentru cumnatul său Petru III din Moldova, s-a adresat la 1 august 1448 regelui Poloniei, recunoscând că după moartea lui Roman II, deşi fratele acestuia Alexandru „are drepturi de necontestat asupra ţării Moldovei", ar trebui ca şi lui Petru III să-i fie recunoscute acestea, să fie lăsat în Moldova, ca să nu aibă loc în această ţară campanii şi pustiiri, luându-l pe chezăşia sa şi garantând că nu va pune legătura de rudenie cu el dincolo de dreptate.

Nu ştim cum s-a făcut trecerea de la guvernarea de două luni a lui Ciubăr Vodă (Csupor de Monoszlo), comandantul lui Iancu de Hunedoara, care a urmat morţii neaşteptate a lui Petru III, după 10 octombrie 1448, durând, aşadar, până în a doua jumătate a lui decembrie acelaşi an şi venirea lui domnie a copilului Alexăndrel, desigur înconjurat de boierii rămaşi credincioşi mamei sale. Izvoarele interne şi externe nu amintesc nimic despre aceasta şi orice scenariu despre vreo campanie a lui Alexăndrel, este o simplă speculaţie. Până şi în cronica lui Grigore Ureche, pasajul respectiv despre începutul domniei lui Alexăndrel lipseşte în toate variantele. S-a păstrat doar titlul acestuia: „Domnia lui Alexandru vodă tij ficior lui Iliaş vodă, vă leat 6956" (Letopiseţul, p. 85), însă cu un element cronologic, în aceste condiţii, preţios, văleatul 6956 = 1448. Ceea ce dovedeşte că Alexăndrel şi-a început domnia înainte de sfârşitul lui decembrie 1448. Venea, desigur, din Polonia, şi primul său document păstrat este din 21 februarie 1449.

Că nu a avut un conflict cu unchiul său Petru III o dovedeşte indirect şi faptul că la 8 aprilie 1449 întăreşte mănăstirii Pobrata dania în ceară şi vin din venitul domnesc făcută de acesta înaintea morţii, pentru mântuirea sufletului, e drept fără să-l pomenească, vorbind de „dania părinţilor noştri". Iancu de Hunedoara nu contestă domnia acestui văr al regelui Poloniei Cazimir IV, astfel că la 3 august 1449 Alexăndrel reînnoieşte privilegiul bunicului său Alexandru cel Bun pentru negustorii braşoveni şi din Ţara Bârsei.



Sfârşitul primei domnii a lui Alexăndrel a fost provocat de un nou pretendent, iniţial independent, Bogdan II. Acesta a venit foarte probabil din Ţara Românească, cu o oaste relativ puternică, învingându-l în bătălia de lângă Tămăşani pe Şiret, la nord de Roman, la 12 octombrie 1449, în care au căzut mulţi dintre „panii" lui Alexăndrel (Cronicile slavo-române şi Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II).

Grigore Ureche (Letopiseţul) plasează lupta de la Tămăşani la „avgust 22 dni", văleatul 6962 (1454), folosind datele unui letopiseţ de tip „Putna", necunoscut astăzi, care menţionează o stăpânire a lui Alexăndrel de 4 ani, însumând arbitrar datele celor trei domnii ale sale, desfăşurate între 1449 şi 1455. Data de 22 august 1454, se referă, cum vom vedea, mai probabil, la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Alexăndrel.

Ultimul document păstrat de la Alexăndrel este din 27 august 1449. Probabil că după această dată s-a aflat în campanie pentru a face faţă noului pretendent. După înfrângerea din 12 octombrie 1449 Alexăndrel cu mama sa şi boierii rămaşi s-a refugiat în Podolia, aflată încă sub conducerea starostelui Didrih Buczacki, lângă hotarul cu Moldova, unde se mai afla încă la 2 decembrie 1449, când Bogdan II cerea stăruitor să fie îndepărtat de acolo cu toţi ai săi. In stăpânirea sa a rămas din iarna 1449-1450 şi cetatea Hotin, cel puţin până în vara anului 1450, după mărturia lui J. Dlugosz.

Intrat în Moldova pe la începutul lunii februarie 1452 cu ajutoare polone, Alexăndrel nu s-a oprit la Suceava, ci a continuat, desigur, urmărirea lui Petru Aron, care se îndrepta probabil spre pasul Oituzului pentru a trece în Transilvania, ajungând la 24 februarie la Vaslui. Se întorcea acum biruitor acolo unde cu mai puţin de un an şi jumătate suferise, împreună cu oastea polonă înfrângerea în bătălia zisă „de la Crasna", din vecinătatea oraşului Vaslui.

De acum Alexăndrel, în vârstă de treisprezece ani şi jumătate, s-a pregătit de domnie lungă. La 12 august 1452 confirmă negustorilor din Braşov şi Ţara Bârsei privilegiul de negoţ acordat de Alexandru cel Bun. In acelaşi an îşi oferă ajutorul militar pentru respingerea tătarilor Hoardei de Aur care năvăliseră în Podolia, dar tătarii se retrag înainte de mobilizarea polonilor (J. Dlugosz).



Pentru a echilibra balanţa politică, şi ţinând seama, foarte probabil, că rivalul său se afla, desigur, în Transilvania, Alexăndrel încheie la 16 februarie 1453 o „pace veşnică" cu lancu de Hunedoara, pe care, ca şi Bogdan al II-lea, îl recunoaşte ca „părintele domniei mele", obligându-se „să-i fiu fiu până la moartea mea şi să-i fiu ascultător în toate". In plus, având acum paisprezece ani şi jumătate, se obligă să ia de soţie pe o nepoată a acestuia, neidentificată (Ilie Minea, O nepoată a lui lancu de Inidoara, doamnă a Moldovei?), poate acea Ileana (Elena), menţionată în pomelnicul mănăstirii Probota, având cu ea şi un fiu, care mai era în viaţă la 1504 (Ştefan S. Gorovei, Muşatinii). In sfârşit, la 23 septembrie 1453 Alexăndrel răspunde solicitării trimişilor regelui Cazimir IV, făgăduind depunerea omagiului (supunerii) în Polonia, în schimbul sprijinului pe plan extern (Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare). N-a fost însă nevoie să meargă ca tatăl său în Polonia, căci tot trimişii regelui i-au luat jurământul de credinţă în jur de 6 octombrie acelaşi an (N. Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare).

Din nou nu ştim în ce împrejurări Alexăndrel a fost înlăturat din această a doua domnie de către rivalul său Petru Aron. Ultimul act păstrat emis de el la Suceava, este din 1 ianuarie 1454 (D.R.H., A, II, p. 54—55). După aceea tăcerea izvoarelor e întreruptă abia la 25 august acelaşi an, când domn era de-acum Petru Aron (ibidem, p. 52-57). în acest interval de peste jumătate de an a avut loc sigur schimbarea de domnie. Am putea însă restrânge intervalul la o analiză foarte atentă a izvoarelor, observând că înlocuirea domnilor ar fi putut avea loc la 22 august 1454. Folosind un letopiseţ moldovenesc de tip „Putna" cu unele lipsuri şi confuzii, dar şi cu date în plus pentru această perioadă, Grigore Ureche (Letopiseţul, p. 86), plasează bătălia de Tămăşani cu Bogdan II, care ştim că a pus capăt primei domnii a lui Alexăndrel la 12 octombrie 1449 (cf. supra) tocmai la 22 august 1454. Evident este o confuzie datorată unei părţi lipsă din vechiul letopiseţ. Această ultimă dată s-ar putea referi, de fapt, la înfruntarea cu Petru Aron, care a încheiat cea de-a doua domnie a lui Alexăndrel, de vreme ce la 25 august 1454 rivalul acestuia era deja în scaun (D.R.H., A, II, p. 56-59; cf. şi infra).

Ultima încercare reuşită a lui Alexăndrel de a-l îndepărta pe Petru Aron a avut loc după 8 decembrie 1454, când acesta din urmă emite încă un document ca „domn al Ţârii Moldovei" la Târgu Neamţ şi înainte de 8 februarie 1455, când nepotul lui Alexandru cel Bun se afla ca domn la Iaşi.

Nici acum Alexăndrel nu s-a putut menţine în scaun decât puţin timp. Simţindu-se ameninţat de Petru Aron, el a chemat o seamă de sfetnici regali din Rusia Roşie şi Podolia, în frunte cu Andrei Odrowşz, voievod al Rusiei Roşii şi al Podoliei, staroste de Liov, cu care s-a întâlnit la Bănila în nordul Moldovei, în faţa cărora a făgăduit din nou credinţă regelui şi Coroanei polone, ajutor împotriva tătarilor şi a oricăi-or inamici, cerând în schimb loc de refugiu în Polonia şi ajutor împotriva oricărui inamic „neexceptând pe nimeni". Actul care consemna aceste condiţii a fost redactat la 14 <februarie sau martie> 1455.

Expediţia lui Petru Aron pentru redobândirea domniei a avut loc în martie 1455, venind, desigur, din Transilvania. După cronica internă din secolul XV bătălia dintre cei doi rivali a avut loc la 25 martie 1455 „la Mohile", localitate neidentificată (N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc, Bucureşti, 1904, socoteşte a fi pe lângă Vaslui), Alexăndrel înfrânt fugind, de data aceasta, spre Cetatea Albă (Cronicile slavo-române şi Grigore Ureche, Letopiseţul), în direcţia opusă Poloniei, de unde ar fi trebuit să primească ajutor şi loc de refugiu, conform recentei înţelegeri din 14 <februarie sau martie> 1455, amintită mai sus.

Această înfrângere din 25 martie 1455 a marcat sfârşitul definitiv al domniilor lui Alexăndrel. Cronicile moldoveneşti îi atribuie exagerat patru ani de domnie (Cronicile slavo-române), neţinând seama de întreruperile lui Petru Aron. In realitate, cum am văzut, nu a domnit efectiv mai mult de doi ani.

A murit în Cetatea Albă la 26 august 1455. După înfrângerea de la Mohile, Alexăndrel, din motive necunoscute, nu a mai fugit în Polonia (lui Nicolae Costin, Letopiseţul, p. 237-238 , nu-i vine să creadă că nu s-a retras în „Ţara Leşească"), ci la Cetatea Albă, al cărui pârcălab era Stanciu cel Mare (Marele), până atunci un credincios al său, membru de frunte al sfatului său domnesc la 8 februarie 1455, se pare chiar căsătorit cu mătuşa sa Anastasia. Cetatea îi fusese până atunci şi ea cu credinţă şi desigur că îşi asigurase chiar un drept asupra ei, de vreme ce după moartea sa, în 1456, vărul său, regele Poloniei Cazimir IV, pretindea stăpânirea ei şi a oraşului, precum şi a unor bunuri care, foarte probabil, aparţinuseră lui Alexăndrel.



Moartea sa, după numai cinci luni de şedere la Cetatea Albă, s-ar fi datorat, după cum aflase J. Dlugosz, otrăvirii (veneno ad his) de către oamenii săi, cărora le necinstise soţiile şi fiicele, Alexăndrel fiind caracterizat drept dedat desfrâului şi beţiei (libidini atque ebrietati deditus). Fireşte e doar o ştire înregistrată numai de Dlugosz, cel care menţionase şi otrăvirea fratelui său Roman II în 1448. Nicolae Costin crede că mai degrabă ar fi fost otrăvit de Petru vodă Aron (Letopiseţul). Ce rol a jucat pârcălabul Stanciu cel Mare în toate acestea e greu de ştiut. Cert e că după înfrângerea lui Alexăndrel a trecut de partea lui Petru Aron, care îi citează "credinţa" încă de la 7 iunie 1455, şi pare să nu fi fost la Cetatea Albă în momentul morţii lui Alexăndrel, de vreme ce „credinţa" sa e amintită şi la 23 şi 29 august la Suceava.

Nu ştim nici dacă Alexăndrel a jucat vreun rol în mai 1455 în cucerirea printr-o stratagemă, de către o ceata de moldoveni din Cetatea Albă, a castelului Lerici (aflat pe locul viitoarei cetăţi Oceacov), de la gurile Niprului, care aparţinea familiei genoveze Senarega (N. lorga), pentru a-şi crea, poate, un alt loc de refugiu, la hotarul Lituaniei, al cărui mare cneaz era vărul său Cazimir? Castelul a intrat în stăpânirea Moldovei până în 1465. Oricum, Alexăndrel a murit cu nouă zile înainte de a împlini 17 ani, iar mormântul nu i se cunoaşte. Desigur, s-a aflat în vreo biserică de mult dispărută din Cetatea Albă.





Tags: biografie viata date informatii cronologie Moldova (1346-1859) Domnitorii Moldovei

  • Created on .
  • Last updated on .
  • Hits: 695
1: Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002