Bogdan al II-lea

NASCUT: 1409
DECEDAT: 15 octombrie 1451
NATIONALITATE: Română
CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Moldovei
4.8333333333333 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 4.83 (3 Votes)


Cel care la 12 octombrie 1449 "a lovit pe Alexăndrel voievod la Tămăşani, lângă târgul Romanului" (Cronicile slavo-române), alungându-l în Polonia împreună cu mama sa era Bogdan II, tatăl lui Ștefan cel Mare, care, după J. Dlugosz, îşi zicea fiu natural al lui Alexandru cel Bun (Historiae polonicae libri XIII et ultimus, II, Leipzig, 1712, col. 59), dar, ca la mai toţi bastarzii domneşti, originea sa a vădit de-a lungul timpului unele neclarităţi. Incă în al doilea sfert al secolului XVII Grigore Ureche îl credea "copilul" (= fiu nelegitim, acesta fiind înţelesul primar al termenului, în timp ce urmaşul legitim purta numele de "cocon") lui Alexăndrel (!) (Letopiseţul, p. 86), neştiind că nici măcar biologic faptul nu era cu putinţă. Confuzia cronicarului între cei doi Alexandru, nepot şi bunic, dovedeşte că în vremea sa originea lui Bogdan II nu era bine cunoscută.

Fără îndoială, cel în cauză, care îl numea pe Alexandru cel Bun "părintele nostru" (patris noştri) (Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II), iar pe fiii acestuia, Ștefan al II-lea şi Petru al III-lea, "fraţii noştri", ca şi fiul său, de asemenea nelegitim, Ştefan cel Mare, care vorbea de "sfântrâposatul nostru bunic, Alexandru voievod cel bătrân", aveau tot interesul să insiste asupra filiaţiei directe a lui Bogdan II din Alexandru cel Bun, din motive de legitimitate lesne de înţeles (după obicei, urmaşii direcţi ai lui Alexandru cel Bun având întâietate la tron faţă de cei ai fratelui acestuia, jupanul Bogdan, care nu a fost decât asociat la domnie). Majoritatea istoricilor de astăzi acceptă această filiaţie (cf. îndeosebi Leon Şimanschi, O cumpănă a copilăriei lui Ştefan cel Mare: Reuseni, 15 octombrie 1451, în „AIIAI" , XIX (1982), p. 186-188, ce crede chiar că Bogdan II ar fi fost fiul Marinei, conceput cu Alexandru înaintea căsătoriei), care rămâne o ipoteză demnă de luat în seamă, totuşi ea nu este chiar atât de sigură, cum s-a impus în istoriografia contemporană.

Incă de la sfârşitul secolului XIX A.D. Xenopol menţiona că Bogdan II nu apare alături de ceilalţi fii ai lui Alexandru cel Bun în documentele acestuia, presupunând existenţa „unei duşmănii între tată şi fiu" (Istoria românilor din Dacia Traiană, II), prin nimic documentată sau justificată. De altfel, observ, la rândul meu, că Alexandru cel Bun menţionează din 1425 înainte "credinţa" fiului său nelegitim Ştefan II, la fel şi Ilia (Iliaș), fratele său vitreg, calitatea acestuia de fiu nelegitim nefiind un impediment, niciodată însă pe cea a lui Bogdan II, despre care astfel nu ştim nimic precis înaintea domniei, fapt care i-a făcut pe unii istorici să creadă, fără nici un temei documentar, că ar fi lipsit din Moldova. Mai probabil, explicaţia amintitelor omisiuni ar consta în faptul că adevăratul tată natural al lui Bogdan II ar fi fost jupanul Bogdan, fratele şi asociatul la domnie al lui Alexandru cel Bun, decedat în 1407. Pe lespedea de mormânt pe care i-o aşează în biserica episcopală de la Rădăuţi, Ştefan cel Mare îl numeşte clar "bunic", precizând că acesta era „Io Bogdan voievod, fratele lui Alexandru voievod", căruia, de data aceasta, nu-i mai spune bunic (Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 250; cf. şi N. Grigoraş, în legătură cu ascendenţa lui Ştefan cel Mare. Pe marginea unei inscripţii funerare, în „RM" , III (1966), nr. 2, p. 164-166; idem, Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare, p" 170; Constantin Rezachevici, Un tetraevanghel necunoscut aparţinând familiei dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare, în „SMIM" , VIII (1975), p. 170-171, nota 31, cu rectificarea că Bogdan amintit în actele lui Ilia vodă în 1432-1433 nu este Bogdan II, ci un fiu legitim al lui Alexandru cel Bun care a murit nevârstnic).

Inaintea lui Dumnezeu, în tihna bisericii episcopale, departe de orice necesitate de justificare a legitimităţii sale dinastice, Ştefan cel Mare pare, ipotetic, să fi dat prioritate adevărului, recunoscând pe adevăratul său bunic. In fond, dacă nu îi era bunic, ce rost ar fi avut să menţioneze aceasta, de vreme ce îl definise foarte limpede în acelaşi rând al inscripţiei, ca frate al lui Alexandru cel Bun, pe care, în schimb, nu îl mai numeşte "bunic" sau "moş". La urma urmei, de ce ar fi caracterizat Ştefan cel Mare pe jupanul Bogdan ca "bunic", sau doar ca "moş" (strămoş), cum admit unii cercetători, dacă nu se trăgea din el? Dar chiar şi în acest din urmă caz trebuie observat că la români moş sau strămoş, se aplică, atunci când se referă la persoane anume, doar unor ascendenţi direcţi şi nicidecum unor rude colaterale, care intră în noţiunea de "neam" . In plus, echivalenţa dintre moş şi bunic apare foarte clar la Grigore Ureche, când se referă la Ştefăniţă (1517-1527), nepotul de fiu al lui Ştefan cel Mare, care "întru tot simăna cu firea moşu-său, lui Ştefan vodă cel Bun" (Letopiseţul, p. 147).

E foarte probabil, aşadar, ca Bogdan II, care poartă, se pare, numele tatălui său natural, cum se obişnuia la fiii nelegitimi, fie din botez, fie ca nume domnesc, să fi fost cu adevărat un fiu nelegitim al jupanului Bogdan (despre care nu se ştie să fi fost căsătorit), iar nu al lui Alexandru cel Bun (care oricum a mai avut un fiu numit tot Bogdan la 1431-1433, şi nu putea avea un altul în viaţă, chiar nelegitim, cu acelaşi nume), cum a pretins oficial el şi fiul său Ştefan cel Mare. Dacă ar fi arătat descendenţa lor reală din fratele lui Alexandru n-ar fi avut nici o şansă de legitimitate în faţa fiilor şi nepoţilor legitimi ai acestuia din urmă (Constantin Rezachevici).



Că Bogdan II a venit cu oaste din Ţara Românească mai degrabă decât din Transilvania, cum se afirmă de obicei, rezultă din faptul că ajuns la Suceava, după ce la 2 decembrie 1449 încheie o convenţie, negociată mai înainte, cu Didrih Buczacki, starostele Cameniţei şi al Podoliei, pe care îl numeşte "iubit părinte şi prieten", care urma să-l ocrotească şi să îndepărteze de lângă hotar pe Alexăndrel cu mama sa, în schimbul a 400 de zloţi turceşti, 10 vase de vin de Malvasia (în Moreea) şi o seamă de stofe scumpe, dare anuală (Mihai Costăchescu), acesta fiind primul său act păstrat (pe plan intern se cunoaşte doar un act din 23 ianuarie 1450), abia la 11 februarie 1450, patru luni după dobândirea tronului, şi atunci numai datorită invaziei oştilor polone cu Alexăndrel, Bogdan II a finalizat primul său "tratat" cu Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De abia după aceasta, sub presiunea unei noi invazii polone, Bogdan, care se declara ca un „fiu" faţă de lancu, "iubitul nostru părinte", proclamat de acum înainte singurul său ocrotitor, urma să primească sprijin din Transilvania. Şi el insistă în această relaţie, reconfirmând privilegiile comerciale ale braşovenilor, ajungând la 5 iulie 1450 la închinare în sens feudal faţă de lancu de Hunedoara: „să ne fie domnia sa părinte şi domn, iar noi să-i fim domniei sale în loc de fiu şi de slugă cât va fi viaţa noastră", cu obligaţia de a nu încerca să dobândească Chilia cu sabia (corect la traducere "cu spada"), fără voia acestuia.

La această apropiere a contribuit prima campanie polonă ce a reuşit pentru scurt timp readucerea în scaun a lui Alexăndrel, cu trupe din Rusia Roşie şi Podolia sub conducerea lui Jan Olieski de Sienno (Sienienski), care, pregătită după 25 decembrie 1449, s-a desfăşurat în ianuarie-martie 1450, obligându-l pe Bogdan II, care la 11 februarie se afla retras la Roman, cerând sub forma amintitului tratat cu această dată ajutorul lui lancu de Hunedoara, sa se îndrepte spre zona muntoasă, unde a adunat trupe populare cu ajutorul cărora a alungat pe Alexăndrel şi pe poloni, care ocupaseră Hotinul (rămas însă mai departe sub stăpânirea lui Alexăndrel), Suceava şi Neamţul, campania încheindu-se mult înainte de 15 martie 1450. Pretendentul a fugit la vărul său, regele Poloniei Cazimir IV, care la începutul lui martie 1450 respingând sfatul consilierilor săi care îi cereau să anexeze Moldova cu importantul său port Cetatea Albă (ieşirea la Marea Neagră, de mult râvnită de poloni!), şi ascultând pe cei care îl sfătuiau să păstreze această ţară ca un zid înaintea turcilor, a hotărât înainte de 17 martie să ajute din nou cu oaste pe Alexăndrel (J. Dlugosz).

Noua campanie polonă, pornită la 24 iunie 1450 din Liov, a determinat, cum am văzut închinarea lui Bogdan II către lancu de Hunedoara din 5 iulie 1450, din care nu ştim însă să fi rezultat vreun ajutor pentru domnul Moldovei. Cert este că armata polonă conţinând unităţi din Rusia Roşie, conduse de P. Odrowaz , starostele de Liov, şi P. Koniecpolski, castelanul de Sandomir, a fost atrasă adânc în interiorul Moldovei, hărţuită şi obosită de Bogdan II, după strategia obişnuită a domnilor români, în vederea echilibrării forţelor, derutată prin false tratative de pace, şi în cele din urmă atacată şi înfrântă într-o sângeroasă bătălie, cu rezultat mult timp schimbător, amănunţit descrisă de cronicile polone, la 6 septembrie 1450 (J. Dlugosz).

Bătălia desfăşurată la marginea unui întins codru, cunoscută sub numele, nu tocmai corect, de la Crasna [după Dlugosz s-a dat „pe câmpul care era numit Crasna la pârâul Izvorul Crasnei, lângă oraşul Vaslui" (in campo qui Krasnopolye appelatur ad torentem Krasnipotok, prope oppidum Wasluy)], la care a participat, alături de tatăl său, tânărul Ştefan (cel Mare), a constituit modelul urmat întocmai, dar la scară mai mare, de către acesta 47 de ani mai târziu, în lupta din 26 octombrie 1497 cu regele loan Albert de la marginea Codrului Cosminului. Şi tot bătălia din 6 septembrie 1450, ceea ce nu s-a observat până acum, l-a făcut pe Ştefan să aleagă ca loc de înfrângere a turcilor lui Suleiman Hadâmbul la 10 ianuarie 1475 (cunoscută drept lupta de la Vaslui), aceeaşi zonă de la sud de oraşul Vaslui, unde tatăl său dobândise biruinţa asupra polonilor de la 1450.

După aproape nouă luni de lupte şi frământări, răstimp în care Bogdan II a emis, desigur, puţine documente, care nu au ajuns până la noi [între 23 ianuarie 1450 şi 10 ianuarie 1451 nu sunt cunoscute acte domneşti interne, în sfârşit, Bogdan II s-a putut bucura de linişte vreme de încă un an, până în prima jumătate a lui octombrie 1451.



Infrângerea polonilor din 6 septembrie 1450 în Moldova, a atras o cumplită năvală a tătarilor Hoardei de Aur în Podolia şi Rusia Roşie, până la Grodek, dincolo de Liov, mai târziu regele Cazimir IV trebuind să suporte chiar "ocările" cardinalului Zbigniew Olesnicki, episcopul Cracoviei, pentru ultimele înfrângeri (M. Stryjkowski), astfel că pentru Alexăndrel nu s-a mai ivit uşor ocazia unei noi expediţii în Moldova. Zadarnic a venit el împreună cu mama sa Maria în 1451 înaintea regelui, aflat la Sambor, cerând din nou ajutor împotriva lui Bogdan II. Vărul său Cazimir IV i-a cerut să-şi trimită reprezentanţii la seimul din toamnă de la Parczow, şi a trimis pe Andrei Odrowaz, noul staroste al Liovului şi al Rusiei Roşii, ca să apere Hotinul şi alte cetăţi de la nord de Nistru stăpânite de oamenii lui Alexăndrel, de o eventuală acţiune a lui Bogdan II.

Cum seimul de la Parczow nu a discutat problema stăpânirii Moldovei, regele, plecând în Lituania (unde era, de asemenea, mare cneaz), a delegat să se ocupe de aceasta pe J. Czyzowski, castelanul şi starostele Cracoviei, P, Samotulski, castelanul de Poznan, şi pe Przedbor Koniecpolski, castelanul de Sandomir, cel care abia scăpase cu viaţă din bătălia de lângă pârâul Crasna. Aceştia s-au gândit să ofere lui Bogdan II o soluţie, am zice astăzi, de compromis: cu voia lui Cazimir a fost chemat la Cracovia pentru ca regele să-i încredinţeze conducerea Moldovei până la împlinirea vârstei de 15 de către Alexăndrel, urmând să plătească regelui pentru întreţinerea acestuia 50.000 de florini pe an. In timp ce armata celor trei căpetenii polone s-a pus în mişcare spre Moldova, iar solii regali care îi duceau lui Bogdan II condiţiile amintite ajunseseră la Cameniţa, a sosit însă ştirea neaşteptată că Bogdan a fost ucis de un oarecare Petru care pretindea stăpânirea Moldovei (J. Dlugosz).

Sfârşitul violent ai lui Bogdan II s-a datorat unui pretendent, altfel neştiut, ridicat însă în Polonia, unde se înţelesese cu Alexăndrel să-l înlăture. Acesta, mai târziu cunoscut sub numele de Petru Aron, a organizat din vreme o adevărată capcană, cu ajutorul unui unchi al său din Moldova, pentru prinderea şi uciderea lui Bogdan. Aşadar, spre sfârşitul nopţii de 14/15 octombrie 1451, Petru Aron, după cum a fost informat J. Dlugosz (op. cit., col. 80-81), "alegând momentul când Bogdan, chemat la ţară, la un unchi de frate al aceluiaşi Petru, era ameţit de vin, într-o noapte urâtă, venind numai cu 100 de moldoveni, înşelă străjile lui Bogdan şi, capturându-l, îi tăie capul", în zorii zilei de vineri 15 octombrie 1451.

Locul decapitării lui Bogdan II la satul "Răoseni", „Răuseni" sau „Răuse'nii, din jos de târgul Sucevii" (Cronicile slavo-române; Grigore Ureche, Letopiseţul), a fost, ulterior, precis marcat de fiul său Ştefan cel Mare prin înălţarea unei biserici chiar pe „lo<cul> unde a fost tăiat capul tatălui său". Execuţia ca atare, nu reprezintă în fapt decât o simplă înlocuire a unui pretendent cu altul, numeroase exemple de acest fel întâlnindu-se în lucrarea de faţă, ea atrăgând atenţia doar pentru că în cauză a fost tatăl lui Ştefan cel Mare. Aceasta numai dacă cel care l-a ucis era într-adevăr os domnesc... în plus, atrag atenţia că Petru Aron nu era singurul răspunzător de moartea lui Bogdan II. Istoricii nu au ţinut până acum seama de afirmaţia clară a lui J. Dlugosz, că Petru Aron „se înţelese cu Alexandru ca să împartă ei toate în mod egal" (Historiae polonicae libri XIII et ultimus, II, col. 80), aşadar, omorârea lui Bogdan II a fost plănuită împreună cu Alexandrel, care, cu toată vârsta sa tânără, este cel puţin autor moral al acesteia.

Cât despre faptul că după moartea lui Bogdan II la 15 octombrie 1451, cancelaria domnească de la Suceava emite încă două zile mai târziu, la 17 octombrie un act în numele său, ceea ce a dat naştere la discuţii (cf. pentru acestea Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare, II, p. 406), considerându-se mai adesea că moartea lui Bogdan a avut loc după această ultimă dată (Constantin Rezachevici, Un tetraevanghel necunoscut aparţinând familiei dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare, p. 171, nota 33; idem, Familia lui Ştefan cel Mare. Imprejurările ocupării tronului, p. 118; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, II, p. 138-139 etc.). In realitate, fie că porunca domnească a fost dată logofătului înainte de plecarea domnului la Răuseni şi a fost scrisă doar la 17 octombrie (Vasile Pârvan), cum pare cel mai probabil, fie că beneficiarul a insistat ca diacul de la Suceava să scrie actul, care este o danie domnească, ştiind că emitentul e mort, înainte de venirea urmaşului acestuia în scaun (Leon Şimansch), cert este că la data scrierii actului, care nu necesita prezenţa domnului în acel moment, Bogdan II era mort de două zile.

Bogdan II şi-a asociat luarea domniei fiul nelegitim, Ştefan voievod (cel Mare) la câteva luni după luarea domniei, după documentele păstrate de la 11 februarie 1450, menţionându-se "credinţa" acestuia la 13 iunie, 14 şi 31 iulie şi 17 octombrie 1451, adică în majoritatea documentelor cunoscute până acum de la el.

Pornind de la faptul că piatra de mormânt a lui Bogdan II pusă de fiul său Ștefan cel Mare a fost aflată în 1937, cu urme de var, acoperind oseminte ale unui mormânt străin (s-a spus că ar fi slujit şi ca masă de altar [chipurile „din respect pentru domnitorul asasinat" (?!), după N. Grigoraş, op. cit., p. 180] în biserica ruinată Sfânta Paraschiva a satului Săcuieni, desfiinţat în prima jumătate a secolului XIX, actuala comună Drăguşeni (Victor Brătulescu), s-a crezut un timp că aici a fost înmormântat tatăl lui Ştefan cel Mare, care n-a mai apucat să strămute osemintele acestuia în biserica de zid ridicată de el spre sfârşitul vieţii la Răuseni (Mihai Costăchescu). Dacă lucrurile ar fi stat astfel, observam încă din 1975, e curios cum Bogdan II, care a terminat în toamna 1504 biserica de la Răuseni, înălţată tocmai în memoria bunicului său, nu a strămutat de îndată aici osemintele acestuia, cum ar fi fost firesc (Constantin Rezachevici).



In realitate, este foarte probabil, cum considera, după N. Iorga, Victor Brătulescu (Piatra de mormânt a lui Bogdan al II-lea tatăl lui Ştefan cel Mare, în „MMS"), ca rămăşiţele lui Bogdan II să fi fost înmormântate a doua zi după execuţie, la 16 octombrie 1451 (I. Minea), chiar în biserica veche de lemn a satului Răuseni, lângă locul în care a fost ucis, după care ele şi-au aflat locul şi în biserica de zid ridicată de Ştefan cel Mare şi Bogdan III tocmai pentru a-i adăposti rămăşiţele. S-a presupus că numai în secolul XVII, cu ocazia unei restaurări a bisericii de zid din Răuseni, lespedea funerară a lui Bogdan II, spartă (de fapt tăiată cu grijă în două, partea rămasă, tocită prin călcare, păstrând doar numele defunctului şi data lunară a morţii, cf. Voica Maria Puşcaşu, Lespezile funerare de la mănăstirea Probota (II), în „AG" , III (1996), nr. 1-2 , p. 258), a fost dusă pentru a sluji bisericii din Săcuieni. Pe fragmentul păstrat se poate citi: „Acesta este mormântul robului lui Dumnezeu Bogdan voievod, tatăl ..., oct. 15" (Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 275).

Nu are însă un temei real părerea că mormântul lui Bogdan II s-ar fi aflat în vechea mănăstire Pobrata (D. Constantinescu), părere reluată peste un sfert de veac (Vasile M. Demciuc) şi cu argumente arheologice, fără îndoială interesante. Bogdan II ar fi fost îngropat într-una din bisericile succesive ale Pobratei Vechi (Sfântul Nicolae din Poiană), într-un edificiu încă neidentificat, anterior celor două lăcaşuri cercetate arheologic, tot acolo fiind înmormântată în 1465 şi Oltea-Maria, mama lui Ştefan cel Mare. S-a presupus apoi o reînhumare a rămăşiţelor ambilor părinţi ai lui Ştefan, poate în acelaşi mormânt, „greu de spus în care dintre multele biserici succesive ale Probotei", însoţită şi de o mutare a lespezilor lor, din care „s-a reţinut — în fiecare caz — partea informaţional-utilă, necesară cuvenitelor slujbe de pomenire" , „mutare petrecută la o dată anterioară celei care a condiţionat locul modernei lor redescoperiri". Cu atât mai mult, cu cât satul Săcuieni, comuna Drăguşeni, în ruinele bisericii Sfânta Paraschiva (construită în 1788) în care a fost descoperit în 1937 fragmentul lespezii lui Bogdan II, se află, după autoarea ipotezelor amintite, la circa 25 km de actualul sat Probota (Voica Maria Puşcaşu). Ipoteze atrăgătoare, dacă nu ar fi grevate de prea multe presupuneri, pe lângă alte elemente amintite mai sus. Cf. şi Leon Şimanschi, O cumpănă a copilăriei lui Ştefan cel Mare, p. 186.

Pe de altă parte, este, desigur, o inadvertenţă afirmaţia că de la Răuseni, „ulterior, rămăşiţele lui (Bogdan II) au fost duse la Rădăuţi, unde fiul său, Ştefan cel Mare, a pus piatra mormântaiă" (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, II).

Locul mormântului lui Bogdan II nu mai poate fi identificat astăzi. Fragmentul din lespedea sa funerară descoperită în 1937 (reproducere la Victor Brătulescu, Pietrele mormântale de la Muzeul din Folticeni, p. 39), a ajuns la Muzeul din Fălticeni, astăzi aflându-se la Muzeul Naţional de Istorie de la Bucureşti.



Tags: biografie viata date informatii cronologie Moldova (1346-1859) Domnitorii Moldovei Referat

  • Created on .
  • Last updated on .
  • Hits: 805
1: Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002