Răstimpul dintre ultima menţiune documentară a lui Petru al III-lea, la 10 octombrie 1448 şi prima apariţie în actele păstrate a lui Alexandru al II-lea (Alexăndrel), nepotul de frate al acestuia, la 21 februarie 1449, este dificil de reconstituit. Fapt observat chiar de Grigore Ureche, care, în primul sfert al secolului XVII, a aflat doar două menţiuni, una în „letopiseţul cel leşesc" sau „latinescu", adică în cronica tipărită a lui Martin Kromer, despre o aşa-zisă domnie de un an a unui "Ştefan vodă", după care "au domnit Ciubăr", şi o alta în „letopiseţul cel moldovenescu", care, pe bună dreptate, fiind vorba de o confuzie, observ acum, „de acest Ştefan vodă nimica nu scrie, făr câtu spune că după moartea lui Pătru vodă au domnitu Ciubăr vodă douo luni" (Letopiseţul). Intr-adevăr cronicile interne din veacul XVI, în varianta putneană, menţionează că „Ciubăr voevod două luni", „Şi a domnit Ciubăr 2 luni" (Cronicile slavo-române). Nici astăzi nu ştim mai mult.
Indiscutabil însă acest „Ciubăr vodă" a fost un personaj real, chiar dacă în realitate nu a fost "voievod" şi nu a "domnit", ci a stăpânit, adică a guvernat, cu un termen mai nou, ţara în numele lui lancu de Hunedoara, vreme de circa două luni, după dispariţia lui Petru III, impresionând prin ceva mediul popular, în tradiţia căruia a intrat sub numele de Ciubăr vodă, tradiţie onomastică restrânsă care poate s-ar fi pierdut dacă nu era înregistrată de cronicile interne amintite din veacul XVI. Cât despre plasarea sa într-o povestire populară, în care ar fi sfârşit mâncat de guzgani (chiţcani, şobolani), aceasta aminteşte, după părerea mea, de mult mai cunoscuta legendă istorică polonă a cneazului Popiel, cel mâncat de guzgani. De altfel, în timp, s-au căutat şi alte explicaţii pentru acest insolit personaj. Mai uşor este însă de explicat numele acestui Ciubăr vodă, prin asemănarea fonetică populară, din cel al comandantului Csupor de Monoszlo, tot aşa cum, după un exemplu mult mai recent, soldaţii ţărani români din primul război mondial au transformat numele şefului misiunii militare franceze în România, generalul Berthelot, un om, de altfel, extrem de masiv, în „generalul Burtălău".
In cazul de faţă Ciubăr a fost identificat încă din 1804 de Johann Christian von Engel cu nobilul ungur dintr-un neam originar din Croaţia, Csupor de Monoszlo, comandantul trupelor trimise de lancu de Hunedoara în Moldova, care l-a înlocuit pe Roman al II-lea cu Petru III (Geschichte von Moldau und Walachey, II, Halle, 1804, p. 128) între 23 februarie şi 5 aprilie 1448 (cf. supra), rămânând în Moldova, a cărei conducere a preluat-o, şi după moartea cumnatului lui lancu de Hunedoara. Identificare în generai admisă în istoriografia românească, chiar dacă nu poate fi stabilit dacă e vorba de Dumitru Csupor, aflat în relaţii cu lancu de Hunedoara, unul din fraţii acestuia, Acaţiu sau Gheorghe Csupor, de Nicolae Csupor, mai târziu unul din voievozii Transilvaniei între 1468-1472, sau poate de vicevoievodul transilvan de la 1443 Gheorghe Csupor.
In schimb, N. Iorga credea că pe la 1450 (!) Ciubăr vodă „a fost domn, a stăpânit două luni şi era din neamul lui Alexandru cel Bun" , căci boierii nu puteau primi la conducere pe un comandant ungur, ci numai un personaj de neam domnesc. Cunoaşte existenţa lui Nicolae Csupor, voievod al Transilvaniei la 1467-1468, dar crede că Ciubăr „nu e aici o poreclă, ci un nume" real, şi se referă la efemerul postelnic Ciope de la 1451, al cărui nume ar fi dat formele Ciopel, Ciopor, Ciopâr, Ciubâr, care ar însemna "Dracul" (!). In sfârşit, menţionează pe pârcălabul de Neamţ din 1457, Ciopeiu, socotindu-l poate fiul celui dinainte (N. Iorga, „Ciubăr Vodă", în „RI", I (1915), nr. 7-8), făcând astfel două personaje dintr-unul: Ciopei fost postelnic, menţionat la 1451, apoi pârcălab de Neamţ la 8 septembrie 1457. Desigur, părerea marelui istoric nu poate şi nici nu a fost acceptată, însă pe aceeaşi linie, în fond, unii istorici au văzut în Ciubăr vodă chiar un domn, întrebându-se chiar „în ce legături de rudenie era acest voievod cu predecesorii săi" (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, II, Bucureşti, 1976, p. 137), în timp ce alţii l-au considerat un „pretendent" domnesc din „iarna 1448-1449".
In realitate, trebuie să admitem că e vorba de comandantul ungur din familia Csupor de Monoszlo, al cărui prenume nu-l cunoaştem, trimis de lancu de Hunedoara în sprijinul lui Petru III, şi rămas la conducerea Moldovei, după moartea oarecum intempestivă a acestuia, nu ca domn, cum au crezut unii istorici, ci în calitate de guvernator [ceea ce în limbajul vechi, folosit şi de Grigore Ureche (Letopiseţul, p. 84) s-ar numi „ţiitoriul" Moldovei].
Ţinând seama că nu cunoaştem nimic despre momentul venirii la domnie a noului voievod Alexăndrel, ignorat în cronicile interne, ca şi în cele polone, trebuie să ne mulţumim cu singura menţiune din cronica lui Grigore Ureche, după care domnia acestuia a început „ vă leat 6956 ", ceea ce corespunde numai anului 1448 (Letopiseţul). Admiţând că domnia lui Petru III s-a încheiat după 10 octombrie 1448 şi că Alexăndrel şi-a început domnia cel târziu la sfârşitul lui decembrie acelaşi an, rezultă că guvernarea de două luni a Moldovei de către Csupor de Monoszlo a avut loc aproximativ între a doua jumătate a lui octombrie şi a doua jumătate a lui decembrie 1448, şi s-a încheiat în mod paşnic prin cedarea conducerii ţării noului domn venit din Polonia, deoarece nu se cunoaşte nici un conflict între oastea acestuia şi cea ardeleană a comandantului lui lancu de Hunedoara.