Domn fanariot, Grigore Alexandru Ghica era fiul lui Alexandru Ghica, mare dragoman - înalt demnitar însărcinat cu relatiile diplomatice ale Inaltei Porti cu statele europene şi nepot de frate al lui Grigore al II-lea Ghica (1733-1735, 1748-1752). Inainte de numirea ca domn în Tările Române, Grigore Ghica a fost le rândul său mare dragoman.
In 25 septembrie/6 octombrie 1768, la instigatia Frantei şi a patriotilor polonezi, speriati de spectrul pierderi independentei tării lor, Sultanul - alarmat şi el de ambitiile pontice ale împărătesei Ecaterina II Romanov (1762-1796) - declara razboi Rusiei.
In timpul razboiului ruso-turc din 1768-1774 desfaşurat, în ceea ce priveşte luptele terestre, şi pe teritoriul Moldovei şi al Tării Româneşti, state aflate în zona suzeranitătii otomane -, au fost organizate primele două administrati militare ruse in Tara Românească (noiembrie 1769-iunie 1770, noiembrie 1770-octombrie 1774), Grigore III Ghica fiind "victima" celei dintâi, precum Constantin Mavrocordat (domnia din iunie-decembrie 1769) a fost "victimă", în decembrie 1769, a celei de-a doua guvernări militare ruse din Moldova (septembrie 1769-ianuarie 1775). Astfel, în 5/16 noiembrie 1769, un corp de voluntari, printre care "volintirii" romani ai moldoveanului Ilie Lapusneanu, a ocupat pe neaşteptate oraşul Bucureşti, luându-l prizonier pe domnul Tării Româneşti.
Trupele rusesti - care ocupaseră Moldova in septembrie 1769, instaurând a doua administratie militară rusă (1769-1775) in tara vecină, de unde organizau expeditii în Tara Românească -, au instaurat şi aici o guvernare armată, începând chiar din ziua luării Bucureştilor de către voluntari. Prima şi a doua administratie taristă au fost "despartite" in iunie 1770, de către banul Craiovei, Manole Giani Ruset, "alesul" Inaltei Porti otomane, care a intrat în Bucureştii abandonati de către ruşi, care se retrăseseră cu scopul concentrării fortelor terestre în Moldova. După câteva succese militare, trupele imperiale ale Rusiei au recucerit, in noiembrie 1770, capitala Tării Româneşti, "trecătorul" domn Manole Giani Ruset (iunie-ante 14/25 noiembrie) fiind obligat să se retraga peste Olt, apoi peste Dunare, la paşa de Vidin.
Confruntarea militară din 1768-1774, din care turci au ieşit infrânti, s-a terminat cu pacea de la Kuciuc-Kainargi (in Dobrogea de sus) (10/21 iulie 1774), prin care Tara Románească şi Moldova erau scutite de haraci (tribut) timp de doi ani, Rusia primind dreptul de a interveni in favoarea Principatelor dunărene. Pacea de la Kuciuc-Kainargi, care nu rezolva "problema orientală" europeană, a declanşat o veritabila "drama" cu consecinte grave pentru destinul Moldovei răposatului domn Ștefan cel Mare: în urma unei conventii turco-austriece din 7 mai 1775, Imperiul otoman, in calitate de putere suzerană, a cedat Imperiului habsburgic o bună parte din Bucovina, teritoriu care se afla în extremitatea nordică a Moldovei istorice (astăzi in Ucraina).
Demn de mentionat este faptul ca in timpul administratiilor ruse din Tara Románească (1770- 1774) si Moldova (1769-1775), s-a desfăşurat Congresul de pace de la Focşani, mutat apoi la Bucureşti (iulie 1772-martie 1773). Delegatile venite din Moldova şi Tara Românească au cerut cu această ocazie autonomia tarilor sub protectia Austriei, Prusiei şi Rusiei. In sprijinul cererii lor, delegatiile au invocat ahdname-urile ("capitulati", conventii) prin care Poarta Otomană recunoscuse, incă de demult, statutul de autonomie al Tărilor Române. In realitate, redactate de inşişi delegatii, aceste documente reflectau de fapt continutul actelor unilaterale acordate de sultani, lucru necontestat de Poartă. De altfel hatişerul (ordinul) din septembrie 1774 al Portii Otomane, cu privire la Moldova şi Tara Românească, le confirma acestora vechile privilegii (de fapt autonomia) şi limita monopolul otoman. Urme indirecte ale "adevaratelor" capitulatii s-au pastrat în izvoarele secolului al XV-lea. Hatişeriful din septembie 1774 va fi confirmat de conventia ruso-turcă de la Ainali Kavak (in portul Istanbulului) din 10 martie 1779, şi de sened-ul (act emis de Poarta otomană) din 28 decembrie 1783.
Demn de revelat este faptul că impărăteasa Ecaterina cea Mare (1729-1796), inspirata de Voltaire (1694-1778), a elaborat un "proiect grecesc", căruia-i va ramane fidela pana la sfârşitul vietii. Programul dezvoltat al acestui proiect, formulat in septembrie 1782, preconiza restaurarea, pe ruinele Imperiului otoman a fostului Imperiu bizantin, principatele dunărene ale Moldovei şi Tarii Româneşti urmând să devină "Dacia", stat autonom şi unitar, sub, "protectia" Rusiei.
In timpul conflictului militar din 1768-1774, si a celei de-a doua administrati militare ruse in Tara Românească (1770-1774), in iulie 1772, s-a produs prima "impărtire a Poloniei" (urmată de cele din 1793 şi 1795), între Austria, Prusia şi Rusia, de a cărei influentă unilaterala şi în creştere, in regiunea Dunarii de Jos, primele două se temeau. Dintr-un anumit punct de vedere, dezmembrarea vechiului regat polon era menită să-i distragă atentia tarinei Rusiei de la intentile sale antiotomane.
Nu a fost insa suficient, pentru că, in noiembrie 1772, hanatul Crimeii a fost "ajutat" de Imperiul tarist sa-şi proclame independenta fata de Imperiul otoman, statul azovian fiind "inghitit" de "binefacatorul" rus in februarie 1783.
Pe Grigore III Ghica, il vom regasi, după ce mai "trecuse" pe acolo, pe tronul Moldovei (1764-1767, 1775-1777).
Pierderea, din 1775 a Bucovinei, s-a petrecut după sfârşitul celei de-a doua administratii miltare ruse din Moldova (septembrie 1769-ianuarie 1775) în timpul căreia se încheiase pacea de la Kuciuc-Kainargi - si la inceputul celei dea doua domnii a lui Grigore II Ghica (februarie 1775-1777) in Moldova, in pofida protestelor vehemente ale Curtii de la laşi şi ale boierilor moldoveni.
Aflată, până în 1786, sub administratie militară austriacă, Bucovina va fi ulterior integrată Galitiei (în 1790), teritoriu care făcea parte din Imperiul habsburgic.
Pe plan intern, Grigore III Ghica a introdus, in 1766, nartul, normă zilnică de lucru pentru tăranii clăcaşi (foştii vecini sau tărani dependenti eliberati, in 1749, de Constantin Mavrocordat), obligati să lucreze un număr limitat de zile pentru stăpânii de moşii. Acest aşezâmânt agrar va fi confirmat, in 1767, de Grigore Callimachi (1761-1764, 1767-1769). In a doua domnie (1775-1777), sub presiunea boierilor, Grigore III Ghica a promulgat un aşezământ (act domnesc) care sporea numărul zilelor de clacă de la 12 la 14 (adică încă două zile la munca iazurilor, morilor, acareturilor), plus o podvoada (transportul gratuit cu carul) şi două care de lemn de foc (act din 30 septembrie 1777). Preocupat de productia manufacturieră, domnul a infintat o postăvărie la Chipereşti (laşi) (în 1766).
In domeniul invătământului, Grigore IlI Ghica a reformat Şcoală domnească din laşi, care devenea "Academie a invătăturilor şi epistimelor <ştiintelor>" (în 1766).
Nemultumirea boierilor, pe care aşezământul din 1777 nu-i satisfacea integral, indignarea Curtii moldave la vederea, "schilodirii" din 1775 a tării, şi bănuielile de natură diplomatică ale turcilor - care-l suspectau, de altfel întemeiat, de relatii secrete cu impărăteasa Ecaterina cea Mare Romanov a Rusiei (1762-1796) şi cu regele Frederic cel Mare de Hohenzollern al Prusiei (1740-1786) i-au fost lui Grigore III Ghica fatale. Poarta, instigată de către austrieci, l-a "sacrificat" pe "reformistul" domn: un capugiu (agent executor al hotărârilor Sultanului), trimis la laşi, a dat ordinul ca domnul să fie ucis (poruncă executată în 1/12 octombrie 1777). Occidentul se afla în plină epocă a Luminilor (Aufklärung)...
