Constantin Mavrocordat era fiul lui Nicolae Mavrocordat, "intemeietorul" regimului fanariot in Moldova (în 1711) şi în Tara Românească (in 1716).
Crescut în tară, a fost ales de către boieri, scurta lui domnie din 1730 putând fi cosiderată drept ultima alegere, de altfel inorată de Poartă, a unui domn roman.
Domnia lui in Tara Românească a fost "ritmată" de intreruperile provocate de domniile lui Mihai Racovită (1730-1731, 1741-1744), Grigore II Ghica 1733-1735, 1748-1752), Matei Ghica (octombrie 1752-post 22 iunie/3 iulie 1753), Constantin Racovită (1753-1756, martie 1763-ianuarie 1764), Scarlat Ghica (1758-1761, 1765-1766), precum şi de propriile sale deplasări" in Moldova (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, iunie-decembrie 1769).
"Cazul" Constantin Mavrocordat, care a domnit de şase ori in Tara Românească şi de patru ori in Moldova, acoperind practic perioada 1730-1763, este pilduitor pentru comprehensiunea modalitatii in care Poarta intelegea să administreze Tările Române prin intermediul domnilor fanarioti: acestia din urmă erau numiti, apoi mutati, deplasati, delegati sau , "strămutati" dintr-o tară în alta, in functie de prioritätile de moment ale Semilunei, dar şi de venalitatea unora dintre ei, iscată de procedura oneroasă a cumpărării tronului.
Constantin Mavrocordat era un intelectual "luminat" de ideile filosofice şi reformatoare ale secolului al XVIII-lea, influentat fiind şi de politica administrativă aplicată de austrieci în Oltenia (1719-1739).
Astfel, in cea de-a treia domnie în Tara Românească (1735-1741), Constantin Mavrocordat a dispus intocmirea unui Mare hrisov (aparut în 7 februarie 1741), prin care se stabilea, printre altele, scutirea de dajdie (dare, bir) a manastirilor, clerului şi neamurilor de mari boieri, suprimarea văcaritului (darea catre domnie pe fiecare cap de vita) şi pogonaritului (impozit platit domniei pe fiecare pogon cultivat cu vită de vie), precum şi regimul taranilor dependenti (rumani) fata de stapani de pamânt.
Aşezământul din 25 octombrie 1745 se adresa locuitorilor pribegi, fugiti peste hotare şi reveniti, cărora li se acordau înlesniri. Mai mult la 1 martie 1746, Constantin Mavrocordat, clerul inalt şi marea boierime au hotărât eliberarea din şerbie a rumânilor fugiti, iar in 5 august 1746, domnul a desfiintat rumânia, adica şerbia (dependenta personala). Eliberarea era însă numai personală, pământul rămânând in stapânirea boierilor şi a mănăstirilor.
Acelaşi program social din 1746 va fi aplicat grosso modo, in 1749 şi in Moldova, unde Constantin Mavrocordat a domnit în repetate rânduri (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, iunie-decembrie 1769).
Măsurile sociale ale celui mai important şi mai reprezentativ principe fanariot ar putea fi comparate cu cele luate, peste aproximativ un secol, de tarul Aleksandr II Romanov "Liberatorul" (1855-1881), care, in 1861, a proclamat slobozirea personala a şerbilor, ce reprezentau o treime din populatia Rusiei. Chiar şi "luminatul despot" losif II de Habsburg (unic împărat între 1780-1790) n-a abolit iobăgia în Transilvania decât in 1785, insă, in fata mortii, dezamägit in eforturile sale şi speriat de Revoluia dezlăntuită (in 1789), monarhul austriac si-a revocat reformele.
In timpul celei de-a treia domnii în Tara Românească (1735-1741), eruditul Constantin Mavrocordat a fost "beneficiarul" războiului ruso-austro-turc din 1736-1739. Prin pacea de la Belgrad din 18/29 septembrie 1739, survenită in urma unei confruntări militare din care Imperiul habsburgic si cel rus ieşeau "şifonati", Tara Românească redobândea Oltenia, teritoriu ce fusese timp de două decenii (1719-1739) anexat de către Austria.
In 1 septembrie 1757, Dimitrie Eustatievici "Braşoveanul" (cca 1730-1795), dascăl la şcoala românească din Şchei, termina redactarea manuscrisului Gramaticii române, cea dintâi lucrare de acest gen din limba romana. (Mai tarziu, in 1780, acest apărea la Viena lucrarea iluministului roman Samuil Micu (1745-1806), in colaborare cu Gheorghe Şincai (1754-1816) - reprezentanti eminenti ai Şcolii Ardelene -, "Elemanta linguæ daco- romanae sive valahicae", intâia gramatică românească tiparită si argument etimologic de netagaduit in dovedirea apartenentei limbii romane la marea gintă latină. Lucrarea "Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romane" (1778), rezumată de autorul ei, Samuil Micu, sub titlul "Scurtă cunoaştere a istoriei romnanilor", fusese "gestul" inaugural al activitätii Scolii Ardelene, al cărei principal obiectiv era emanciparea natională a romanilor transilvaneni).
