Grigore Callimachi era fiul lui loan Teodor Callimachi (1758-1761) şi fratele lui Alexandru Callimachi (1795-1799).
În vremea celei de-a doua domnii a lui Grigore Callimachi (1767-1769), in 25 septembrie/6 octombrie 1768, Poarta otomană a declarat război Rusiei. De fapt, Imperiul otoman reactiona la instigatia Frantei şi a patriotilor polonezi, speriati de spectrul pierderii independentei tării lor, Sultanul fiind şi el alarmat de ambitile pontice ale împărătesei Ecaterina II Romanov (1762-1796). Conflictul armat terestru din 1768-1774, petrecut pe teritoriul Principatelor danubiene, state "fanariote" vasale Înaltei Porti, se va incheia cu pacea de la Kuciuc-Kainargi (în Dobrogea de sus) din 10/21 iulie 1774, urmată de conventia turco-austriacă din 7 mai 1775, când suzeranul otoman va ceda Imperiului habsburgic o bună parte din Bucovina, teritoriu al vasalului moldav, aflat în extremitatea nordică a Moldovei istorice (astăzi în Ucraina).
În iunie 1769, Grigore Callimachi a fost destituit (mazilit) de către Sultanul stambuliot, care-l bănuia de întelegere secretă cu ruşii şi constata aprovizionarea defectuoasă a trupelor otomane aflate pe teritoriul Moldovei, exigentă pentru care domnul moldav primise subvenții. Infidelul guvernator" al Moldovei va fi decapitat la Istanbul, in 28 august/8 septembrie 1769.
Grigore Callimachi a fost inlocuit cu un alt fanariot, Constantin Mavrocordat (domnia din iunie-decembrie 1769). Pe plan intern, "reformistul" Grigore al III-lea Ghica (1764-1767, 1775-1777) introdusese, in 1766, nartul, normă zilnică de lucru pentru tăranii clacaşi (foştii vecini eliberati din şerbie, în 1749, de Constantin Mavrocordat). Acest aşezământ agrar a fost confirmat (cu mici modificări), în mai 1767, de Grigore Callimachi.
In 1762, logofătul Gheorgachi compunea, la laşi, Condica ce are intru sine obiceiuri vechi şi noa ale preaînallțaților domni. Acest registru de ceremonii laice şi religioase de la curtea domnească a Moldovei ne arată importanta pe care domnii tări o acordau respectului scupulos al acestor practici princiare, scopul lor fiind de a înalta autoritatea suveranului.
