O figură aparte între domnii Moldovei, care nu şi-a indicat niciodată originea. E cunoscut mai mult sub numele turcesc de Răzvan (în turca Rădvan, Râdvan, provenind din limba arabă, în care înseamnă "cel acceptat"), apelativ neobişnuit în onomastica românească, în care a intrat nu atât datorită lui, ci mai bine-zis personajului literar imaginat de B.P. Hasdeu în drama sa (Răzvan Vodă (1867), numită apoi Răzvan şi Vidra, mult jucată în secolul XIX, începând din 1867, dar reluată şi în veacul XX, când pentru prima dată numele Răzvan, care nu era creştinesc şi nici tradiţional, s-a răspândit la români.
Până acum s-a crezut că Ştefan a fost numele său domnesc, luat, aşa cum se obişnuia în astfel de cazuri, o dată cu ridicarea în scaun, mai ales că era un nume domnesc tradiţional şi de rezonanţă în onomastica domnească a Moldovei. In realitate, menţionăm acum că acesta era numele său de botez (un botez târziu, cum vom vedea, care era cunoscut înaintea ridicării în scaun. Astfel, la 6/16 august 1594, în actul prin care Aron vodă acceptă condiţiile tratatului de alianţă cu imperialii, al treilea între boierii martori apare "Ştefan Răzvan comandantul călăreţilor şi pedestraşilor din ţara noastră" (Stephani Rezwan Generalis equitum etpeditum regni noştri). Cu o zi în urmă, la 5/15 august, "Stephanus Rezvan, Hathman", cum semnează el însuşi cu litere latine, dovedind o bună ştiinţă de carte, scrie din Iaşi consilierului imperial B. Pezzen despre trimiterea lui M. Tolnay, comandantul gărzii domneşti, la împăratul Rudolf II. De altfel, şi ulterior, în referirile la vremea dinaintea domniei sale, e numit tot "Capitan general Stefano Risvan".
Desigur, ulterior, ca domn, el şi-a păstrat numele de Ştefan, care amintea chiar în acea vreme de Ştefan cel Mare ("Ştefan vodă de odinioară, slava vitejească şi numele căruia trăieşte şi acum şi până va fi această lume", cum mărturisea la 15/25 decembrie 1593 agentul imperial, căpitanul Valentin Prepostvâri) şi era socotit, oricum, nume domnesc în Moldova. E adevărat că Ştefan era, deci, nume de botez primit înaintea ridicării în scaunul domnesc, numai că botezul său nu a fost la naştere, ci mult mai târziu, ca om matur, până atunci fiind cunoscut doar sub numele turcesc de Răzvan (care nu era o poreclă, cum a crezut cronicarul braşovean: "Stephanus quidam, cognomenato Rasvdn" (Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, I, Braşov, 1847, p. 121), de altfel mai mult folosit în relatările vremii decât cel dublu, Ştefan Răzvan. Ştefan, simplu, nu i s-a spus niciodată la vremea sa înaintea domniei. Doar el însuşi şi-a zis ca domn "lo Ştefan voievod", fără a face niciodată vreo referire la tatăl său, şi, desigur, supuşii l-au numit oficial în timpul scurtei sale stăpâniri "domnu nostru Ştefan vodă".
Despre originea acestui interesant personaj, al cărui loc de naştere nu e cunoscut ["obscuro loco natus", spune cronica braşoveană (Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, I, p. 121)], ne relatează însă chiar contemporanul şi fostul său domn, Mihai Viteazul, care îl cunoştea bine, pentru că Răzvan provenea din Ţara Românească. Intr-o discuţie cu trimisul polon Lubienecki, Mihai îi relata acestuia, la 17/27 iulie 1595, că "este un trădător care a mâncat pâinea mea, nu este ţăran liber (nickmiecz) de-al meu, ci legat de glie (zagrodnik), supus mie, dacă ai mai fi rămas câtva timp pe lângă mine, aş fi trimis după maică-sa la ţară, ca să afle cine este. El mi-a furat 6000 de zloţi roşii, când l-am trimis la Ţarigrad. Iar acum zice că-mi este frate". Deplângând scoaterea din domnie a lui Aron vodă, Mihai Viteazul arată că: "îmi este greu să mă încred în acest ţigan (cziganinowy), voievod al Moldovei; mai întâi m-a trădat pe mine pe când mă slujea, după aceea l-a trădat pe Aron, domnul său, şi s-a aşezat în scaunul lui" (varianta polonă în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I; cea latină la Aurel Decei, în Literatura română veche (1402-1467), II, Bucureşti, 1919, unde se arată că Răzvan era "de neam ţigănesc").
Aşadar, după Mihai Viteazul, Ştefan Răzvan era ţigan, supus al său din Ţara Românească, pe care l-a folosit într-o misiune la Constantinopol, cu care prilej i-a furat 6000 de galbeni, o sumă însemnată la acea dată, se înţelege, fără a se mai întoarce în Ţara Românească. Conform obiceiului românesc, chiar dacă numai unul din părinţi era ţigan, copilul moştenea obligatoriu această condiţie, ceea ce explică absenţa căsătoriilor mixte până la dezrobirea ţiganilor.
Originea ţigănească a lui Răzvan e însă menţionată, ceea ce nu s-a observat până acum, şi în alte izvoare ale vremii. Chiar în anul 1595 de care a fost vorba, apărea lucrarea polonului Martin Broniowski, Tartariae descriptio, Koln, 1595, p. 17, după care Ştefan Răzvan era din neamul "filistinilor sau ţiganilor" (Phylistini vel Cyngani). Autorul acestei constatări, cuprinsă, de altfel, într-o lucrare extrem de interesantă, deşi puţin cunoscută, era probabil înrudit, dar nu trebuie confundat cu acel căpitan polon Broniowski ce pleca de la Suceava la regele Poloniei la începutul lui 1598, pentru care Ieremia Movilă cerea protecţia cancelarului şi hatmanului J. Zamoyski la 29 decembrie 1597/8 ianuarie 1598, în virtutea slujbelor acestuia pentru Republică şi în calitate de "căpitan al său" în Moldova, adică rotmistrul Cristofor Broniowski, care a jucat un rol însemnat în bătălia de la Areni, fatală lui Răzvan. Iar în instrucţiunile marelui sol polon la Poartă, S. Gulski (Golski), din vara lui 1597, Răzvan era numit "tâlhar ţigan", care a pus mâna pe Moldova. De altfel, şi cancelarul, mare hatman, Jan Zamoyski îl considera ţigan. După continuatorul cronicii lui Joachim Bielski, în răspunsul dat unui sol al lui Sigismund Bâthory, în prima jumătate a lui septembrie 1595, el ar fi spus, în legătură cu numirea lui Ieremia Movilă, că: "nu poate principele şi nici nimeni altul să condamne faptul că polonii voiesc să aibă o vecinătate cum au avut-o şi mai demult cu moldovenii, decât una cu păgânii sau cu ţiganii. Căci se spune că acest Răzvan era ţigan". Categoria este însă mărturia lui Reinhold Heidenstein, secretarul regelui Poloniei, trecută până acum cu vederea, despre Răzvan, care avea "mamă româncă" (matre Valacha), în timp ce tatăl era dintre cei "care se numesc obişnuit ţigani" (quos Ciganos vulgo vocatant).
Dacă mama era dintr-un sat muntean, cine era însă tată său? Mai întâi, pornind de la o scrisoare polonă din Liov, de la 11/21 mai 1595, conform căreia cazacii şi comandantul gărzii ungureşti l-au înlocuit pe Aron, urmând să aducă la domnie pe "Ştefan, al lui Petru [loc rupt] fiul, din Piatra (Kamienia) împăratului creştin". N. lorga considera că acesta era Petru Şchiopul. Trei decenii mai târziu, lorga credea că Răzvan trebuie să fi invocat o origine domnească, deşi nu ni s-a păstrat de la el nici un act solemn, care să-i menţioneze tatăl. Cum Miron Costin arată, din auzite, că împotriva lui Aron s-ar fi ridicat doi boieri: Ştefan Radul vornicul şi Răzvan hatmanul, cel dintâi înlocuindu-l în scaun (cf. Letopiseţul, p. 43-44), altfel spus, făcând din Ştefan Răzvan două personaje, N. lorga socotea de astă dată că tatăl acestuia ar fi fost unul din domnii sau pretendenţii munteni cu numele de Radu. Evident, ambele ipoteze nu au aici un temei, prima pleacă de la un simplu zvon, iar a doua de la o premisă falsă.
Cheia enigmei se află însă în altă parte. A scăpat atenţiei cercetătorilor perioadei o relatare din 2/12 ianuarie 1596 a bailului veneţian de la Constantinopol, Marco Venier, către doge, din 2/12 ianuarie 1596, în care acesta scria despre sosirea la Poartă a doi ceauşi trimişi de Hasan beilerbeiul Rumeliei cu ştirea înfrângerii din decembrie 1595 a lui Răzvan de către Ieremia Movilă cu ajutor polon. Intre cei 800 de prizonieri s-a aflat şi Răzvan (despre a cărui execuţie turcii încă nu aflaseră), care, acum urmează ştirea nouă, "trebuia să fie adus aici (la Poartă — n.a.) pentru a primi pedeapsa de a se fi făcut creştin din turc cum a fost mai întâi" (che doveva esser condotto qui a ricevere il supplicio d'esserai fatto Christiano di Turco che era prima).
Aşadar, Răzvan fusese mahomedan, şi se ştie că trecerea la creştinism a unui credincios al lui Allah se pedepsea atunci cu moartea. Dar relatarea de mai sus nu e unica. A scăpat, de asemenea, atenţiei cercetătorilor perioadei şi preţioasa mărturie din 1596 a noului sultan Mehmed III, care, într-o scrisoare către regele Poloniei, a cărui traducere a fost prezentată acestuia în iunie aprobând executarea de către Ieremia Movilă a lui Răzvan care "a primit ceea ce merita", afirmă limpede că acesta "a fost spionul şi renegatul nostru" (byî szpiegem y renegatem naszym). Nu ştim la ce angajament al lui Răzvan faţă de Poartă face referire sultanul, dar e clar că acesta îl acuza de a fi renegat credinţa în Allah! Se explică astfel atitudinea categoric antiotomană a lui Ştefan Răzvan din anii 1594-1595, "renegatul" pentru care nu mai exista posibilitate de împăcare cu Poarta".
Cum mama sa era dintr-un sat aservit din Ţara Românească, rezultă că tatăl era "turc", adică de credinţă islamică, altfel spus, ţigan mahomedan, deoarece, în realitate, Mihai Viteazul nu precizează că mama sa ar fi fost ţigancă, cum au interpretat fără temei toţi istoricii de până acum ai perioadei. Este foarte posibil să fi fost unul dintre acei creditori de la sudul Dunării, care însă din vremea Mihneştilor bântuiau prin satele din Ţara Românească, împrumutând bani cu camătă. Sigur nu era un ţigan din spaţiul românesc, pentru că atunci atât el cât şi fiul său ar fi fost robi şi ambii nu ar fi ajuns la poziţiile însemnate în raport cu sultanul, respectiv în Moldova. Se explică astfel numele turcesc Răzvan, neîntâlnit la români în acea vreme şi nici după aceea, cunoaşterea desigur a limbii turce, pentru care Mihai Viteazul l-a folosit pe Răzvan într-o misiune la Poartă, cum am văzut.
Numai că această misiune, nu a avut loc în timpul domniei lui Mihai, care începe efectiv în Ţara Românească în octombrie 1593, cum, de asemenea, s-a crezut eronat până acum, ci în vremea când acesta a fost locţiitor al unchiului său Iane Cantacuzino în bănia Craiovei, înainte de toamna anului 1592. Cu cei 6000 de galbeni furaţi lui Mihai cu această ocazie Răzvan nu s-a mai întors în Ţara Românească, ci, ulterior, la Poartă, a intrat, desigur, în slujba lui Aron vodă, al cărui om de încredere a ajuns în scurt timp, şi alături de care a venit în Moldova în toamna anului 1592. O însemnare în cadrul unei cronici braşovene menţionează, fără alte desluşiri, că Răzvan a mai slujit în Moldova lui Petru Şchiopul în chip de curier, poate cu prilejul retragerii acestuia din domnie, spre Austria, în august 1591, sau chiar mai devreme, fugind cu o seamă de bani turceşti prin Ţara Bârsei până la Codlea, "unde tezaurul a fost furat". Să fi fost tot un gen de "serviciu" ca cel făcut peste puţin timp, în 1592, cum am văzut, lui Mihai Viteazul? Nu ştim nici când s-a botezat, sub numele creştinesc Ştefan, desigur însă, după ce Mihai l-a trimis la Constantinopol, pentru că nu se putea duce aici în chip de renegat al credinţei islamice. Foarte probabil, tot după botez s-a căsătorit cu o jupâneasă, numită, cum vom vedea mai jos, Maria sau Marica.
Cert este că Răzvan a luat parte alături de Aron vodă la lupta împotriva lui Petru Cazacul, şi apare astfel cu prima dregătorie cunoscută, cea militară de agă, la 27 noiembrie/7 decembrie — 2/12 decembrie 1592, când socotelile oraşului Cluj înregistrează trecerea sa prin oraş în drum spre Sigismund Bâthory, ca prim sol al lui Aron vodă. Principele transilvan confirmă în decembrie 1592 primirea solului, Răzvan aga, care îi aducea 10000 de taleri "pentru mulţumirea oastei noastre" care participase la înscăunarea lui Aron, şi îl numeşte pe trimisul acestuia "boerul Măriei Tale" şi "omul Măriei Tale".
Desigur, de acum datează legătura care se va dovedi tot mai strânsă între Răzvan şi principele Transilvaniei, dar şi cariera sa dregătorească alături de Aron vodă, care îl va duce curând până între fruntaşii sfatului domnesc. Din 28 martie/7 aprilie 1594, după documentele interne păstrate, el apare în sfatul domnesc ca "portar de Suceava", "căpitan general", zis şi "hatman" sau "general al călăreţilor şi pedestraşilor" din întreaga ţară, ceea ce corespunde vechii dregătorii moldovene a portarului Sucevei, iar nu doar în calitate de comandant al gărzii domneşti ungureşti care era ardeleanul Mihail Tholnay, cum se afirmă eronat în istoriografia perioadei. După R. Heidenstein ar fi slujit în oastea de pedestraşi a regelui Ştefan Bâthory (Rerum polonicarum, p. 315).
Ştefan Răzvan participă activ în vara lui 1594 la tratativele lui Aron vodă cu imperialii pentru aderarea la Liga Creştină, şi apoi din toamna aceluiaşi an şi până în primăvara lui 1595, în calitate de comandant al armatei moldovene, care număra 14000 de oameni, la campaniile antiotomane asupra Tighinei, Chiliei, Cetăţii Albe, Ismailului şi nordului Dobrogei. Dar în acelaşi timp, de la începutul lui decembrie st.n. poartă şi tratative directe cu Sigismund Bâthory, foarte probabil fără ştirea lui Aron vodă (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 134).
In cele din urmă, mizând totul pe ajutorul principelui ardelean, Răzvan se alătură, dacă nu cumva chiar el îl iniţiază, complotului pentru răsturnarea lui Aron vodă, din care mai făceau parte Mihail Tholnay, comandantul gărzii ungureşti, şi vistierul Calogherâ, grec din Creta.
Venind cu lefegii unguri ardeleni de la asediul nereuşit al Tighinei, după o luptă victorioasă cu o oaste turco-tătară, undeva în preajma cetăţii (24 aprilie/4 mai 1595), s-a îndreptat direct spre Iaşi, desigur ştiind de sosirea aici a trimisului lui Sigismund Bâthory, Cristofor Kereszturi, cu misiunea de a lămuri poziţia lui Aron vodă faţă de principele ardelean. In faţa refuzului acestuia de a se supune lui Sigismund, Ştefan Răzvan l-a declarat trădător, arestându-l în noaptea de 25 aprilie/5 mai pe 26 aprilie/6 mai 1595, şi a doua zi, cu fiare la mâini şi picioare, l-a trimis în Transilvania, cu o escortă de 400 de unguri.
Indată, punându-l ca atare pe Sigismund Bâthory în faţa faptului împlinit, Ştefan Răzvan s-a proclamat domn la Iaşi, sub numele său de botez, Ştefan vodă. Faptul a avut loc în săptămâna dintre 26 aprilie/6 mai, data expedierii lui Aron în Transilvania, şi 2/12 mai 1595, când se ştia despre aceasta la Alba Iulia, două zile mai târziu scriind despre eveniment şi Andrei Taranowski de la Cameniţa, foarte probabil chiar pe 26 aprilie/6 mai 1595, sau a doua zi.
Cântecul de jaluire asupra ţării valahilor al preotului armean Hagop din Tokat, contemporan evenimentelor, însă scris mult mai târziu, din amintiri şi relatări, afirmă că Răzvan a luat domnia la 24 aprilie 1595: "s-a aşezat în scaunul domnesc, // şi a domnit asupra ţării // în 24 al lui april. // De la Paşte până la Sfânta Maria // a fost domnul naţiunii valahe", dată de regulă acceptată în istoriografia perioadei. Cum însă Hagop (1573-1680) trăieşte în Polonia, din 1603 fiind parohul bisericii armeneşti din Zamosc, el redă datele după stilul nou, deci Răzvan s-ar fi urcat pe tron la 14/24 aprilie 1595, ceea ce nu se încadrează în cronologia evenimentelor relatată îndată după petrecerea acestora, de Andrei Taranowski, aflat la Cameniţa tocmai pentru a le urmări, şi nici în cea a raportului imperial din 2/12 mai 1595 de la Alba lulia (Lupta pentru unitate naţională [...] Documente externe, p. 23, 179). Dar chiar acceptând data de 24 aprilie pe stil vechi (4 mai pe stil nou), poate după amintiri sau informaţii vechi din Moldova, oricum data urcării în scaun a lui Răzvan nu se potriveşte, dar în acest caz ar fi foarte apropiată de cea reală, rezultată din scrisoarea lui Taranowski şi raportul imperial amintit.
Menţionând că Răzvan a domnit de la Paşti, Hagop din Tokat nu face decât să înregistreze relatări care circulau în Polonia în 1595. "După Paşti" (în acest caz cel catolic, pe st.n. 26 martie, iar pe st.v. 20 aprilie 1595), la ordinul principelui Transilvaniei, Aron a fost "arestat de unguri" şi trimis legat în Transilvania. Palatul i-a fost jefuit, iar boierii credincioşi ucişi, se relata din partea regelui Poloniei la Roma.
Hagop care îl considera pe Răzvan "sfetnic" al lui Aron, arată că "era iubit de toţi; era capul călăreţilor" (H. Dj. Siruni, op. cit., p. 305), aceasta, fireşte, prin contrast cu Aron vodă cel socotit "Cumplit" de toate categoriile sociale pentru politica sa fiscală împovărătoare. Iar Nicolae căpitanul (pârcălabul) Hotinului, partizanul său, relata căpitanului de Cameniţa că a fost ales de întreg poporul (adică de diversele categorii de boieri) şi de negustori, de partea lui fiind în interior aceştia, iar în exterior papa, împăratul creştin, ţarul moscovit şi principele Transilvaniei, nu însă şi polonii. La Alba lulia era considerat un "boier de vază", "care boier îi este foarte plăcut principelui şi până acum i-a fost servitor vechi şi credincios", de aceea acesta, cu voia sfatului domnesc, l-a aşezat în scaun şi l-a şi proclamat domn, înainte de 2/12 mai 1595.
Noul Ştefan voievod emite primul său document intern păstrat la 16/26 mai 1595, dar Sigismund Bâthory aşteaptă în zadar încă la 2/12 mai "articolele acordate de acel voievod şi ratificarea stărilor" (prin care Ştefan Răzvan accepta condiţiile principelui), după care ar fi urmat jurământul de credinţă şi redactarea tratatului definitiv.
Incă de la 28 aprilie/8 aprilie 1595, Sigismund Bâthory se intitula "din mila lui Dumnezeu principe al Transilvaniei, Moldovei, Valahiei Transalpine, al Sfântului Imperiu roman...", lui Ştefan Răzvan fiindu-i destinată în fapt, în concepţia sa, încă dinainte de 21 martie/ 10 aprilie 1595, funcţia de "guvernator" sau "locţiitor" al său în Moldova, principele răspândind chiar vestea falsă, care ajunsese însă până la Constantinopol, că împăratul Rudolf II i-ar fi încredinţat Moldova şi Ţara Românească.
Ştefan Răzvan, care şi-a luat însă în serios rolul de domn pe care îl uzurpase în împrejurări neobişnuite (în fond, dacă fuseseră voievozi oameni fără nici o legătură cu neamul domnesc al Bogdăneştilor, precum grecul Despot, boiernaşul Ştefan Tomşa I, fraţii armeni ai lui Ion vodă cel Viteaz, loan (Garabet—Nicoară) şi Alexandru Potcoavă, munteanul Petru Şchiopul, ca să nu mai vorbim de cei de origine mai puţin cunoscută, ca însuşi Aron, de ce nu ar fi şi un ţigan "turc" creştinat?), emite documente interne păstrate (porunci domneşti) între 16/26 mai şi 12/22 iulie 1595.
Faţă de Sigismund Bâthory nu lasă lucrurile doar la voia acestuia, ci negociază îndată după ridicarea în scaun, trimite la principe pe ceilalţi doi complotişti, oamenii săi de încredere, Mihail Tolnay şi Calogheră vistierul, pentru a perfecta condiţiile "patronajului" (Patronati) principelui şi ale confirmării sale. Omul e însă prudent, astfel că, pe ascuns, desigur, scrie şi sultanului despre cazaci şi intenţiile lor asupra Moldovei, iar intransigentul Mehmed III chiar îi răspunde, confirmându-i primirea scrisorii.
Numai că steagul de învestitură îl va primi nu de la sultan, ci, după modelul celui acordat de acesta, de la ... Sigismund Bâthory! In urma negocierilor cu oamenii săi, N. Tolnay şi grecul Calogheră, în schimbul jurământului de credinţă, principele îi pregăteşte lui Răzvan, înainte de 11/21 mai 1595, diploma "patente di Vaivoda" steagul şi buzduganul de învestitură, promiţându-i un ajutor de 10 000 de scuzi pe an, leafa pentru 200 de călăreţi, dreptul de a avea un vistier al său, deci de a strânge venituri interne, însă oprindu-l de a da pedepse capitale şi a confisca averile celor condamnaţi.
Tratatul (convenţia) între reprezentanţii lui Ştefan Răzvan şi Sigismund Bâthory s-a încheiat însă la 24 mai/3 iunie 1595 la Alba Iulia. Prin acesta Răzvan era socotit "locotenent", adică cel care ţine locul, vasal al principelui, dările se fixau de către dieta transilvană, voievodul primea o sumă fixată de Sigismund, nu putea condamna vreun boier sau încheia tratate externe fără aprobarea acestuia. Principele doar avea dreptul de a numi căpitani în cetăţile şi castelele Moldovei, iar clerul de aici nu avea nici un drept asupra credincioşilor ortodocşi din Transilvania.
Aşadar, situaţia lui Ştefan Răzvan şi a Moldovei era încă mai scăzută în raport cu Sigismund Bâthory, decât cea a lui Mihai Viteazul şi a Ţării Româneşti, fixată prin tratatul din 10/20 mai 1595. Răzvan, ca şi Mihai, de altfel, nu putea nădăjdui decât la sprijinul militar al lui Sigismund Băhory, care foarte curând se va dovedi iluzoriu. Oricum, un partizan al lui Răzvan putea scrie acum saşilor bistriţeni, în legătură cu înţelegerea dintre "craiul" Sigismund şi "domnu nostru Ştefan vodă", că trecătorile dintre Transilvania şi Moldova nu mai trebuie oprite, căci "iaste o ţară ca alaltă". Dar cu ce preţ! Cel puţin în Moldova Sigismund Bâthory era aproape de a-şi impune ţelul, a cărui recunoaştere o cerea împăratului Rudolf II, spre a fi "domn desăvârşit" şi a face aici ce doreşte. Incă de la 15/25 mai 1595 se raporta marelui duce de Toscana, din Alba Iulia, că principele "s-a făcut stăpânul absolut al acelei provincii, şi a creat un voievod [...] şi acel voievod poate fi înlăturat la bunul său plac, neavănd nici o autoritate asupra morţii supuşilor, nedispunând de bunuri, totul depinzând de el" (principe); noul voievod având o "atât de puţină autoritate, cum nu ar mai putea avea altcineva", totuşi acceptând chiar în aceste condiţii, neobişnuite pentru un observator străin, "steagul şi buzduganul" de învestitură pe care urma să i le trimită principele. Şi pentru cronicarul braşovean Răzvan nu era altceva decât un boier de frunte ajuns "guvernator suprem" al Moldovei, iar pentru Edward Barton, reprezentantul englez la Poartă, "locotenentul [...] principelui Transilvaniei".
O săptămână după încheierea tratatului de la Alba Iulia, la 31 mai/10 iunie 1597, Sigismund Bâthory semna instrucţiunile către consilierul său Gaspar Kornis, căpitanul de Hust, care pleca în Moldova, unde se aflau deja 4000 de soldaţi ai săi unguri, sub conducerea căpitanului de Sebeş, G. Borbely, în afara celor din garda domnească, pentru a impune efectiv condiţiile stăpânirii sale, aşa cum nu a putut face în Ţara Românească. In faţa sfatului domnesc şi a ofiţerilor unguri din gardă, trimisul principelui trebuia să-i dea lui Ştefan Răzvan diploma de învestire în domnie, steagul, bastonul şi sabia, după depunerea jurământului de credinţă, în forma stabilită de principe, cerându-le tuturor să-l asculte "ceea ce le va porunci din voinţa noastră". Jurământul trebuia apoi depus de toţi boierii şi slujbaşii domneşti. După care Gaspar Kornis urma să aleagă un sfat de 12 boieri pentru a conduce alături de voievod, punându-i încă o dată să jure 789 credinţă principelui, în scris, sub semnătură şi pecete. Ba încă în jurământul slujbaşilor domneşti de toate gradele, aceştia trebuia "să nu se numească slujbaşii voievodului ci slujbaşii Maiestăţii Sale domnului nostru", Sigismund Bâthory. In sfârşit, veniturile ţării trebuiau atent reglementate pentru a plăti şi a întreţine lefegiii unguri conduşi de Andrei Barcsai. Aşadar, o "dominaţie" (dominio) şi o "stăpânire aproape absolută" (l'imperio cosi assoluto), la care Sigismund a fost împins de "linguşirile curtenilor", şi care au făcut ca moldovenii şi muntenii, cărora li se promiseseră condiţii mai puţin riguroase, să fie "foarte dezgustaţi de principe", cum relata la curtea imperială de la Praga G. de Marini Poli, întors de la Alba lulia, înainte de 29 iulie/8 august 1595.
In iulie 1595, un raport franţuzesc din Berna menţiona că principele Transilvaniei a bătut medalii cu inscripţia latină, care în traducere franceză suna astfel: "Sigismond Serenissime prince de Transylvanie, Valaquie et Moldavie", iar legenda portretelor sale gravate în 1595 îl numea de asemenea: "Serenissimus Sigismundus Transilvaniae, Valachiae et Moldaviae princeps". Acesta era, deci, planul înfăptuirii "Daciei ungureşti", la care se referea şi N. Iorga în 1919, plan reluat ulterior şi de Gabriel Bâthory sau Gabriel Bethlen, "plan dacic" care însă nu i-a aparţinut lui Mihai Viteazul, cum cred eronat mulţi istorici români. De altfel, cum vom vedea mai jos, pe steagul de învestitură acordat de Sigismund Bâthory lui Ştefan Răzvan capturat de poloni în bătălia de la Areni, figura semnificativ inscripţia: "Sigismundus Rex Ungariae". înfeudarea Moldovei faţă de Sigismund Bâthory era totală, şi nu era un Mihai Viteazul ca în Ţara Românească, să o scuture! Oricum, această situaţia nu putea dura multă vreme.
Indepărtarea din domnie a lui Ştefan Răzvan s-a datorat cancelarului şi marelui hatman polon Jan Zamoyski. Acesta nu putea accepta intrarea Moldovei sub stăpânirea lui Sigismund Bâthory, şi prin el şi intermediul Ligii Creştine, sub dominaţia Casei de Austria, care încă mai ridica pretenţii la coroana polonă. Ca reprezentant al intereselor şi "libertăţilor" nobilimii polone mici şi mijlocii, Zamoyski era un inamic declarat al Habsburgilor şi al celor care colaborau cu aceştia în lupta antiotomană, fie ei Sigismund Bâthory, Mihai Viteazul sau Ştefan Răzvan. El nu putea accepta dispariţia "statului tampon" al Moldovei şi chiar al celorlalte două Ţări Româneşti, care protejau Uniunea polono-lituană de turci, fiind de părere că apărarea ţării sale de otomani trebuie să se facă la Dunăre. Nu-i agrea pe turci, dar prefera menţinerea de relaţii paşnice cu aceştia, prin intermediul unui domn al Moldovei supus atât Coroanei polone cât şi Imperiului otoman, cum se statornicise în vremea lui Sigismund II August şi Suleiman Magnificul, evitând contactul direct cu stăpânirile Porţii. Or, tocmai acum, prin intrarea în Liga Creştină şi participarea lui Aron şi a lui Ştefan Răzvan la luptele acesteia, Moldova era vizată pentru transformarea în "paşalâc". Deja Ahmed beiul de Tighina şi Chilia, fiul unei surori a hanului Gazi Ghirai (Hurmuzaki, XI, p. 294), era destinat să primească "steagul Ţării Moldovei", în calitate de beilerbei al acesteia, şi unchiul său, hanul Crimeei, s-a pus în mişcare ca să-l aşeze în scaun (A. Veress; Ilie Corfus), fiind mai puţin interesat în ajutorarea lui Sinan paşa în Ţara Românească.
In aceste condiţii, de comun acord cu regele Sigismund III Vasa, cu seimul general polon şi cu dietinele (sejmki) provinciale din Lituania, care au aprobat contribuţia pentru mobilizarea oştii, J. Zamoyski şi-a pus în aplicare planul său, expus regelui ultima dată la 14/24 iunie 1595, de a opri expediţia hanului crâmlean în Moldova, unde trebuia instalat în grabă un voievod vasal Poloniei, luând-o înaintea turcilor, ajutând în acest fel, chipurile, şi Creştinătatea (Ilie Corfus). De altfel, şi ulterior, la începutul lui 1596, în senat (sfatul regelui) Zamoyski a justificat expediţia sa în Moldova prin necesitatea, atât pentru Polonia cât şi pentru Liga Creştină, opririi tătarilor. Regele însuşi i-a cerut să nu cumva să se unească cu Răzvan, care avea şi el cu totul peste 15000 de oameni, pentru că acesta e răzvrătit împotriva Porţii, şi astfel s-ar călca pacea cu aceasta (Ilie Corfus).
Zadarnic scrie Ştefan Răzvan regelui Poloniei, declarându-i credinţă (H. Dj. Siruni), acesta îl învinuieşte de tot felul de rele, justificând faţă de Rudolf II, la 18/28 iunie 1595, acţiunea polonă gata să înceapă în Moldova (Hurmuzaki). Nici sprijinitorul său, Sigismund Bâthory, nu a fost menajat. Polonii au protestat când, după îndepărtarea lui Aron Vodă (Tiranul), acesta şi-a luat titlul de "domn şi stăpânitor al Moldovei şi Ţării Româneşti" (Claudio Isopescu), stârnind, la vremea aceea, se spunea, "invidia" regelui Poloniei (A. Veress).
Nici scrisorile şi soliile repetate cu cereri de ajutor împotriva tătarilor adresate de Ştefan Răzvan lui J. Zamoyski în iulie-august 1595 nu s-au bucurat de vreun răspuns, iar după continuatorul cronicii lui Joachim Bielski, răspunsurile marelui hatman ar fi fost mereu negative, la cererile sale de ajutor Răzvan fiind sfătuit să nu se apuce de luptă cu turcii, pentru ca nici ţara sa "să n-o piardă şi apoi nici pereţii la a noastră să nu-i aprindă", cerându-i-se "să se retragă la timp cu ungurii săi în Ardeal" (Kronika polska). La 16/26 august 1595, oastea marelui hatman a ajuns la Uscie, pe malul nordic al Nistrului, moşia pe care era găzduită familia Movileştilor. In dimineaţa următoare a trecut fluviul în Moldova, poposind la Vorniceni. A înaintat în zilele următoare pe la Cosăuţi, Teţcani, Racovăţ, Tabăra pe Prut (19/29 august—23 august/2 septembrie 1595), poposind la 25 august/4 septembrie pe moşia urmaşilor lui Ion Moţoc, unde Jan Zamoyski a numit domn al Moldovei pe Ieremia Movilă, fost mare vornic, care plecase în Polonia cu fraţii şi întreaga sa familie împreună cu Petru Șchiopul în 1591, unde în 1593 primise indigenatul, devenind nobil polon. A doua zi, oastea polonă poposi lângă Iaşi, pe Jijia, iar la 27 august/6 septembrie 1595 Ieremia Movilă şi-a făcut intrarea solemnă în reşedinţa domnească, distrusă de cazaci în vremea lui Aron vodă (Ilie Corfus).
Ştefan Răzvan s-a aflat la Iaşi cel puţin până la 15/25 iulie (Hurmuzaki) — 16/26 iulie 1595, când îl anunţă pe J. Zamoyski că, primind scrisori cu cereri de ajutor de la Mihai Viteazul, şi aflând că principele Sigismund Bâthory va porni în persoană împotriva turcilor în Ţara Românească, va face şi el acelaşi lucru (A. Veress; Claudio Isopescu). Apucase până la acea dată să bată o mică monedă, un gros, după model polonez, cu inscripţii cu litere latine, având pe avers chipul său, de altfel, singurul cunoscut, cu coroană regală, iar pe revers, în afara inscripţiei, un cap de bour între două roze, în registrul superior, iar în cel inferior, într-un scut triunghiular, cu menţiunea anului 1595 la partea superioară, herbul polon Qstoja: o spadă între două semilune adosate. Care este raţiunea prezenţei insolite a acestui herb pe moneda lui Ştefan Răzvan, ce relaţii au existat între acesta şi clanul Ostoja, nu se ştie, însă o legătură trebuie să fi existat (am semnalat mai demult prezenţa herbului Ostoja pe moneda lui Ştefan Răzvan de la 1595, Constantin Rezachevici, Indigenatul polon — o formă însemnată de integrare a nobilimii româneşti în cea europeană în Evul Mediu, în "AG", S.N., III (1996), nr. 3-4, p. 213).
La 17/27 august 1595, când armata lui J. Zamoyski trecea Nistrul, intrând în Moldova, Sigismund Bâthory pleca în campania de la Alba Iulia spre Ţara Românească, unde după această dată trebuia să sosească şi Ştefan Răzvan (A. Veress). Intre timp, după 16/26 iulie 1595, domnul Moldovei a părăsit laşul, stabilindu-şi tabăra pentru concentrarea oştii în apropiere, lângă apa Jijiei. Aici a primit noi cereri de ajutor de la Mihai Viteazul şi Albert Kirâly, comandantul trupelor ardelene din Ţara Românească, după trecerea Dunării de către oastea lui Sinan paşa (24 iulie/3 august— 26 iulie/5 august), neîndrăznind însă să pornească spre Ţara Românească înainte de a obţine permisiunea scrisă a lui Sigismund Bâthory (Hurmuzaki, XII, p. 96-97, relatare a unui informator ardelean din tabăra lui Răzvan, care trebuie datată înainte de 17/27 august 1595, deoarece oastea lui J. Zamoyski e arătată încă la nord de Nistru). Astfel că Mihai Viteazul a obţinut biruinţa de la Călugăreni (13/23 august 1595) fără ajutorul lui Ştefan Răzvan şi a suzeranului său Sigismund Bâthory, trebuind însă ulterior să se retragă spre Rucăr, în aşteptarea acestora, punându-şi tabăra lângă Stoeneşti, la sud de Rucăr, lângă Cetatea lui Negru Vodă de pe valea Dâmboviţei.
In aceste condiţii, cu sau fără aprobarea lui Sigismund Bâthory, cu trei zile înainte de proclamarea lui Ieremia Movilă ca domn al Moldovei, la 25 august/4 septembrie 1595, aşadar, la 22 august/1 septembrie, când oastea polonă ajunsese la Ştefăneşti pe Prut, Ştefan Răzvan a părăsit tabăra de pe Jijia, cu 16000 de călăreţi şi pedestraşi (şi alte relatări confirmă că Răzvan ar fi avut atunci 14000 de călăreţi moldoveni şi 2000 de pedestraşi unguri), pentru a nu ajunge la o confruntare cu J. Zamoyski, care, la 26 august/5 septembrie a sosit şi el pe Jijia, lângă Iaşi (Ilie Corfus). La aflarea veştii despre proclamarea ca domn a lui Ieremia Movilă, cea mai mare parte din însoţitori l-au părăsit pe Ştefan Răzvan, înapoindu-se pentru a trece de partea noului domn, după cum relata la 2/12 septembrie 1595, din tabăra ardeleană de la Braşov, Alfonso Visconti (Călători străini şi Hurmuzaki). Astfel că Răzvan, trecând pe la Trotuş, a ajuns în tabăra braşoveană a principelui doar cu un număr mic de lăncieri. Şi cronicarul armean din Cameniţa ştie că, auzind despre intrarea lui J. Zamoyski în Moldova, Răzvan "a fugit repede în Ungaria" (H. Dj. Siruni). Abia la 2/12 septembrie 1595, când Zamoyski a aflat ştiri sigure despre domnul fugar, din tabăra polonă instalată la Ţuţora pe Prut a fost trimis în urmărirea lui Răzvan Jan Gulski cu 500 de călăreţi (Ilie Corfus), polonii aflând între timp că Răzvan ar fi avut circa 1000 de pedestraşi unguri, 300 de husari de acelaşi neam şi 50 de cazaci poloni, cu care se ascundea în pădurile de sub munte, în aşteptarea unui ajutor de la Sigismund Bâthory. Aflând însă despre trimiterea lui Gulski cu 200 de husari poloni şi 300 de cazaci "cu câte doi cai" (pentru deplasare rapidă), Ştefan Răzvan a trecut munţii în Transilvania (Kronika polska Marcina Bielskiego). Folosind izvoare ardelene, Nicolae Costin notează că Răzvan a intrat în Transilvania "pre la săcui cu 2300 de pedestrime şi 800 de călărime şi cu 22 de pusei şi s-au tăbărât la cetatea Terhvara (Torcsvăr = Cetatea Turcului, Bran — n.a.) între munţi..." (Letopiseţul, p. 582). Aşadar, fostul domn a părăsit Moldova câteva zile după 2/12 septembrie 1595.
Deşi Ştefan Răzvan a continuat să fie socotit de către aliaţii săi în lupta antiotomană, Mihai Viteazul şi Sigismund Bâthory, domn al Moldovei până la moarte, la începutul lui decembrie 1595, Moldova având timp de trei luni doi domni, unul în ţară şi celălalt aflat în campania antiotomană din Ţara Românească, practic domnia sa a luat sfârşit îndată după plecarea din tabăra de lângă Iaşi, la 22 august/1 septembrie 1595, o dată cu proclamarea, urmată peste două zile de ungerea noului domn, Ieremia Movilă, în biserica curţii domneşti de la Iaşi, la 27 august/6 septembrie 1595 (Ilie Corfus). Astfel se explică de ce, contemporan evenimentelor, preotul armean Hagop din Tokat relata, mai târziu, că domnia lui Ştefan vodă a durat până la "Sfânta Maria", adică până la 8 septembrie st.n. 1595, datând evenimentul, după obiceiul vremii, prin sărbătoarea religioasă cea mai apropiată.
Că este vorba de o părăsise a domniei o dovedeşte şi faptul că, o dată cu plecarea din tabăra de lângă Iaşi, Răzvan şi-a trimis şi soţia, doamna Măriuca, "cu odoarele" sale, la adăpost în Transilvania, aceasta trecând pe la 24 august/3 septembrie 1595 prin Sighişoara (Hurmuzaki). De altfel, izvoarele contemporane vorbesc la unison despre fuga lui Ştefan Răzvan înaintea oştii lui J. Zamoyski, deşi Sigismund Bâthory a negat cu tărie aceasta (A. Veress). S-a vorbit chiar de o urmărire a sa şi a celor 1300 de oameni ai săi la trecerea munţilor în Transilvania (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 137).
Ştefan Răzvan lăsase în loc pe "guvernatorul" şi generalul Gaspar Kornis, trimis, cum am văzut, de Sigismund Bâthory, despre care însă acesta aflase înainte de 12/22 septembrie 1595 că fusese părăsit de moldoveni (A. Veress), şi desigur s-a retras în Ardeal.
Impreună cu Sigismund Bâthory, Răzvan a intrat în Ţara Românească la începutul lui octombrie 1595, cei 1500 de lăncieri conduşi de el alcătuind întotdeauna în marş centrul armatei creştine, a cărei avangardă era condusă de Mihai Viteazul, iar ariergarda de Sigismund Bâthory. Participă la eliberarea Târgoviştei, la 6/16 - 7/17 octombrie 1595. Trece prin Bucureşti, de unde la 12/22 octombrie 1595, intitulându-se "din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei", cere credinciosului său Cârstea vornicul "care este de strajă la margine" spre turci, dar şi altor boieri ai săi, cărora le scrie atunci, "să nu fugi nicăeri, nici să te alipeşti polonilor şi cazacilor, căci ştii bine că polonii nu ne vor putea ţine piept, ci dă-i la dracul"! La momentul potrivit, când va veni împreună cu "Craiul", îi cere să-i iasă înainte, "pentru că nu aţi fost câştigaţi de acei tâlhari de Ieşi, şi oricum, se înţelege, dispune de forţe importante, de vreme ce nu i s-a putut împotrivi puterea cea mare a sultanului.
Intr-adevăr, Ştefan Răzvan ia parte apoi la luptele antiotomane de la Dunăre şi Giurgiu, începând de la 17/27 octombrie 1595, fiind numit de un participant toscan chiar "domnul Moldovei care conduce armata", poate pentru că în marş conducea centrul armatei creştine.
Pregătirea mai întâi diplomatică a campaniei pentru redobândirea scaunului Moldovei, care s-a sfârşit însă cu moartea lui Ştefan Răzvan, a început îndată după părăsirea Moldovei de către acesta. La 8/18 septembrie 1595, Sigismund Bâthory şi agentul italian Simon Genga au pornit o violentă campanie diplomatică împotriva acţiunii lui J. Zamoyski, adresându-se membrilor Ligii Creştine: la Roma, Mantua, Toscana, Praga, Madrid etc. (A. Veress; P.P. Panaitescu), stârnind mai ales la Roma un puternic curent împotriva cancelarului, mare hatman (Hurmuzaki; A. Veress).
Intors la Braşov din campania din Ţara Românească împotriva lui Sinan paşa, Sigismund Bâthory ar fi vrut să treacă el însuşi în Moldova, de unde J. Zamoyski se retrăsese, pentru a reinstaura pe Ştefan Răzvan. Dar la 5/15 noiembrie 1595 consiliul de război a hotărât că va trimite doar 2000 de călăreţi "împreună cu principele făcut de el", care ar fi avut şi el 2000 de oameni. La 12/22 noiembrie, din tabăra de la Braşov, Răzvan a expediat scrisori către cei pe care îi considera credincioşii săi din Moldova, anunţându-şi apropiata sosire. In sfârşit, "dieta" (de fapt consiliul lărgit) de la Braşov, din 16/26 noiembrie 1595 a hotărât trimiterea lui Ştefan Răzvan în Moldova cu cei 1000 de pedestraşi şi 600 de lăncieri ai săi şi trupe ardelene, între care se afla şi căpitanul Albert Kirâly, în total 5000 de oşteni, pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă. Fireşte, Sigismund Bâthory, întâmpinat în drumul de la Braşov la Alba Iulia "nu ca un domn şi stăpân", ci ca un "Cezar triumfător" (A. Veress), nu avea nici un interes să se aventureze într-o nouă campanie în Moldova, care, după retragerea lui J. Zamoyski, nici nu părea prea dificilă. Pentru el era vorba de o "recuperare a acelei provincii", de unde, după acordul dintre poloni şi turci, aştepta o ameninţare pentru hotarele Transilvaniei.
Drept urmare, la 17/27 noiembrie 1595, Ştefan Răzvan a pornit de la Braşov spre Moldova, fără Sigismund Bâthory, dar în fruntea celor 5000 de oşteni amintiţi, siguri pe ei şi încărcaţi de trofeele cu care se întorceau din campania victorioasă împotriva lui Sinan paşa din Ţara Românească. Cu aceştia a trecut munţii pe la Oituz, la 19/29 noiembrie, poposind în Moldova la 23 noiembrie/3 decembrie 1595. Il însoţeau şi o seamă de boiernaşi moldoveni, precum un anume Costiul, care ulterior a pierdut o parte din satul Boţeşti, care "fusese luată de cătreă Eremia Moghilă voievod pentru hiclenie, când a venit Costiul cu Răzvan voievod asupra ţării noastre " (Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade).
Continuatorul anonim al cronicii lui Joachim Bielski afirmă, ceea ce nu s-a ştiut până acum, că în aducerea lui Ştefan Răzvan în Moldova, în toamna lui 1595, un anumit rol a jucat şi grecul Nichifor Parasios, zis şi Dascălul. Acesta, trimis de Sinan paşa, dar prezentându-se şi ca sol al patriarhului Constantinopolului, a sosit în tabăra de la Ţuţora a hatmanului J. Zamoyski, la 15/25 octombrie 1595, după numirea ca domn a lui Ieremia Movilă. A urmat acţiunea sa în favoarea lui Ştefan Răzvan, care a dus la arestarea lui şi închiderea la Hotin, de unde însă a fugit în Rusia Roşie. In sinodul din Brzesc, la 6 octombrie st.n. 1596, Nichifor a fost acuzat de trimişii regelui Poloniei 3că l-a adus pe Răzvan în Moldova şi că s-a înţeles cu duşmanii noştri" (ai polonilor). In seimul de la Varşovia din martie 1597, Ostrogski, voievodul Kievului, a fost pus în imposibilitate de a-l mai apăra, şi Nichifor, acuzat pe baza unor scrisori capturate în Moldova, a fost arestat şi închis la Varşovia şi apoi la Malbork, unde ulterior a fost ucis.
Indată, Stanislaw Chanski, comandantul trupelor polone lăsate de J. Zamoyski în Moldova pentru apărarea lui Ieremia Movilă, a trimis o trupă de câteva zeci de călăreţi pentru a stabili contactul cu inamicul, a obţine ştiri despre acesta şi a-l hărţui. Comandantul acesteia, Tworzyjanski, şi-a îndeplinit cu succes misiunea, întârziind totodată înaintarea inamicului şi după continuatorul lui Joachim Bielski: "întâlnindu-se în luptă cu Răzvan însuşi, care urla şi striga împotriva hatmanului nostru (J. Zamoyski — n.a.) şi a polonilor, trimiţându-i în Podolia la gâşte, la găini şi vite sterpe" (Kronika polska Marcina Bielskiego, III, p. 1 745). Intre timp, alte unităţi (éroate") polone, venind de la Cameniţa şi din interiorul Podoliei, treceau Nistrul, îndreptându-se spre Suceava, reşedinţa lui Ieremia Movilă.
La 1/11 decembrie 1595, S. Chanski a stabilit cu Ieremia, la Suceava, planul de luptă, seara întorcându-se Tworzyjanski lângă cetatea de scaun, cu ultimele ştiri despre oastea lui Răzvan, care venea pe urmele sale. In cursul nopţii de 1/11 spre 2/12 decembrie a avut loc sfatul de război al polonilor, a căror oaste era doar cu puţin mai mică, se pare, decât cea a lui Răzvan (Kronika polska Marcina Bielskiego, p. 1 745-1 746), ţinând seama că avea alături şi pe moldovenii lui Ieremia Movilă (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 139).
In dimineaţa zilei de marţi 2/12 decembrie 1595 a apărut lângă Suceava oastea lui Ştefan Răzvan, iar Ieremia Movilă şi S. Chanski au ieşit din cetate pentru a nu fi asediaţi aici, hărţuind întreaga zi oastea transilvană, aflată la o milă şi jumătate de reşedinţa domnească. Intre timp a sosit ultima întărire a polonilor, polcul (regimentul) de lăncieri al starostelui Cameniţei, Jan Potocki, care împreună cu pedestrimea, archebuzieri şi cazaci au fost ascunşi într-o vale la flancul drept; aceştia vor realiza surpriza şi vor aduce victoria a doua zi. Bătălia hotărâtoare a avut loc la 3/13 decembrie 1595, după chiar mărturia comandantului polon S. Chanski.
Locul luptei a fost "în câmpul Sucevei" (Hagop din Tokat, la H. Dj. Siruni, loc. cit.), "la Suceava" (Istoria Ţării Româneşti, ed. 1960, p. 64), la sud-est de cetatea domnească, "la sat la Are'ni [...] la câmpu, despre Şcheia, pe suptă un mal ce ieste alăturea cu drumul Băiei" (Miron Costin, Letopiseţul, p. 46. Cf. şi Mircea Ignat, Contribuţii la cunoaşterea movilelor funerare militare în Evul Mediu (Săpăturile arheologice de la Movila lui Răzvan, în "Suceava", VIII (1981), p. 101-109), şi după o înfruntare îndârjită de vreo "trei ceasuri" (Hagop din Tokat, la H. Dj. Siruni, loc. cit.), timp în care un cal a fost ucis sub Răzvan, dar şi Ieremia s-a aflat la centrul trupelor adverse, soarta bătăliei a fost decisa de rezerva trupelor polone ascunse încă din ajun la "aripa dinspre Şcheia", un ultim atac polono-moldovean punând pe fugă trupele lui Răzvan.
Au fost capturate multe prăzi, între care şi "comori de-ale lui Aron" sau capturi turceşti, inclusiv cămile, şi numeroase steaguri, între care "şi acela, pe care l-a dat voievodul Ardealului lui Răzvan pentru domnia asupra Moldovei", desigur, cel pe care figura inscripţia "Sigismundus Rex Ungariae", "trei dinţi de argint (stema Bâthoreştilor — n.a.) şi o inimă mare aurită în vârful lui". După o ştire franceză, polonii ar fi capturat şi un gonfalon cu stema Bâthoreştilor, timbrată de o coroană regală, şi având inscripţia "Rege al Poloniei, principe al Transilvaniei, şi Moldovei şi Valahiei" (Hurmuzaki).
Fugarii, îndreptându-se spre Transilvania, au fost urmăriţi şi ucişi de ţăranii moldoveni pe câmpuri sau în pădure, până la apa Bistriţei. Ştefan Răzvan a fugit şi el spre Ardeal, urmărit de poloni. Intr-un sat spre munte şi-a schimbat hainele cu altele ţărăneşti, dar ţăranul care l-a ajutat, conducându-l pe cărări neştiute, sfătuit de un altul, care l-a înspăimântat cu răzbunarea polonilor, l-a predat urmăritorilor. Prinderea sa a avut loc a doua zi după lupta de lângă Areni, la 4/14 decembrie 1595. In aceeaşi zi în care a fost capturat, a fost dus înaintea lui Ieremia Movilă la Suceava, împreună cu alţi 14 boieri prizonieri, în straiul ţărănesc, cu căciulă pe cap, şi aruncându-se în genunchi a cerut iertare. Indată însă noul domn, care doar cu o zi în urmă îşi temuse propriul cap, cum a mărturisit lui J. Zamoyski, mustrându-l, l-a pus în fiare, şi a poruncit să i se taie nasul şi să fie tras în ţeapă. In timp ce "el privea din ţeapă încă viu", alături a fost decapitat fratele său "hatmanul" şi alţi boieri ai lui Ştefan Răzvan, unii fiind traşi în ţeapă, aflaţi printre cei 200 de prizonieri căzuţi în mâna lui Ieremia Movilă.
Se pare că după moarte capul lui Răzvan a fost în continuare expus "într-un par împotriva cetăţii", cum suna tradiţia culeasă de Miron Costin în a doua jumătate a secolului XVII, ce nu mai ştie însă despre tragerea în ţeapă, la care se referă toate mărturiile vremii respective, şi plasează bătălia de la Areni cu două zile mai târziu, la 5 decembrie st.v. 1595 (Letopiseţul, p. 46). Astfel că istoricii care s-au limitat a prelua doar datele furnizate de cronicar au denaturat sfârşitul lui Ştefan Răzvan.
Oricum, Ştefan Răzvan este singurul pretendent domnesc din istoria Ţărilor Române executat prin ţeapă de rivalul său victorios, pretendenţii din familiile domneşti fiind întotdeauna înlăturaţi prin decapitare (nici măcar Vlad Ţepeş nu s-a abătut de la această regulă). Prin tragerea în ţeapă, pedeapsă infamantă, Ieremia Movilă voia, desigur, să sublinieze că ţiganul turc Răzvan nu era de neam domnesc, aspirând la o poziţie socială la care nu avea nici un drept. Boierii săi, inclusiv fratele lui, fiind decapitaţi, execuţie la vremea respectivă rezervată în primul rând nobilimii.
De altfel, Ieremia Movilă nu a informat niciodată pe J. Zamoyski şi nici pe regele Poloniei, suzeranul său, despre executarea lui Răzvan, solii săi relatând celui din urmă doar despre tăierea nasului acestuia, astfel că Sigismund III Vasa s-a mulţumit, la cererea nunţiului papal, Germanico Malaspina, să ceară lui Ieremia doar să nu-l predea turcilor, în rest lăsându-i libertate de a dispune de soarta lui (A. Veress. Documente, V, p. 3-4). Discuţii sterile la începutul lui ianuarie 1596, nefericitul Răzvan era de mult mort.
In schimb, principele Sigismund Bâthory a fost impresionat de tragerea în ţeapă a protejatului său Ştefan voievod, ca şi de înţelegerea polonilor cu tătarii şi cu sultanul, renunţând la voiajul incognito pe care vroia să-l facă în 1596 în Italia, la Roma, Loretto şi Florenţa. S-a arătat, de asemenea, receptiv faţă de văduva lui Ştefan Răzvan, doamna Măriuca, trimisă de soţul ei în Transilvania, cum am văzut, încă de la sfârşitul lui august—începutul lui septembrie 1595, căreia i-a întărit posesiunea acordată soţului ei, satul românesc Zăpârţ (astăzi Băbdiu) din comitatul Solnocul Interior, aflat lângă dealul Bobâlna, între posesiunile mănăstirii ortodoxe de la Vad, sprijinite de domnii Moldovei, la nord, şi domeniul Lona, acordat de principe lui Mihai Viteazul. Văduva, având şi un fiu, urmaşul lui Ştefan Răzvan, al cărui nume însă nu s-a păstrat (Hurmuzaki), stăpânea şi satul Rogoz din Ţara Lăpuşului, la nord-est de Târgu Lăpuş, care aparţinuse mai demult posesiunii moldoveneşti cetatea Ciceu. După 1602-1603, când doamna văduvă pierde stăpânirea celor două sate, numele ei şi al fiului ei se pierd.
Incă din timpul vieţii, Ştefan Răzvan a intrat în conul de umbră al lui Mihai Viteazul, chiar încercarea sa de redobândire a tronului Moldovei de la începutul lui decembrie 1595 a fost socotită de diverşi observatori ai vremii drept o campanie a domnului muntean, al cărui "locotenent", chipurile, ar fi fost.
Oricum, mormântul nu i se cunoaşte. Va fi fost oare în acelaşi cimitir, de mult dispărut din marginea Sucevei, care a adăpostit iniţial şi rămăşiţele lui Despot vodă? Cine mai ştie...
