Fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu, cum se declara el însuşi, purta din botez un nume biblic, nefolosit până atunci încă în onomastica domnilor români (Aaron, însemnând în ebraică iluminat, desăvârşit, învăţător, mândru etc.), care era însă şi cel al unchiului său vitreg dinspre tată. Aron pretendentul din anii 1550-1563. Judecat după acest nume de botez (papa Clement VIII îi spune la 10 noiembrie 1593 chiar "Abraham"), şi după unii creditori, care l-au susţinut, la apariţia sa pe scena politică de la Constantinopol, în august-septembrie 1591, a fost socotit ... evreu (!) Anunţându-i numirea la Poartă, ambasadorul imperial B. Pezzen relata arhiducelui Ernest, la 2/12 septembrie 1591, zvonul fantezist conform căruia noul domn al Moldovei ar fi venit "din Polonia, pe nume Emanuel din neamul evreilor, prin grija lui hogea al sultanului, prin muftiu şi mai ales printr-un evreu respectabil numit Solomon «Germanul», în prezent factotum al marelui vizir" (Solomon Aschenazi zis Tedeschi, rivalul altui potentat evreu de la Poartă, Iosif Nassai Mendoza). In trecut, zvonul a fost luat în serios.
Numai că tradiţia internă, transmisă "din om în om" şi consemnată de Ion Neculce, arată că mama sa era o moldoveancă, şi încă sora călugărului, ajuns şi mitropolit, Nicanor, ctitorul mănăstirii Agapia veche din deal. Tocmai de teama unei confruntări cu acesta, nepotul său Aron ar fi fugit în Transilvania, iar de aici la Constantinopol, unde ar fi ajuns să slujească la "oameni mari". Mama sa a murit în 1594, în timpul domniei sale, şi a fost înmormântată la mănăstirea Pătrăuţi, iar Aron vodă a construit lângă Iaşi mănăstirea care îi poartă numele.
In tinereţe şi-a însoţit tatăl în pribegia din Polonia, şi astfel e menţionat ca "Aronaşco mareşal (= comis) al curţii" în textul polon al jurământului de credinţă depus de Alexandru Lăpuşneanu la Bakota, redactat la 5 septembrie 1552. Mult mai târziu ajunge şi la Roma, în vremea papei Sixt V (1585-1590), „şi cred că va fi făcut mărturisirea credinţei [catolice] în faţa <cardinalului> Santa Severina", nota la 21/31 martie 1594, la Cameniţa, Alessandro Comuleo, cardinal de San Giorgio (Călători străini, III, p. 367).
In istoriografia contemporană e cunoscut sub porecla de "Tiranul", care însă e o creaţie nouă. La vremea sa trebuie să i se fi spus „Aron vodă cel Cumplit", cum îl numeşte peste doar vreo trei decenii Grigore Ureche, explicând că "după domnie lină şi blândă" ca cea a lui Petru Şchiopul, avea „să vie cumplită şi amară" cea a lui Aron vodă, „om fără suflet", care a „împresurat ţara " cu dări, pentru a-şi putea plăti cheltuielile pentru dobândirea domniei (Letopiseţul, p. 219). Domnie care, într-adevăr, în august 1591 se scotea la Poartă la mezat, obţinând-o cel care plătea mai mult (A. Veress, Documente, III, p. 246).
Iar în această lună, cel care câştigase licitaţia (mezatul) era Aron, care plătise şi promisese cele mai mari sume pentru scaunul Moldovei. Datoriile sale, la care se adăugau, după obicei, cele rămase de la predecesorul său, Petru al VI-lea Șchiopul, se ridicau, în noiembrie 1591, la colosala sumă de 110 000 000-120 000 000 de aspri, sau „un milion de galbeni".
Luase bani şi giuvaeruri de la tot felul de cămătari, cu dobândă de 5 şi 10 la 1, negustori, ieniceri de la Poartă, dar cel care îi acordase nu numai bani, ci şi un însemnat sprijin politic a fost tânărul şi influentul ambasador englez la Poartă Edward Barton, care urmărea să aducă în Moldova un voievod favorabil respectării privilegiilor comerciale acordate în 1588 de Petru Şchiopul Companiei Levantului. Demersul îi era susţinut de consilierul său Paolo Marini, de patriarhul Constantinopolului Ieremia II, de francezul Francois Ponthus de la Planche, ca şi de bancherii evrei Moses Benkenisti şi David Rossi. Barton se împrumutase din tot felul de locuri, inclusiv de la marele muftiu, astfel că situaţia sa financiară a devenit curând critică. Acţiunea sa era de fapt o investiţie particulară, dar care spera să obţină un câştig la restituirea sumelor de către Aron, de vreme ce regina Angliei, Elisabeta I (1533-1603), susţinea activ, chiar în august 1601, pretenţiile la tronul Moldovei ale lui loan Bogdan, fiul lui Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță).
In schimb, Aron era sprijinit, ceea ce s-a ştiut mai puţin până acum, şi de ambasadorul regelui Franţei la Poartă (E.D. Tappe, loc. cit.-, Al. Ciorănescu, Documente, p. 98).
Incă de la 14/24 august 1591 la Constantinopol se spunea că "bătrânul Aron", cu ajutorul ambasadorului Angliei şi al multor promisiuni de daruri făcute la Poartă, a obţinut învestitura în domnia Moldovei (Hurmuzaki, IV2 , p. 63). Totuşi, la 28 august/7 septembrie învestirea oficială nu avusese încă loc, competiţia pentru tron fiind acerbă. In sfârşit, abia peste cinci zile, la 2/12 septembrie 1591, agentul veneţian de la Poartă anunţa pe doge, semnificativ pentru situaţia în care ajunseseră tronurile Ţărilor Române extracarpatice, că "principatul, după multă concurenţă, a fost concedat lui Aron, favoritul agentului Angliei".
La 12/22 septembrie 1591, Aron e primit de Murad III pentru ceremonia sărutării mâinii (Hurmuzaki, XI, p. 750). Dar sultanul şi ceilalţi demnitari ai Porţii, mai ales marele vizir, aşteaptă să fie plătiţi şi astfel plecarea spre Moldova întârzie. Neavând ce face, la 23 octombrie/2 noiembrie noul domn plăteşte jumătate din cele promise şi i se îngăduie să plece spre ţară (Hurmuzaki, IV2 , p. 63), cu ajutorul sultanei favorite ("Columna lui Traian", 1876, p. 286). Plecarea lui Aron vodă din Constantinopol, cu ceremonialul obişnuit, are loc la 3/13 noiembrie 1591 (Al. Ciorănescu, Documente, p. 98).
Nu cunoaştem data exactă a sosirii lui Aron la Iaşi; Grigore Ureche scrie acum după amintirile tatălui său, nemaiavând la dispoziţie un letopiseţ cu însemnăr mai precise. La 16/26 decembrie 1591 se afla însă la reşedinţa domnească, şi fusese deja uns întru domnie, de vreme ce se intitula „Aron din mila lui Dumnezeu principe al Valahiei, Moldovei". Cum însă la această dată el anunţa la Braşov instalarea sa în domnia părintelui său, Alexandru, şi venirea sa la laşi, rezultă că aceasta a avut loc doar cu puţin timp în urmă. De altfel, primul său document intern păstrat este din 25 decembrie 1591/4 ianuarie 1592.
A urmat, în paralel cu o viaţă desfrânată şi închinată plăcerilor de către domnul, care nu mai era de mult tânăr, de vreme ce în 1552 era comis în suita tatălui său, iar un raport de la Poartă îl numeşte în 1591, cum am văzut, "bătrânul Aron", o politică fiscală ruinătoare pentru ţară, care i-a adus în câteva luni porecla de "cel Cumplit", în care "dăbilarul" (strângătorul de dări) însoţit de turci (reprezentanţii ienicerilor creditori de la Poartă) devenise stăpânul vieţii ţăranului, obligat şi la o dare nouă în boi.
Au suferit însă şi boierii, chiar dintre cei mari, executaţi pentru susţinerea unor pretendenţi: Petru Cazacul în cazul lui Bartolomeo Brutti, deşi se spunea atunci că datoriile pe care le avea la el Aron vodă i-au scurtat viaţa, sau Ionaşco (Bogdan vodă), pretins (în orice caz a fost însemnat la nas, deci i s-a recunoscut s-ar zice originea domnească) fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu, pentru care au plătit cu viaţa în mai 1592 Condrea Bucium mare vornic al Ţării de Jos, Zaharia Bârlădeanu mare logofăt şi alţii.
Bogdan vodă (Ionaşco) "domnişorul" ridicat de orheeni şi soroceni a fost înfrânt în mai 1592 "la Răut" de curtenii şi lefegii unguri ai lui Aron vodă, care, după ce pretendentului prins "i-au tăiat nasul şi l-au călugărit", a început prigoana împotriva susţinătorilor săi. Insă nu aceste tulburări, ci mai ales stăruinţa ienicerilor care împrumutaseră bani lui Alexandru (cel Rău), pretendent ce îşi zicea fiul lui Bogdan Lăpuşneanu, pentru a ocupa domnia Moldovei, în sistemul "mezatului", au dus la înlocuirea din domnie, în favoarea acestuia din urmă, a lui Aron "pe neaşteptate", înainte de 20/30 mai 1592 (Hurmuzaki, IV2 , p. 159; cf. şi p. 63), deşi nu domnise nici măcar o jumătate de an. In realitate, ambasadorul imperial la Poartă, care avea cei mai buni informatori, aflase că Aron fusese mazilit încă din 18/28 aprilie (Hurmuzaki, XI, p. 756-757).
Inainte încă ca porunca de mazilire, trimisă la începutul lui iunie de sultan, să-i ajungă, mai iuţi, călăraşii de Ţarigrad (curierii) ai domnului au sosit la acesta cu scrisori, desigur de la capuchehaia sa la Poartă. Aron se întorcea tocmai spre Iaşi, după bătălia de la Răut cu pretendentul lonaşco Bogdan vodă. Poruncind călăraşilor de Ţarigrad să păstreze secretul mazilirii, faţă de oaste şi de ţară, "ca să nu-l omoară", a înştiinţat în taină pe doamna sa la Iaşi să pornească spre Dunăre, iar el a "slobozit oastea". Ajungând la reşedinţa domnească, şi-a strâns lucrurile şi în timpul nopţii a plecat şi el spre Constantinopol. Capugii sultanului l-au întâlnit undeva pe drumul spre Poartă, căci nu fugise spre Apus, prin Transilvania, cum se temea sultanul, după păţania cu Petru Şchiopul, drept pentru care poruncise lui Sigismund Bâthory, înainte de 21 mai/10 iunie 1592, să-l prindă dacă va trece prin Ardeal.
Inainte de a fi "luat" la Constantinopol, în prima jumătate a lunii iunie st.n. 1592, Aron a rânduit pe Nestor Ureche, tatăl cronicarului (pe care în mai, după executarea boierilor complotişti, amintiţi mai sus, îl numise mare logofăt, în locul lui Zaharia Bârlădeanu) "să păzească scaunul" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 221, 223). Pe lângă acesta a rămas ceauşul Hidir, desigur, cel care i-a adus lui Aron vestea mazilirii, şi care trebuia să ocupe Iaşii până la venirea noului domn Alexandru cel Rău. Alături de capugii sultanului, întâlniţi în drum spre Poartă, Aron a sosit la Constantinopol la 15/25 iunie 1592.
Cum ultimul său document intern păstrat este din 25 mai/4 iunie 1592, după care a avut loc deplasarea la Răut pentru lupta cu pretendentul lonaşco Bogdan vodă, trecerea prin Iaşi, numirea lui Nestor Ureche ca păzitor al scaunului domnesc şi drumul spre Constantinopol, încheiat la 15/25 iunie, rezultă că sfârşitul efectiv al primei domnii a lui Aron vodă a avut loc în acest interval de 21 de zile (25 mai/4 iunie—15/25 iunie 1592), foarte probabil în jur de 7/17 iunie 1592, socotind că drumul spre Constantinopol dura în medie cam o săptămână, în condiţii normale de deplasare.
Intre timp însă la Poartă fusese învestit domn al Moldovei Alexandru cel Rău, care la 28 mai/7 iunie 1592 săruta mâna sultanului, după obicei, primind însemnele de învestitură, pentru a pleca spre Moldov. Numai că acum intervenise şi un al treilea pretendent, Petru (Cazacul), fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, "unchiul" lui Alexandru cel Rău, care prin oamenii săi solicita şi el domnia. Plecarea lui Alexandru e întârziată astfel, dar soarta lui Aron părea pecetluită, înainte de 30 iunie/10 iulie 1592 hotărându-se exilarea sa forţată la Alep.
In săptămâna care a urmat însă, situaţia s-a schimbat cu totul. O adevărată mişcare a creditorilor lui Aron, care riscau să-şi piardă banii împrumutaţi, a izbucnit violent. Un rol important în ea a jucat ambasadorul englez Edward Barton, care ajunsese încă din martie 1592 în dificultăţi financiare din pricina banilor împrumutaţi lui Aron şi se agita nemulţumit de soarta debitorului său. Incă şi mai mult scandal făcea Nichifor Parasio, zis "Dascălul" (arhidiacon), grec tesaliot din Tricala, înrudit cu Cantacuzinii (era nepot de fiică al lui Mihail Cantacuzino Şeitanoglu), protejatul patriarhului Ieremia II şi omul marilor afaceri de la Poartă ale lui Aron. El a mobilizat creditorii acestuia, făcând atâta agitaţie încât ienicerii creditori ai lui Alexandru cel Rău au fost înfrânţi, dar s-au răzbunat arzându-i casa.
Deşi plecase din Constantinopol, şi ordine severe îi interziceau să revină în cetate, Aron a fost luat prizonier de către 100 de ieniceri nesupuşi, creditori ai săi, împreună cu mulţi alţi turci, readus în oraş, unde ienicerii au manifestat în faţa locuinţelor marelui vizir, al agăi lor şi al altor paşale, făcându-l pe sultan, de teama tulburărilor şi a divizării corpului ienicerilor, să acorde din nou domnia Moldovei lui Aron, mutându-l pe Alexandru cel Rău în scaunul Ţării Româneşti, în locul lui Ştefan Surdul, singurul sacrificat, toate acestea înainte de 8/18 iulie 1592.
Fireşte, cu această ocazie, lui Aron i s-a impus să dea "alte daruri şi sporirea tributului", ceea ce a prilejuit lui Edward Barton să-i împrumute alte sume de bani, pentru care însă l-a urmărit prin agenţii săi, cu înverşunare, dar fără prea mare succes, până la răscoala sa antiotomană din noiembrie 1594.
In jurul datei de 8/18 iulie 1592, cand se aflase ca i s-a acordat din nou domnia Moldovei, Aron voda a trimis in tara pe credinciosul sau Oprea, mare armas, "sa coprinza scaunul", dandu-i si un "castastif" cu numele celor pe care urma sa ii execute, conform atributiilor dregatoriei sale, fiind la fel de "vrajmas si cumplit" ca si in prima domnie. Sosind noaptea la Iasi, acesta l-a cautat pe Nestor Ureche, care "pazea scaunul", anuntandu-i noua domnie a lui Aron Voda si porunca acestuia. Vrand sa scape de aceasta, folosind un siretlic, logofatul a fugit in aceeasi noapte din Iasi, spre sfarsitul zilei urmatoare trecand Nistrul pe la Soroca in Polonia, sporind aici numarul boierilor pribegi, grupati in jurul fratilor Movilesti. Drept urmare, din iulie 1592, Oprea armasul "au tinut scaunul" de la Iasi in asteptarea lui Aron voda.
La ordinul sultanului Murad III, campania pentru reinstaurarea sa a fost pregătită în august şi la începutul lui septembrie 1592, poruncindu-se şi principelui Transilvaniei, Sigismund Bâthory, să-şi trimită oastea în ajutor, înainte de 27 august/6 septembrie 1592. Aron vodă cu oastea turcească a lui Veli aga, capugi başa al sultanului, şi urmat de Hasan, beilerbeiul Rumeliei, a intrat în Moldova înainte de 4/14 septembrie 1592, când se afla dincolo de hotar, "lângă apa Şiretului", aşteptând sosirea ajutorului transilvănean şi întâmpinând oarecare rezistenţă din partea ţăranilor care îl susţineau pe Petru zis Cazacul.
Aşteptarea s-a prelungit până la începutul lui octombrie 1592, din cauza întârzierii ajutorului din Transilvania. In acest răstimp, s-ar părea că Aron, considerându-se domn, chiar dacă stăpânirea lui se întindea doar într-o mică parte a ţării, de lângă hotarul de sud, emite un act "la Iaşi", la 18/28 septembrie 1592. Documentul fiind original, data lui pe stil vechi a fost socotită până acum drept cea de început a celei de-a doua domnii a lui Aron. Numai că acesta nu putea fi la Iaşi la această dată, rivalul său Petru stăpânind reşedinţa domnească până la 4/14 octombrie. Foarte probabil, în acest caz, este vorba de o eroare de datare. Cum anul începea la 1 septembrie, dintr-o greşeală obişnuită în astfel de cazuri, documentul fiind scris în această lună de început a anului, diacul a folosit din obişnuinţă tot văleatul vechi (7101) — în loc de cel nou (7102), cu care încă nu se familiarizase, în acest caz datând de fapt din 1593.
Bătălia hotărâtoare între cei doi rivali, Petru vodă (care ocupa reşedinţa domnească) cu oastea sa de poloni, cazaci şi ţărani moldoveni, şi Aron vodă, cu trupe turceşti şi transilvane, a avut loc lângă Iaşi doar la 4/14 octombrie 1592, după mărturia lui Sigismund Bâthory din 17/27 a lunii, şi ea a adus victoria lui Aron, rivalul său căzând prizonier în mâinile ardelenilor (cf. supra). Abia a patra zi după luptă, Aron vodă şi cu Veli aga au intrat solemn în Iaşi, şi tot atunci, la 8/18 octombrie 1592, a avut loc instalarea oficială a lui Aron în scaunul ţării, după care ardelenii l-au predat pe Petru rivalului său. Este limpede că Aron nu putea emite la Iaşi un act la 18/28 septembrie 1592, cu o lună în urmă.
Indată după instalare, noul domn trimite 10000 de taleri lui Sigismund Bâthory, prin Răzvan aga, plângându-se totodată acum, dar şi printr-o altă scrisoare, de pagubele făcute în Moldova de către oastea ardeleană venită în sprijinul său. A păstrat însă lângă sine, cu ştirea lui Sigismund Bâthory, care se erija în "protector" al Moldovei faţă de cazaci, o parte din oastea transilvană, în calitate de lefegii, deşi sultanul limitase numărul ardelenilor pe care îi putea lăsa principele lui Aron doar la 800.
A doua domnie a lui Aron vodă a stat, ca şi cea dintâi, sub semnul aceleiaşi presiuni fiscale pentru plata datoriilor contractate la creditorii de la Poartă, între care ambasadorul englez, Edward Barton, s-a dovedit extrem de insistent. De aici şi zvonurile despre "reaua sa guvernare", astfel că, încă din februarie 1593, Sinan paşa ar fi vrut să-l înlocuiască din domnie, sporind şi tributul.
Nu e de mirare că, începând din decembrie 1594, trimişii imperiali şi papali cu misiunea de a atrage Ţările Române, Polonia şi Rusia moscovită în Liga Creştină au găsit un teren tot mai favorabil în Moldova. De la 22 decembrie 1593/1 ianuarie 1594, când Aron răspunde încă timid propunerilor imperiale, cerând garanţia personală a împăratului Rudolf II, căci deşi "eu sunt principe cu adevărat creştin", "aici porunceşte împăratul turcesc, eu îi sunt numai ispravnicul său în această ţară", şi până la 6/16 august 1594, când semnează tratatul de alianţă cu împăratul, domnul Moldovei a avut la dispoziţie peste jumătate de an pentru a-şi schimba poziţia.
Deşi tratativele s-au desfăşurat în secret, la Poartă s-a aflat despre planurile antiotomane ale lui Aron vodă încă înainte de 10/20 mai 1594, în iunie şi august vorbindu-se chiar despre "rebeliunea" sa. Soarta sa era pecetluită. In acelaşi timp, Aron a încheiat în cursul anului 1594 o înţelegere de luptă antiotomană cu Mihai Viteazul, solii muntean şi moldovean, stolnicul Stroe Buzescu, respectiv Cârstea vornicul, purtând jurămintele celor doi, "ca unul pentru altul să ne punem capul", după mărturia cronicilor interne şi a lui Mihai însuşi. Totodată, atât Aron vodă cât şi Mihai Viteazul aveau înţelegeri similare ("uniuni"), întărite prin "jurăminte foarte puternice" cu Sigismund Bâthory, despre care relata împăratului Rudolf II la Praga, înainte de 15/25 octombrie 1594, solul moldovean, care se întorcea în ţară cu ultimele detalii ale "unirii" Moldovei cu imperialii în războiul antiotoman care stătea să înceapă în ţările române (A. Veress).
Ce n-a izbutit însă Aron vodă a fost să atragă şi Uniunea polono-lituană la lupta antiotomană, în ciuda informaţiilor despre mişcările tătarilor, pe care le-a furnizat foarte conştiincios cancelarului şi marelui hatman Jan Zamoyski, începând din februarie 1594, implicând şi pe "sora" sa, căsătorită cu polonul Orzechowski, care îi servea drept traducătoare, pe ginerele acesteia, Czolhaăski, ca sol, şi chiar pe trimisul papal, iezuitul Alexandru Komulovic (Comuleo), care trecuse pe la curtea sa (Hurmuzaki).
Tocmai acum, în ajunul izbucnirii răscoalei antiotomane a Ţărilor Române, are loc o expediţie a cazacilor conduşi de hatmanul Lobodă şi ajutorul său Severin Nalivaiko, care alungă din scaun pe Aron. Aceasta, în lipsa unei cercetări atente a tuturor izvoarelor epocii, a fost fie trecută, comod, cu vederea de istoriografia perioadei, fie plasată, sub formă de simple menţiuni în ... 1475, când Ştefan cel Mare se lupta la Vaslui cu turcii! (A.D. Xenopol), sau în "decembrie 1593" (!), pornind de la relatarea ei în ultimele trei rânduri care încheie cronica lui Grigore Ureche. In timp ce N. Iorga se referă doar la un "atac al unui Lobodă şi Nalevaico la bâlciul din Orhei", sau la o expediţie de pradă a cazacilor lui Nalivaiko, care nu s-ar fi învoit la angajare cu Aron (Istoria românilor). Iar D. Ciurea credea, de asemenea eronat, că acţiunea cazacilor care ar fi incendiat Ştefăneştii (?) şi curtea domnească din Iaşi a avut loc 'în vara anului 1595" pentru a "«facilita » intervenţia lui Jan Zamoyski cu Ieremia Movilă".
Ştim încă acum cine, când şi în ce scop a provocat expediţia cazacilor zaporojeni (nizovi), care a dus la cea dintâi distrugere totală a curţii domneşti din Iaşi, astfel că Ieremia Movilă îşi va stabili reşedinţa la Suceava mai mult din această cauză, decât pentru a fi mai aproape de susţinătorii săi poloni, cum se afirmă de obicei. Vinovaţi erau polonii, o spune clar Aron vodă, refugiat la Putna, în ţinutul cu acelaşi nume dinspre hotarul cu Ţara Românească, de la care putea primi ajutor, unde la 21/31 octombrie 1594, după ce aflase că zaporojenii s-au retras, îi cerea sfatul lui Sigismund Bâthory, dacă "e nevoie oare să mă răzbun pe Ieşi sau nu, pentru că fuseseră fără credinţă", reproşându-i totodată, discret, principelui că: "Măria Ta atâta m-ai îndemnat să nu mă tem de Ieşi, că iată acum m-au alungat şi din Scaun, apoi mi-au răscolit ţara şi au pustiit-o. Nu ştiu care este pricina acestui lucru" (A. Veress). Şi nunţiul papal din Polonia, Germanico Malaspina, anunţa la 29 noiembrie/9 decembrie 1594 despre acţiunea celor 20000 de cazaci "cu un conducător nobil polon" (Hurmuzaki).
La Poartă însă, o lună mai târziu, la 20/30 noiembrie 1594, Edward Barton aflase că N. Jazlowiecki, adunând o armată de poloni şi cazaci pentru a ataca pe tătari, drept răzbunare pentru jefuirea unor sate ale sale, fiind oprit de rege, a renunţat la expediţie. Oastea sa a mers însă asupra Moldovei, "având cu ei pe fiul unuia din foştii principi, l-au instalat ca domn", în vreme ce Aron se credea că ar fi fugit în Transilvania, sultanul urmând să-l detroneze. Despre J. Zamoyski nu se amintea nimic, deşi tocmai acesta era interesat ca Moldova să nu intre în război împotriva Porţii, pentru a nu atrage trapele turco-tătare la hotarele Poloniei, şi sigur a fost la curent cu expediţia căzăcească împotriva lui Aron vodă, care, foarte probabil, a avut loc chiar în ajunul declanşării răscoalei antiotomane a domnului moldovean. De altfel, Sigismund Băthory l-a acuzat fără şovăire pe Jan Zamoyski de această acţiune a polonilor şi cazacilor împotriva lui Aron, insistând ca împăratul Rudolf II "să scrie regelui Poloniei pentru a-l lăsa în pace pe acel principe al Moldovei, confederatul nostru" (Al. Ciorănescu). Contemporanii au înţeles limpede că J. Zamoyski era cel care se opunea, chiar cu ajutorul unei expediţii căzăceşti, intrării Moldovei în războiul antiotoman.
Cine a fost efemerul domn instalat de cazaci la Iaşi, pentru câteva zile, în locul lui Aron, care nu fugise în Transilvania, ci se retrăsese, cum am văzut, la Putna din sudul ţării, nu ştim. Cronica lui Grigore Ureche se încheie cu titlul unui paragraf care nu a mai fost scris: "Cându au venit Lobodă cu oaste căzăcească şi au gonitu pre Aronu vodă denu scaunuşi au arsă târgulu Iaşii v leato 7103" (Letopiseţul, p. 225). Se pare însă că şi-a găsit susţinători, de vreme ce un act de la Ştefan Tomşa II, din 14/24 februarie 1623, menţionează că, ulterior, Aron a luat un sat "de la Meleştan fost postelnic pentru hiclenie, când s-a ridicat cu Lobodă hatmanul, cu multe oşti de cazaci, asupra sceptrului cinstitului împărat ("schiptru" era steagul turcesc de învestitură — n.a.) şi asupra lui Aron voievod şi mult rău au făcut şi au călcat cu război ţara noastră Moldova".
Izvoarele armeneşti aduc şi ele unele desluşiri. Protopopul armean Hovhanes din Cameniţa, pe unde au trecut cazacii lui Lobodă şi Nalivaiko, provocând mari pagube, spune că erau în număr de 20000, au ucis mulţi oşteni ai lui Aron şi apoi au prădat laşul, inclusiv biserica armenească de acolo. Alt contemporan, Hagop din Tokat, îşi amintea că lupta lui Aron cu cazacii a avut loc "până miercuri la prânz", iar jaful laşilor şi al bisericii armeneşti la "26 octombrie vineri". De fapt, în 1594, ziua de 26 octombrie st.n. cade într-o miercuri, iar vineri a fost 28 octombrie st.n. Aceasta trebuie să fi fost cronologia reală a evenimentelor, ţinând seama că la 31 octombrie st.n. Aron se afla la Putna, unde auzise despre retragerea cazacilor din Iaşi.
Drept urmare, peste o săptămână, Aron se întoarce la Iaşi, această grabă fiind determinată de apropierea datei stabilite cu Mihai Viteazul pentru declanşarea, în aceeaşi zi, a răscoalei antiotomane în Moldova şi Ţara Românească. In aşteptarea acestei date, rezistă presiunii celor 2000 de lefegii ai săi unguri transilvăneni, care nu ştiau de ce nu porneşte lupta contra Porţii, trimite după cazacii zaporojeni, pentru a-i angaja, de data aceasta, şi ei se întorc în grabă, trecerea lor spre Moldova fiind din nou înregistrată de izvoarele armeneşti, primeşte pe ceauşul care îi aducea ştirea mazilirii, şi, în sfârşit la 3/13 noiembrie 1594, a doua zi după ce la Constantinopol a început un masacru al creştinilor, în urma sosirii aşteptatului semnal de la Mihai Viteazul, declanşează la Iaşi răscoala antiotomană o dată cu cea din Bucureşti. In această zi decapitează pe ceauş şi ordonă uciderea turcilor şi a creditorilor din Iaşi şi din ţară, porunceşte mobilizarea oştii de ţară, jură împreună cu stările sociale în faţa sotnicului Demcovici, trimis de cazacii zaporojeni, că s-a rupt de sultan şi s-a alipit împăratului creştin, iar pe steagurile sale pune însemnele acestuia şi cruci.
Au urmat până în primăvara anului 1595 campaniile oştii moldovene, conduse de hatmanul Ştefan Răzvan, cu sprijinul cazacilor şi al unor ajutoare ardelene împotriva turcilor din Bender (Tighina), Cetatea Albă, Chilia, Ismail şi nordul Dobrogei până la Marea Neagră, purtate cu multă duritate.
Sultanul l-a numit pe Ştefan Surdul în locul lui Aron, îndată după 17/27 noiembrie 1592, dar acesta a fost înfrânt de trupe munteano-transilvane şi şi-a aflat moartea în Dunăre la sfârşitul lui ianuarie 1595, iar Mustafa paşa, beilerbeiul de Maraş, în Anatolia, trimis după aceea, a fost zdrobit şi ucis de oastea lui Aron.
Pierderea domniei de către Aron vodă nu s-a datorat însă turco-tătarilor sau polonilor, ci, aparent paradoxal, lui Sigismund Bâthory. Aron accepta doar suzeranitatea împăratului Rudolf II, şi solii săi au fost mereu prezenţi la curtea din Praga din octombrie 1594 până în aprilie 1595. Sigismund, recunoscut oficial la 18/28 ianuarie 1595 ca principe de Rudolf II, se vroia nu doar singur suzeran al Moldovei, ci chiar principe al acesteia, şi sub influenţa cancelarului său de origine română, Ştefan Josica (care şi acesta ar fi dorit, însă pentru sine, domnia Moldovei sau a Ţării Româneşti), a oprit din aprilie şi până în iunie 1595 trecerea solului imperial spre Iaşi, sub pretextul că Aron, acuzat că ar avea "consilieri răi dintre greci", nu-şi trimitea boierii reprezentanţi la dieta ardeleană. De altfel, şi Aron fusese chemat la dietă, înainte de 31 martie/10 aprilie 1595 (Hurmuzaki).
Mai puţin abil decât Mihai Viteazul, Aron nu şi-a ascuns împotrivirea la pretenţiile tânărului Sigismund Bâthory. Martor la evenimente, de la Alba lulia, unde era reţinut abuziv, trimisul imperial Giovanni de Marini Poli relatează atent împrejurările în care a fost înlocuit Aron vodă cu Ştefan Răzvan. Inainte de aceasta, Mihail Tolnay, comandantul gărzii ungureşti a lui Aron, complicele hatmanului Ştefan Răzvan, a fost de două ori la Alba lulia, discutând cu cancelarul Ştefan Josica detaliile complotului şi numirea unui nou voievod, în cazul în care Aron nu se va supune dorinţelor principelui ardelean. Ulterior, în 1598, Josica a fost judecat şi a plătit cu capul, executat din porunca lui Rudolf II, îndeosebi pentru rolul său în ruperea legăturii dintre Aron vodă şi împărat.
Revenind la evenimentele din primăvara lui 1595, a urmat trimiterea de către Sigismund Bâthory a unui consilier al său, diacul Cristofor Kereszturi, care i-a cerut lui Aron să se supună şi să recunoască drept superior al său pe principele Transilvaniei. Aron a respins cererea, răspunzând cu îndrăzneală că nu va recunoaşte alţi superiori decât pe papă şi pe împărat "ca principalii capi ai Creştinătăţii, iar principelui Transilvaniei nu trebuie să i se mai supună, ci să fie cu el ca fraţi şi buni vecini şi prieteni, caru am fost şi ne-am unit în beneficiul Creştinătăţii împotriva Turcului etc."
Răspunsul i-a fost fatal şi complotul şi-a urmat cursul, aşa cum fusese stabilit. Răzvan l-a declarat apoi trădător, acuzându-l că s-a înţeles cu turcii. Fireşte, totul era o înscenare, căci observă G. de Marini Poli, Aron a fost primul care a intrat în ligă în beneficiul Creştinătăţii.
Indată Aron a fost arestat nu atât de garda sa ungurească, căreia chiar el îi făcuse "odăi în curte, ca să fie pururea lângă dânsul" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 220), ci de o "ceată de soldaţi secui" trimisă de principe pentru a-l captura, împreună cu doamna şi fiul său, şi i s-a confiscat vistieria. Din aceasta o parte au luat cei trei principali complotişti: Ştefan Răzvan, Mihai Tholnay şi vistierul grec Calogheră, altă parte, 24000 de galbeni au fost împărţiţi celor 10000 de cazaci, cărora, în plus, li s-a spus că Aron s-a înţeles cu turcii, şi ungurii ardeleni pentru a fi câştigaţi de partea autorilor loviturii de stat, ceea ce s-a reuşit, şi o a treia parte a ajuns în Transilvania, spunându-se că va fi folosită pentru cheltuielile armatei care lupta contra turcilor. Cu prilejul arestării lui Aron au fost omorâţi şi câţiva dintre boierii săi.
Peste ani, Mihai Viteazul, înfierând mai întâi "trădarea" ţiganului Ştefan Răzvan faţă de domnul său, pentru a-i lua locul, pune şi el punctul pe i, arătând că Aron a fost ucis în Ardeal, "numai pentru că voia să asculte de Maiestatea Voastră (Rudolf II — n.a.), şi nu de Sigismund Bâthory".
Asupra datei când a avut loc arestarea lui Aron, Andrei Taranowski, paharnicul de Halici, care urmărea evenimentele de la Cameniţa Podoliei, scria la 4/14 mai 1595, aşadar cu doar zece zile — o săptămână după cele relatate, că în urma înfrângerii unei oşti turco-tătare lângă Tighina, la 24 aprilie/4 mai 1595, Răzvan doar cu lefegii unguri s-a îndreptat spre Iaşi, unde a ajuns în cursul zilei următoare (între Tighina şi Iaşi sunt peste o sută de km), când poate să fi avut loc discuţia amintită mai sus, a lui Aron cu trimisul lui Sigismund Bâthory, Cristofor Kereszturi. După care, sosind Răzvan cu ungurii ardeleni, şi declarându-l trădător pe Aron (acuzaţia de înţelegere cu turcii venea din partea principelui transilvan), "au prins noaptea pe Aron ", pe care l-au legat şi închis, "aruncându-l în fiare", aşadar în noaptea de 25 aprilie/5 mai pe 26 aprilie/6 mai 1595, după cum aflase îndată Andrei Taranowski. Iar în ziua următoare, 26 aprilie/6 mai, Aron a fost expediat de la Iaşi în Transilvania, cu o gardă de 400 de unguri călări şi pedeştri. Graba în acest caz era justificată, deoarece cazacii angajaţi de Aron, care se aflau nu prea departe, "la o zi de drum de la Tighina", aflând de arestarea celui care îi plătea, au trimis în grabă pe Severin Nalivaiko cu 2000 de cazaci pentru a-l elibera, cu porunca de a-l urmări şi în Transilvania. Câteva zile mai târziu, la 8/18 mai 1595, regele Poloniei, aflat la Cracovia, ştia dintr-o informare scrisă, că Aron a fost înlăturat din domnie "de către hatmanul său Răzvan ungurul" la 22 aprilie/2 mai 1595, fără alte precizări. Aceeaşi dată, 22 aprilie/2 mai 1595, pentru capturarea lui Aron o indică însă şi cronica braşoveană (Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, I, Braşov, 1847. p. 121); aceasta fiind foarte probabil data care a circulat la vremea respectivă, deşi mai bine informat, şi mai aproape de locul faptei, Andrei Taranowski plasează evenimentul două zile mai târziu. Rolul lui Răzvan în această afacere era bine cunoscut de un raport italian din 15/25 mai 1595, care arată că acesta era comandantul general al oştenilor lui Aron, "dar la capturarea sa s-a înţeles cu soldaţii principelui" (Hurmuzaki, XII, p. 50). Oricum, domnia lui Aron cel Cumplit se sfârşise, de data aceasta definitiv.
Datele amintite mai sus pentru arestarea şi expedierea lui Aron în Transilvania sunt confirmate de raportul unui agent imperial de la Alba Iulia, din 2/12 mai 1595, care arată că "din de 7 a lunii acesteia (27 aprilie/7 mai 1595 — n.a.), nu s-a mai petrecut nimic, decât că principele din Moldova a fost închis cu nevastă şi copil, de către măria sa principele (adică din ordinul acestuia — n.a.) şi a fost dus deja către Braşov, pe care noi îl aşteptăm zilnic". Zvonul despre tezaurul confiscat lui Aron ajunsese însă la Alba Iulia înaintea acestuia.
Indată, începând din 2/12 mai 1595, Sigismund Bâthory a pornit o intensă campanie în Occident, dar cu alte argumente şi faţă de poloni, pentru a justifica îndepărtarea din domnie a lui Aron. Acesta era acuzat că urmărea, împreună cu sfetnicii săi greci, să se împace cu sultanul, să taie pe ungurii trimişi de principe în Moldova, sau să se închine polonilor prin mijlocirea cardinalului Andrei Bâthory, pe atunci inamicul principelui. Acuzaţiile însoţite de justificările lui Sigismund Bâthory pentru îndepărtarea unui voievod care se realăturase Creştinătăţii au ajuns înainte de 20/30 mai la Praga (Hurmuzaki, III1 , p. 105), apoi la Cracovia (Al. Ciorănescu, Documente, p. 115), la Viena (Hurmuzaki, XII, p. 302), la bailul veneţian de la Poartă, şi chiar la Londra, unde le înregistra conştiincios Richard Knolles, primul istoriograf englez al Imperiului otoman.
Ştirile despre ambiţiile lui Sigismund Bâthory au pătruns şi la urechile turcilor, astfel că în mai 1595 Mehmed III i-a oferit, în schimbul trecerii de partea sa, mai întâi conducerea Moldovei şi a Ţării Româneşti, iar la 22 mai/1 iunie i-a propus, pe lângă stăpânirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, şi titlul de rege al Ungariei.
Intre timp, cu paznicii săi unguri, în frunte cu Gaspar Kornis, şi un călugăr franciscan, vicar apostolic, Aron a ajuns la Braşov la 29 aprilie/9 mai 1595, sau în ziua următoare, rămânând aici sub pază, după Mihail Weiss, zece zile în casa lui J. Hirscher. Probabil, detenţia sa la Braşov a fost însă mai scurtă, de vreme ce alte relatări arată că, trecând prin Sibiu, ar fi ajuns la Alba lulia la 1/11 mai, sau mai degrabă la 7/17 mai 1595. Severin Nalivaiko, care pornise cu cazacii lui spre a-l elibera, a sfârşit prin a intra, se spunea, în serviciul principelui.
In sfârşit, de la Alba lulia, unde, după cronica braşoveană, ar fi încercat să se apere înaintea lui Sigismund Bâthory, care însă l-a încarcerat, Aron, împreună cu soţia şi fiul său Bogdan, a fost dus nu departe, în castelul de la Vinţ (Vinţul de Jos), unde a fost închis sub pază la 9/19 mai 1595, însă "cu toate înlesnirile". In prima jumătate a secolului XVI, castelul fusese un timp feuda domnilor munteni Radu de la Afumaţi şi Radu Paisie, dar locul era cunoscut mai ales pentru că aici, la 17 decembrie 1551, fusese asasinat, din porunca imperialilor, cardinalul Gh. Martinuzzi, unul din conducătorii de atunci ai Transilvaniei. Desigur, soarta acestuia a slujit drept model pentru cea hărăzită de Sigismund Bâthory lui Aron.
De obicei, istoricii perioadei evită să amintească data morţii lui Aron sau o asimilează cu diferite momente la care se menţionează aceasta în intervalul 1595-1597. Se poate însă afirma acum că Aron a fost asasinat cu ajutorul "otrăvii" (veneno) la "puţin timp" după aducerea sa la 9/19 mai 1595 în castelul de la Vinţ, în cursul aceleiaşi luni, cum notează cronicarul braşovean contemporan Mihail Weiss, indicând ca autori ai otrăvirii pe oamenii cancelarului ardelean Şt. Josica. Şi cronicarul polon, de asemenea contemporan, continuator al lui Joachim Bielski, relatează că "principele Transilvaniei a prins şi a dat morţii pe Aron, voievodul Moldovei", cele două acţiuni fiind consecutive, fără un interval îndelungat între ele. Chiar regele Poloniei, Sigismund III, aflat la Cracovia, fusese informat înainte de 8/18 mai 1595 că Aron fusese dus sub paza câtorva sute de călăreţi "la voievodul Ardealului şi şi-a dat acum viaţa acolo, precum ni se dă de veste", deşi la acea dată se pare că încă nu murise, dar aceasta era o chestiune de zile!
O altă informaţie contemporană, raportul agentului mantovez Cesare Viadana către ducele de Mantua, din 19/29 noiembrie 1595, chiar de la Alba Iulia, arată că în preajma amintitei date Sigismund Bâthory i-a dat de soţie favoritului său, cămăraşul privat Fabio Genga, pe cea care fusese soţia principelui Moldovei "omorât de Alteţea Sa Serenisimă". Cu prilejul căsătoriei, principele i-a dăruit văduvei, devenită mireasă la şase luni după moartea primului soţ, "o foarte mare zestre" şi "foarte multe argintării" (A. Veress, Documente, IV, p. 311). Este limpede că Aron era de mult mort la acea dată, când trecuseră cele şase luni de doliu cuviincios pentru văduva sa!
Cum e vorba de personaje foarte bine cunoscute pe atunci la curtea de la Alba Iulia, raportul lui Cesare Viadana nu face nici un fel de încurcătură: mireasa lui Fabio Genga, din a doua jumătate a lui noiembrie 1595, era chiar văduva lui Aron vodă, Stanca, al cărei nume apare în pomelnicul Bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului. De altfel, la câteva zile după raportul lui Viadana, la 25 noiembrie/5 decembrie 1595, chiar Fabio Genga scria din Alba lulia fratelui său, Gianbattista, la Roma, că tatăl soţiei sale era un comandant militar din Ţara Românească ("Generale in Valachia"), care, pentru că a luptat împotriva turcilor, în campania din acelaşi an, aceştia i-au dezgropat şi aruncat în Dunăre osemintele fiului său, mort de curând; la data scrisorii, socrul său, fost şi cel al lui Aron vodă, aflându-se la Alba lulia, pe lângă principe.
Fireşte, ştirea despre moartea lui Aron, date fiind împrejurările acesteia, nu s-a răspândit, astfel că la 4/14 decembrie 1595 ambasadorul englez de la Poartă, Edward Barton, trimite un servitor în Transilvania cu misiunea de a se interesa de starea lui Aron şi a recupera ceva din "marile credite" pe care le acordase lui Aron, care se obligase, la vremea respectivă, să le plătească din vistieria sa particulară, nu din cea a ţării. Şi tot în aceeaşi zi, de la Cameniţa, J. Potocki îl informa pe J. Zamoyski, după o informaţie polonă din Moldova, că Aron ar fi apărut, chipurile, "chiar pe sub munţi" (Ilie Corfus, Mihai Viteazul şi polonii, p. 226-227). Simple zvonuri...
Părerea fără temei a unor istorici că Aron ar fi murit în iunie 1597 provine de la relatarea din 20/30 a lunii a nunţiului papal de la Alba lulia, Alfonso Visconti, care menţiona decesul fostului domn al Moldovei, foarte probabil în legătură cu aşezarea osemintelor sale în biserica mitropoliei ortodoxe de la Alba lulia, înălţată de Mihai Viteazul tocmai în prima jumătate a anului 1597. Visconti credea că Aron a fost adus la Vinţ împreună cu soţia cu câteva luni înainte de a muri, ceea ce era evident fals, adăugând însă ceea ce s-a petrecut cu adevărat înainte de data la care scria, 20/30 iunie 1597: "s-a ordonat să fie îngropat în biserica românească din Alba lulia cu solemnităţile obişnuite de ei (români — n.a.) pentru principi".
Că a fost otrăvit nu încape îndoială. O spune pe lângă Mihail Weiss chiar Mihai Viteazul în memoriul său către Rudolf II din ianuarie 1601: "voievodul Aron a fost ucis prin otravă în chipul cel mai crud şi viclean" (Vaiuodam Aronem crudeliter et perfide veneno extinxerunt). Mihai a putut afla despre aceasta chiar de la văduva lui Aron, care împreună cu fiul lor, Bogdan, şi cu Marcu voievod, fiul lui Petru Cercel, deci nepotul de frate al lui Mihai, a fost trimisă de Sigismund Bâthory în Ţara Românească, la curtea lui Mihai Viteazul, în a doua jumătate a anului 1597. Ulterior, la o dată necunoscută, ea s-a întors în Transilvania, unde mai trăia încă în vremea domniei lui Radu Mihnea în Moldova (1616-1619; 1623-1626).
Mormântul lui Aron, căutat zadarnic mai întâi de N. lorga în 1906 chiar la Vinţ (Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească, I, Bucureşti, 1906, p. 229-230), s-a aflat vreme de trei ani (1597-1600) în biserica mitropoliei ortodoxe ridicată de Mihai Viteazul în 1597 pe o colină la 188 m distanţă de zidul sudic al vechii cetăţi, din acea vreme. Desigur, iniţial, în 1595, Aron a fost îngropat în vechea bisericuţă a mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, situată la sud de biserica cea mare, ctitorită de Mihai Viteazul. Tot în 1595 în vechea bisericuţă a fost înmormântat şi Danciu vornicul din Brâncoveni, chiar de către doamna Stanca a lui Mihai Viteazul. Ulterior însă, doar Aron a fost reînhumat în noua biserică a mitropoliei, desigur în 1597, după cum vom vedea că mărturiseşte chiar Mihai, care ţinuse la vechiul lui aliat în lupta antiotomană.
După înfrângerea lui Mihai la Mirăsiău (8/18 septembrie 1600), răzbunarea nobilimii maghiare din Ardeal nu a cruţat nici ctitoria voievodului român şi mormintele din ea. De fapt, relatează Mihai Viteazul marelui duce de Toscana, la 24 ianuarie/3 februarie 1601, venind la Alba Iulia, în toamna 1600, nobilii au ucis, până şi în spitale, pe toţi cei care nu erau unguri, cu familiile lor, "încă şi în biserica mea, pe care o clădisem mai înainte au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron vodă, care de atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară. Aşa neomenie nu au făcut nici păgânii".
Astfel s-a spulberat încă din toamna lui 1600 mormântul lui Aron vodă. Dar şi cele două biserici ale mitropoliei de la Alba Iulia au fost demolate de imperiali între 1713 sau 1714 şi 1716, locul lor fiind terasat în cadrul noilor fortificaţii ale oraşului din secolul XVIII, pietre din ctitoria lui Mihai Viteazul fiind utilizate la o altă biserică ortodoxă, cea din Maieri, şi la turnul acesteia, în mai multe etape, din 1714 până după 1743.
