Fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu, a cărui mamă nu e cunoscută, a fost confundat adesea, intenţionat sau nu, cu fratele său Mihail Petru, mort prin 1576 (confuzie şi la Nicolae Iorga şi Gh. Pungă). Nu se ştiu prea multe despre acţiunile sale din tinereţe. Cert este că a slujit în armata otomană în războaiele din Persia, cunoscând limba turcă, în care scria şi scrisori, discutând îndelung în turceşte la 29 iunie/9iulie 1592, la Cameniţa, cu ceauşul Ali, alături de care luptase în Iran, acesta jurând în faţa polonilor "pe credinţă sa mahomedană", că l-a cunoscut şi că este cu adevărat fiul lui Alexandru Lăpuşneanu (Ilie Corfus).
O primă încercare a sa "Petru Valahul" de a intra în Moldova are loc în vara anului 1586, cu 15000 de cazaci, sprijinit în secret de moscoviţi şi regele Poloniei, expediţie înfrântă de oamenii lui Petru Şchiopul, în urma căreia, înainte de 2/12 iunie, au fost prezentate la Poartă în divanul împărătesc 40 de capete şi 40 de prizonieri cazaci (Hurmuzaki). Nu avem însă nici o dovadă că alte năvăliri căzăceşti, din 1587-1588, s-au făcut în numele său. Porecla "Cazacul" cu care e cunoscut astăzi nu apare în vremea sa. De abia peste un secol, într-o interpolare din a doua jumătate a veacului XVII a lui Simion Dascălul în cronica lui Grigore Ureche e numit "Pătru vodă Cazaculu" (Letopiseţul, p. 224), dar şi letopiseţul moldovenesc, necunoscut acestuia din urmă, folosit de Simion Dascălul, era din secolul XVII. Interesant este că în secolul XVI papa Clement VIII îi numeşte "Petru Polonul" (D. Ciurea).
Cert este că tânărul Petru Alexandrovici a plecat după 1586 în Apus, învăţând astfel, pe lângă turcă, şi alte limbi străine, iar paşii l-au purtat prin Spania lui Filip II, unde, dându-se drept conte de Serin, primeşte de la rege 1000 de coroane. Trece apoi în Imperiul romano-german, între altele dându-se drept comisar imperial la Koln. Lipsa banilor îl face să fie rău platnic şi, în cele din urmă, ajungând la Praga, reşedinţa împăratului Rudolf II, să fie închis, la începutul lunii septembrie 1588 în Weisenthurm, la Tallenburg, unde rămâne până în martie 1589, încercând să-şi dovedească originea cu ajutorul scrisorilor de la surorile sale, fiicele recunoscute ale lui Alexandru Lăpuşneanu (Hurmuzaki, XI, p. 715-716, 720, 721-722), unor funcţionari imperiali, care neţinând seama de nimic îl trimit la Viena, unde, la începutul lui aprilie 1589, lucra înlănţuit la săpatul şanţurilor cetăţii.
Era totuşi numit mereu "prinţ de Valahia", deşi, cum am văzut, unii se îndoiau, pe nedrept, de originea sa domnească. In orice caz era o prezenţă remarcabilă. Descrierile unor martori oculari diferiţi coincid. "Persoana sa avea o înfăţişare foarte frumoasă, înalt şi puternic, cu părul negru şi ştia multe limbi", scria despre el agentul arhiducelui Ferdinand de Tirol la Praga, la 3/13 septembrie 1588 (Hurmuzaki, XI, p. 716). Cam la fel îl descrie ambasadorul veneţian, care l-a văzut prizonier la Poartă, la 4/14 noiembrie 1592: "era un om de statură mare şi cu aspect foarte frumos, care ştia multe limbi" (C. Esarcu).
Liberat din prinsoarea austriacă prin stăruinţele unor nobili poloni, s-a refugiat în Polonia, stând un timp pe lângă diplomatul Andrei Taranowski. In 1591 avea sprijinul deplin al regelui Sigismund III Vasa, care la 21/31 octombrie îl recomanda dogelui veneţian, pentru a-i pleda cauza în faţa sultanului, arătând că este într-adevăr fiul lui Alexandru Lăpuşneanu (Hurmuzaki) şi pe cel al cancelarului hatman Jan Zamoyski, aşa cum se ştia la Poartă la 24 februarie/5 martie 1592 (Hurmuzaki). La începutul lui iunie st.n. 1592 el se afla pe lângă Zamoyski, şi ambasadorul Poloniei oferea la Poartă 20000 de taleri sultanului şi 80000 marelui vizir, pentru a-i obţine domnia. I s-a răspuns însă că domnia Moldovei era deja dată nepotului său de frate Alexandru cel Rău şi era chemat la Poartă pentru a i se împlini speranţele eventual în Ţara Românească, în viitor. Oricum, sprijinul polonilor n-a făcut decât să-i dăuneze în ochii turcilor (Hurmuzaki).
Ca pretendent oficial, se stabileşte lângă hotarul Moldovei, la Cameniţa Podoliei, în vecinătatea Hotinului, unde a sosit la 17/27 iunie 1592 (Ilie Corfus). Aici l-a văzut protopopul armean Hovhanes, care a notat în cronica armenilor din Cameniţa, la anul respectiv, că "un anume Petru a fost numit domn al Valahiei; era fiul domnului Alexandru. Mult timp el a mers din ţară în ţară pe la regi, pe urmă a venit în Cameniţa, unde a stat un timp [...] După plecarea acestuia (Aron vodă la Constantinopol — n.a.), boierii valahi au jurat în faţa lui Petru, pe care l-au condus la scaunul domnesc, unde l-au instalat şi s-au supus lui" (H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România). O mărturie contemporană de la faţa locului atestă astfel legătura dintre Petru şi boierii moldoveni, după plecarea la Poartă a lui Aron vodă, faptul că a fost chemat şi ridicat la domnie de aceştia (Hurmuzaki), care îl recunoşteau drept fiul lui Alexandru Lăpuşneanu. Intre partizanii săi însă nu se afla Nestor Ureche, cel care ţinea scaunul de la Iaşi la plecarea lui Aron vodă, deoarece fugise în Polonia, înainte de intrarea lui Petru, astfel că nu pomeneşte nimic despre întreg episodul domniei acestuia fiului său, cronicarul.
Petru a rămas la Cameniţa după 17/27 iunie 1592, aşteptând aprobarea regelui Sigismund III în vederea expediţiei în Moldova, pentru care trimisese ca negociator pe Andrei Taranowski. Dintr-o relatare adresată regelui de un senator polon, probabil hatmanul de câmp. S. Zolkiewski, după 29 iunie/9 iulie 1592 (dată amintită în text, deşi relatarea e antedatată: "8 iulie" st.n.), rezultă că, sultanul neliniştit de pârele unor boieri moldoveni că pretendentul Petru ar fi adunat la nord de Nistru 1700 de călăreţi şi 8000 de pedestraşi (ceea ce era doar o exagerare răuvoitoare), a trimis pentru informare la Hotin pe Aii ceauşul, care a sosit aici la 29 iunie/9 iulie 1592. Chemat de poloni la Cameniţa, el soseşte aici în aceeaşi seară, deşi nu avea instrucţiuni de la Poartă pentru aceasta, cu scopul declarat de al întâlni pe Petru voievod. Este informat că acesta nu are trupe proprii, la hotar aflându-se, după obicei, doar ostile polone de paza marginii, iar pretendentul ar avea acordul sultanului pentru acţiunile sale. In sfârşit, apare chiar Petru, care am văzut că locuia la Cameniţa, având o lungă întrevedere cu trimisul sultanului. Acesta era un personaj însemnat, despre care pârcălabul Hotinului, care îl însoţea, afirma că "nu este mai mare numai decât mine, ci şi decât voievodul" (Moldovei). In discuţia purtată de el în turceşte cu Petru, cei doi şi-au amintit despre războiul din Persia, la care ambii au participat, şi Aii ceauşul "jură pre credinţa sa mahomedană" că l-a cunoscut pe pretendent, care e, într-adevăr, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu. Mai mult, el se oferă să plece la Poartă, pentru a-l ajuta să obţină domnia, urmând să revină peste 20 de zile, şi cerând polonilor să scrie şi ei la Poartă în favoarea legitimităţii pretendentului. O dată cu scrisoarea acestora, porneşte spre Constantinopol şi cea a lui Petru voievod, scrisă în turceşte, în vederea obţinerii domniei (Ilie Corfus).
In aceeaşi zi, 29 iunie/9 iulie 1592, Petru Despot Alexandrovici, cum se intitula pretendentul, se adresa de la Cameniţa cancelarului şi marelui hatman Jan Zamoyski, pe care, amintind situaţia sa de orfan sărac, îl numeşte "domn şi tată", cerându-i să intervină pentru ca regele să ordone starostelui de Cameniţa să-l ajute şi să nu împiedice pe supuşii săi aflaţi lângă Hotin să-l slujească. Mai mult, îi cere şi lui sprijinul peste două săptămâni, când urma, desigur, să pornească expediţia spre Iaşi. Era în legătură şi cu sultanul, care i-ar fi fost, chipurile, binevoitor, cum îl anunţase ceauşul care îl vizitase (Hurmuzaki).
Ceauşul amintit i-a adus lui Petru la Cameniţa şi o scrisoare din partea unui alt Aii ceauşul, inamic al acelui "câine de Aron", care îl sfătuia să scrie sultanului cerând domnia Moldovei, în schimb oferindu-se să preia datoriile lui Petru al VI-lea Șchiopul şi Aron la Poartă şi să vină la Hotin, acolo unde în trei săptămâni îi va putea aduce steagul de învestitură (Ilie Corfus).
Nu se poate spune că Petru n-a încercat să se înţeleagă cu înalta Poartă. Dionisie Rally, mitropolitul de Târnovo, i-a procurat chiar 100000 de taleri pentru plata haraciului, oferindu-se să garanteze pentru plata integrală a acestuia (Ilie Corfus). Văzând însă că scaunul Moldovei "ieste deşărtu" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 224; Hurmuzaki, IV2 , p. 165) de mai bine de o lună, după plecarea lui Aron vodă (Tiranul) la Poartă, în jurul datei de 7/17 iunie 1592 (cf. supra), el a trecut la acţiune. Avea sprijinul intern al unor boieri, şi oaste de "poloni şi cazaci", cum aflase chiar sultanul, fiind sprijinit, cu acordul regelui şi al lui J. Zamoyski, de Gaspar Bekes, Andrei Taranowski şi Jazlowiecki starostele Cameniţei (Ilie Corfus). Joachim Bielski mărturiseşte deschis că "ai noştri l-au dus în scaun" [Kronika polska Marcina Bielskiego (Cronica polonă a lui Martin Bielski), ed. J. Turowski, Sanok, 1856, p. 1 680]. Acţiunea nu a fost căzăcească, ca atâtea alte năvăliri căzăceşti precedente împotriva lui Petru Şchiopul, ci polonă.
Expediţia a pornit după data de 15/25 iulie 1592. Am văzut că Petru se afla încă la Cameniţa la 29 iunie/9 iulie şi cerea ajutor lui J. Zamoyski peste două săptămâni, când, desigur, fixase plecarea în campanie, ceea ce înseamnă circa 15/25 iulie. Pe de altă parte, Aron vodă obţinuse din nou domnia la Poartă puţin înainte de 8/18 iulie (cf. supra), grăbindu-se să trimită pe Oprea armaş "să coprinză scaunul", acesta ajungând la Iaşi cam tot în jur de 15/25 iulie 1592. La data sosirii lui la reşedinţa domnească şi a fugii în Polonia a logofătului Nestor Ureche, care ţinuse scaunul până atunci, Petru nu ajunsese încă la Iaşi. Fără îndoială a ajuns spre sfârşitul lui iulie sau începutul lui august st.n. 1592.
Cum scrisorile sultanului şi marelui vizir către regele Poloniei mărturisesc că Petru a domnit circa două luni în scaunul de la Iaşi ("due rnesi in circa governâ", respectiv "in sedia governando circa doi mesi", în traducerea ambasadorului veneţian la Poartă, Hurmuzaki), în perfectă consonanţă cu vechiul letopiseţ moldovenesc utilizat de Simion Dascălul, care arată că "au apucat scaunul la laşi şi au domnit 2 luni" (interpolare la Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 224), începând "domniia lui Pătru vodă Cazaculu", cum aminteam, spre sfârşitul lui iulie sau începutul lui august st.n. 1592, rezultă că aceasta a durat două luni pline — august şi septembrie — până la începutul lui octombrie. Intr-adevăr, bătălia de lângă Iaşi, cu oastea turco-transilvăneană care aducea pe Aron vodă, punând capăt domniei lui Petru, a avut loc, cum vom vedea, la 4/14 octombrie 1592.
Aşadar, Petru Alexandrovici sau Cazacul şi-a început domnia de două luni, spre sfârşitul lui iulie sau începutul lui august st.n. 1592. Ştim foarte puţine despre această domnie, mai mult din relatările inamicilor otomani. Totuşi, la 28 septembrie/8 octombrie 1592, intitulându-se "Petru Despot Alexandrovici cu mila lui Dumnezeu domn şi adevărat moştenitor al ţării Moldovei", dădea de ştire tuturor (scrisoarea se adresează însă surorii sale Tofana) că "am luat locul străbunilor noştri, ai ţării Moldovei, ţara noastră de moştenire" (N. lorga), iar despre solul trimis la principele Sigismund Bâthory, care însă nu l-a primit, aflăm doar dintr-o relatare târzie de la Poartă (Hurmuzaki). După ce, iniţial, înainte de 2/12 iunie 1592, când i se adresase ca pretendent, sultanul îi recunoscuse lui Petru calitatea de fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu (ibidem), după instalarea în scaun cu ajutorul polonilor, furios din această cauză şi pentru că noul voievod nu avea aprobarea sa, de la 16/26 august 1592 Murad III îi scrie regelui Poloniei, în repetate rânduri, tratându-l pe noul domn drept impostor, confundându-l deliberat sau nu cu fratele său omonim (Mihail Petru), care într-adevăr murise de ciumă la Poartă, pe la 1576. Sultanul vorbea de încălcarea tratatului de pace, de mulţimea de animale domestice şi de bani trimisă de Petru în Polonia, de jefuirea portului Tulcea şi a vămii turceşti de acolo, de luarea a 1000 de robi etc., ameninţând hotărât Polonia cu declanşarea războiului în caz că acesta va fi susţinut în continuare (Hurmuzaki; C. Esarcu; Ilie Corfus).
Degeaba făgădui Petru la Poartă un dar de un milion de galbeni, mărirea tributului şi iertarea ţării de bir timp de trei ani (Hurmuzaki). Zadarnic au protestat energic boierii lui Petru la Constantinopol, prin scrisori şi chiar înfăţişându-se sultanului o delegaţie la 9/19 septembrie, împotriva numirii din nou a lui Aron vodă. Domnul susţinut de regele Poloniei şi impus cu armată polono-căzăcească nu putea fi acceptat la Poartă.
Inainte de 27 august/6 septembrie 1592 sultanul a ordonat principelui Sigismund Bâthory să vină în ajutorul lui Aron vodă, prevăzându-se o rezistenţă a lui Petru, care pe lângă cazacii săi a mobilizat şi pe ţărani ("oastea cea mare") (Hurmuzaki). Porunca scrisă în august a fost înfăţişată principelui la 8/18 septembrie 1592 (A. Veress), iar peste zece zile acesta răspundea lui Murad III că şi-a trimis deja oastea, care la aceea dată se afla deja în Moldova, deşi abia începuse mobilizarea. După 15/25 septembrie 1592, când a primit instrucţiunile de la principe, Gaspar Sibrik, comandantul gărzii lui Sigismund Bâthory, a plecat în secuime cu 800 de dorobanţi roşii de la curte şi instrucţiuni pentru mobilizarea secuilor, a braşovenilor şi altor categorii militare.
Intre timp, Aron vodă cu oastea turcească de la sud de Dunăre ajunsese înainte de 9/19 septembrie dincolo de hotarul Moldovei, întâmpinând aici o rezistenţă a ţăranilor, nu însă cea la care se aştepta din partea lui Petru Cazacul şi a oştii lui de cazaci şi poloni (Hurmuzaki; C. Esarcu). La 4/14 septembrie 1592, el se afla în ţară "lângă apa Şiretului", aşteptând împreună cu Veli aga, capugi başa sultanului, sosirea oştii de ajutor a lui Sigismund Bâthory, comandantul turc cerându-i acestuia iniţial 2000 de puşcaşi şi 1000 de călăreţi (A. Veress). Numai că, în ciuda asigurărilor sale, Sigismund Bâthory nu se grăbea, provocând repetate cereri ale lui Veli aga, care înainte de 19/29 septembrie 1592 vroia chiar 2000-3000 de puşcaşi transilvăneni, ale lui Aron însuşi şi ale lui Hasan beilerbeiul Rumeliei, care, înainte de 21 septembrie/1 octombrie 1592, trecuse şi el Dunărea pe la Silistra, îndreptându-se spre Moldova (A. Veress).
Abia la 23 septembrie/3 octombrie 1592 trupele transilvane, 1000 de pedestraşi puşcaşi, curteni şi călăreţi, sub conducerea lui Gaspar Sibrik, ajutat de Moise Szekely, au pătruns în Ţara Bârsei, îndreptându-se spre trecătoarea Oituzului, după care, intrând în Moldova, şi unindu-se cu oastea turcească a lui Aron vodă, au înaintat spre Iaşi.
Nici Petru n-a stat cu mâinile în sân. Incă mai dinainte şi-a trimis cazacii să atace pe turcii din Bender (Tighina), Chilia, Tulcea, ajungând până la Marea Neagră. La 16/26 septembrie 1592 el se afla la Baia, alături de Orăş, marele său hatman, socotindu-se "domn ales a toată ţara Moldovei", în scrisoarea prin care Orăş cerea saşilor bistriţeni să nu îngăduie trecerea pe la ei a unor trupe ardelene pornite împotriva sa (Hurmuzaki). Văzând încă că oastea transilvană trecuse pe la Oituz, îndreptându-se spre Iaşi, o dată cu cea turcească, care îl aducea pe Aron vodă, s-a deplasat spre reşedinţa domnească, unde se afla la 28 septembrie/8 octombrie 1592, pregătindu-se de luptă.
Despre un ajutor polon nici nu putea fi vorba. Regele Sigismund III cerea sfatul senatorilor despre felul cum ar putea ieşi cu faţa curată din această acţiune, fără a atrage represiunile turco-tătare (Hurmuzaki). Represiuni despre care se vorbea într-adevăr la Poartă, unde se considera că polonii şi cazacii au "răzvrătit" Moldova contra Imperiului otoman, dar care erau mult amplificate, chiar exagerate de scrisorile sultanului către rege în această problemă şi de campania turco-ardeleană care aducea pe Aron vodă în scaun, cu o armată pe care spaima polonilor o vedea de "40000 de soldaţi"! (A. Veress).
Bătălia hotărâtoare de lângă Iaşi, între mica oaste a lui Petru vodă, care, doar cu puţinii săi poloni şi cazaci zaporojeni, "a ieşit în câmp cu toţi călăreţii, pedestraşii, tunurile şi focurile sale", şi cea turco-transilvană, a avut loc — după chiar relatarea din 17/27 octombrie 1592 a lui Sigismund Bâthory către Murad III — la 4/14 octombrie, Petru vodă fiind înfrânt şi capturat de oştenii ardeleni, iar trupele sale fiind parte nimicite, parte căzând în prizonierat.
O dată cu prizonierii din oastea sa, înfăţişaţi în divanul împărătesc la sfârşitul lunii octombrie 1592, a ajuns însă şi ştirea că Petru vodă a fost "trădat" ("fu tradito",Hurmuzak; C. Esarcu). Aceasta ar explica înfrângerea şi poate capturarea sa în bătălie, dar consemnarea ştirii de către ambasadorul veneţian la Poartă nu arată în ce a constat această "trădare". Următorul raport al reprezentantului veneţian, din 4/14 noiembrie 1592, arată că Aron "l-a avut în mână prin trădare pe Petru voievod", ceea ce înseamnă, în astfel de cazuri, fie că a fost trădat de unii boieri ai săi, care au trecut de partea rivalului în timpul bătăliei, fie că s-a predat oştii transilvane în anumite condiţii, şi aceasta, nerespectându-le, l-a dat pe mâna lui Aron şi a turcilor. Dintr-o scrisoare din decembrie 1592 a lui Sigismund Bâthory către Aron vodă rezultă că au avut loc unele neînţelegeri între Aron şi oştenii ardeleni, care "nu au ştiut să se poarte" faţă de noul domn, în legătură cu prinderea lui Petru (A. Veress). Oricum, la vremea respectivă, "se povesteşte în diferite chipuri <despre locul> şi felul în care a ajuns în mâinile ungurilor şi apoi în ale lui Aron" (Călători străini, III, p. 393). Aşadar, oricum, sfârşitul domniei de două luni a lui Petru Alexandrovici sau Cazacul a avut loc la 4/14 octombrie 1592.
Soarta sa este acum bine cunoscută. Chiar în relatarea amintită a lui Sigismund Bâthory, din 17/27 octombrie 1592, se arată că transilvănenii care l-au luat prizonier l-au predat lui Aron vodă, îndată după instalarea acestuia la Iaşi, la 8/18 octombrie 1592 (A. Veress). Aron, care îi era frate (probabil însă din altă mamă), tratându-l însă, ca de obicei în astfel de cazuri, ca pe un "lotru ce s-a numit Pătru", care s-a ridicat "asupra ţării noastre", i-a tăiat ("scurtat", "acurtare") nasul şi urechile de îndată, ştirea despre aceasta fiind adusă la Poartă o dată cu cei circa 50 de ţărani prizonieri din oastea lui Petru înfăţişaţi în divanul împărătesc, împreună cu multe capete tăiate, înainte de 21/31 octombrie 1592. Nefericitul Petru urma să fie trimis la Poartă mai apoi (Hurmuzaki; C. Esarcu), desigur după ce i se vor fi închis cât de cât rănile, pentru a nu muri pe drum.
Ca atare, el a fost înfăţişat în marele divan al sultanului în dimineaţa zilei de 4/14 noiembrie 1592, exact la o lună după ce fusese înfrânt şi capturat. Era în lanţuri şi cu nasul tăiat de Aron vodă, "pentru a rămâne diform şi incapabil să domnească" (Aron nu vroia, desigur, să aibă vreo surpriză în cazul în care sultanul l-ar fi iertat, cum se mai întâmplase uneori cu unii pretendenţi). Chiar şi aşa sluţit, ambasadorul veneţian Mateo Zâne, care l-a văzut acum, îl descria, cum am mai amintit, ca "un om de statură mare, şi cu aspect foarte frumos".
In prezenţa sultanului a fost interogat de marele vizir Siavus paşa. Nu i-a fost admisă scuza că a fost chemat de popor în ţara unde avea un drept ereditar, dorind să se supună, ca şi predecesorii săi Imperiului otoman (ceea ce am văzut că era adevărat). Interogatoriul marelui vizir a fost superficial, pentru a nu implica pe sprijinitorii săi poloni şi a nu-l obliga pe sultan să acţioneze împotriva acestora. Verdictul aşa-zisei judecăţi era dinainte stabilit. Marele vizir l-a rostit: pedeapsa capitală, după tortură, adică atârnarea în căngi. Numai că acum nu a mai fost aruncat dintr-un turn în căngi, ca Dimitrie Wisniowiecki în 1563, ci, aşa cum relata cumplitele amănunte ambasadorul imperial la Poartă, a fost atârnat într-un singur cârlig, îndată după-amiază, unde a stat mai multe ore până noaptea, când Murad III, mai "milos" ca Suleiman Magnificul, care l-a lăsat pe Wisniowiecki să se chinuie trei zile, a poruncit, prin bostangi paşa, să-l spânzure.
Cadavrul frumosului dar nefericitului fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu a rămas aşa, despuiat şi plin de sânge, până ştreangul s-a rupt şi corpul s-a desprins. Aşa au adus turcii, după obiceiul lor, la cunoştinţa creştinilor că cel condamnat a decedat cu adevărat (Hurmuzaki; C. Esarcu).
Abia în primăvara sau vara anului următor, 1593, după ce în ianuarie Murad III reînnoise pacea cu Polonia (Hurmuzaki), sultanul a scris regelui Poloniei că l-a judecat pe Petru "şi în sfârşit, găsindu-l că este demn de pedeapsă şi de torturi, l-am pedepsit cu capul şi şi-a luat acea frumoasă dreptate şi pedeapsă, după a cărei pildă mulţi dintre dânşii se vor pedepsi" (Ilie Corfus). Duritatea pedepsei se dorea o pildă pentru înfricoşarea altor eventuali pretendenţi sprijiniţi de poloni şi cazaci.
A fost, fără îndoială, un viteaz acest Petru, zis mai târziu Cazacul. Putea să se "turcească" şi să scape de o moarte cumplită, ca Iliaş Rareş, Mihnea Turcitul şi o seamă de pretendenţi domneşti. A preferat însă să moară tânăr şi în chinuri, păstrându-şi credinţa strămoşească.
Mormântul său nu e cunoscut. Poate mâini creştine l-au îngropat pe acest fiu fără noroc al lui Lăpuşneanu în vreo bisericuţă constantinopolitană.