"Nimeni nu a scris într-o engleză mai proastă decât Hardy în unele dintre romanele sale - greoi, bombastic, urât - da, dar în acelaşi timp atât de ciudat de expresiv, datorită unui ceva foarte atrăgător în însuşi domnul Hardy, încât n-am renunţa la el nici în schimbul perfecţiunii lui Sterne în cele mai bune momente ale lui, Totul capătă culoare pe fundalul elementelor din jur; este literatură". Virginia Woolf, The Moment
Ceea ce uimeşte în primul rând cititorul în cazul lui Thomas Hardy este longevitatea lui. Născut la apogeul perioadei victoriene, Hardy a trăit suficient de mult ca să-şi vadă unul dintre romane transpus într-o peliculă cinematografică. A influenţat probabil într-o măsură mai mare decât oricare alt scriitor englez trecerea la modernism în proză şi în poezie. Ultimul mare romancier al epocii victoriene, Hardy este şi primul mare romancier englez a cărui operă reprezintă un hibrid între metodele secolului al XlX-lea şi ideile şi preocupările moderne. La fel ca şi în cazul lui Faulkner, meritul lui Hardy rezidă în crearea unei lumi imaginare impregnată cu elemente regionale şi obiceiuri locale şi, în acelaşi timp, profund universală, reflectând câteva dintre cele mai durabile opinii despre existenţa umană înregistrate vreodată în afara pieselor lui Shakespeare şi a tragediilor vechilor greci. Viziunea lui a stârnit opoziţia cenzurii şi a încălcat restricţiile comerciale în domeniul romanului. La mijlocul carierei sale, obosit de această luptă permanentă, Hardy a abandonat definitiv romanul în favoarea poeziei şi s-a lansat într-o carieră la fel de strălucită de poet. La fel ca toţi marii scriitori, Hardy a modelat lumea în aşa fel încât părerea noastră despre ea să poată fi descrisă în anumite tonuri şi texturi specifice lui.
Hardy a fost fiul cel mai mare al lui Thomas şi Jemima Hardy din Higher Brockhampton, Dorset, situat în sud-vestul Angliei. Se trăgea dintr-o veche familie franceză ale cărei importanţă socială şi energie se stinseseră. Tatăl lui era constructor şi cântăreţ de balade populare. De cele mai multe ori îşi lua cu sine fiul prin sate la nunţi şi sărbători, aceasta reprezentând una dintre sursele cele mai puternice ale texturii rurale şi regionale din opera lui Hardy. Fragil şi precoce, Hardy a fost ţinut acasă până la vârsta de opt ani, după care a frecventat o şcoală din Dorchester. Educaţia lui oficială s-a încheiat la vârsta de şaisprezece ani, când a intrat ucenic la un arhitect şi restaurator de biserici. In 1862 Hardy s-a mutat la Londra şi s-a angajat la biroul unui arhitect. Acolo l-a citit pe Darwin şi a trecut printr-un proces de evoluţie şi îndoieli intelectuale la fel ca şi George Eliot, dar fară puternica ei credinţă religioasă. Agnostic încă de la o vârstă fragedă, Hardy a fost puternic influenţat de conflictul dintre individ şi societate pe care l-a înfăţişat în romanele sale. La Londra, Hardy a început să scrie poezie, care avea să rămână prima lui iubire.
In 1867, cu sănătatea şubrezită, Hardy s-a întors la Dorset şi a început să lucreze la un roman. Sărmanul şi doamna. Subintitulată "Roman fără niciun fel de intrigă", această satiră a vieţii clasei de sus a fost respinsă, dar, la îndemnul redactorului editurii, romancierul George Meredith, de a deplasa accentul spre latura dramatică, a scris ulterior romanul Remedii disperate (1871) cu o intrigă senzaţională. Cartea a fost publicată anonim, marcând începuturile carierei de scriitor a lui Hardy cu trăsăturile sale caracteristice de melodramă şi senzaţie, menite să stimuleze interesul publicului. In 1870. pe când mai lucra încă în calitate de arhitect, Hardy a fost trimis în Cornwall să restaureze o biserică şi acolo a cunoscut-o pe Emma Lavinia Gifford, o fată bătrână cu veleităţi în planul ascensiunii sociale şi cu aspiraţii literare. A curtat-o apoi timp de patru ani până când, în cele din urmă, tatăl ei a consimţit la căsătorie. In anii '70 ai secolului al XlX-lea, Hardy a publicat o serie de romane convenţionale cu subiect rural - Sub copacul din Greenwood (1872), Doi ochi albaştri (1873) şi Mâna Ethelbertei (1876). Cu Departe de lumea dezlănţuită (1874) şi Intoarcerea localnicului (1878), Hardy a înlocuit accentele comice cu cele tragice, inventând regiunea Wessex, un echivalent fictiv al celor şase comitate din sud-vestul Angliei, care au format un peisaj în parte fantastic, în parte real.
In 1883, Hardy s-a stabilit definitiv în Dorchester. Deşi marcat de discordia din familie, izvorâtă din invidia Emmei fată de succesul lui literar, precum şi de ortodoxia ei ce contrasta cu vederile lui deschise, aceasta a fost perioada celor mai de seamă capodopere ale lui Hardy - Primarul din Casterbridge (1866), Tess d'Urberville (1891) şi Jude neştiutul (1896). Vîlva creată de Tess, alimentată şi de subtilul romanului - "O femeie pură", în care Hardy a subliniat virtutea ei esenţială în pofida seducerii, urmată de naşterea copilului nelegitim şi apoi asasinarea seducătorului, l-a determinat ulterior pe Hardy să renunţe la romane în favoarea poeziei, după un ultim atac la adresa moralităţii convenţionale din Jude.
In anii '90 ai secolului al XlX-lea, divergenţa dintre Hardy şi soţia lui trecuse de la stadiul de suportare reciprocă la cel de indiferenţă. Insă moartea Emmei survenită în 1912 l-a determinat pe Hardy să-şi reexamineze trecutul alături de soţia sa, şi acesta a devenit sursa unora dintre cele mai frumoase poezii ale lui. Imaginaţia sa debordantă îşi găseşte câmp de afirmare în poemul Dinastia (1908), epopee a epocii napoleoniene, avîndu-l pe Napoleon drept personaj central. In 1914, Hardy s-a căsătorit cu secretara sa, Florence Dugdale, şi cu ajutorul ei a scris o autobiografie romanţată. Onorat în ultimii ani datorită longevităţii sale, Hardy a fost înmormântat în Colţul Poeţilor, deşi insistase ca inima lui să fie îngropată în mormîntul Emmei din Cimitirul Stinsford din ţinutul Dorset.
Inţelegerea teoriei lui Hardy despre roman; precum şi a forţei care i-a modelat poezia trebuie să pornească de la recunoaşterea rolului său de povestitor. Prin intermediul tatălui său, Hardy a absorbit tradiţia orală a povestirii care i-a modelat lucrările în structura baladei, cu accent pe evocarea unor evenimente de regulă tragice dispuse într-o intrigă foarte complicată (potrivită cu pregătirea de arhitect a lui Hardy). Evenimentele narative nu sunt numai numeroase, ci şi foarte neobişnuite, excepţionale, în aşa fel încât să merite să fie relatate. "Noi, povestitorii, suntem cu toţii ca nişte bătrâni marinari", observa Hardy, "şi niciunul dintre noi nu îndrăzneşte să-i oprească pe oaspeţii de la nuntă (cu alte cuvinte, publicul grăbit) decât dacă are de povestit ceva mai neobişnuit decât simpla experienţă a unui bărbat sau a unei femei oarecare". Pentru Hardy, spre deosebire de Jane Austen sau George Eliot, valoarea artei nu constă în reflectarea realităţii, ci în explorarea acesteia pentru dezvăluirea unei semnificaţii mai profunde, universale. "Arta generează disproporţii", susţinea Hardy (adică distorsionează, alterează proporţiile) "ale realităţii, care dacă ar fi pur şi simplu copiate ar putea trece neobservate. De aici rezultă că realismul nu este Artă."
Aşadar, la Hardy găsim coincidenţa intenţionată, răsturnările neaşteptate de situaţii, contraponderea formală a personajelor şi a detaliului pentru a sugera o semnificaţie simbolică mai profundă, extrasă din străfundul lucrurilor. Adevărurile nedescoperite înfăţişează personajele lui prinse în cleştele unor forţe imposibil de controlat, aparţinând unui univers guvernat de norocul orb, după cum spune Hardy. Eroismul şi demnitatea se manifestă în dramele lor existenţiale numai în măsura în care personajele dovedesc tărie de caracter şi rezistenţă. Datorită viziunii lui sumbre a fost etichetat drept pesimist, dar el şi-a exprimat convingerea că lumea poate deveni suportabilă prin efortul oamenilor şi prin cunoaşterea de sine. Forţa sa nu rezidă în răspunsul la problema condiţiei umane, ci în faptul că îşi pune în permanenţă întrebări în legătură cu semnificaţia acesteia şi amendează răspunsurile nepotrivite.
In Wessexul lui Hardy, Anglia rurală este în declin. Tradiţia de odinioară s-a sfărâmat şi a început o nouă eră a dezrădăcinării, a alienării şi dezumanizării în această lume r la Beckett lipsită de orice fel de valori de susţinere. Lucrările lui Hardy sondează "durerea modernismului", subliniind misiunea scriitorului de a face faţă realităţii în care nu există răspunsuri lesnicioase, nici un sprijin de nădejde în luptă cu vicisitudinile sorţii, în care umanitatea a evoluat numai atât cât este nevoie ca să fie conştientă de mizeria sa. Niciun alt scriitor nu a examinat atât de atent implicaţiile acestor dezvăluiri ca Thomas Hardy, unul dintre cei mai mari modelatori ai conştiinţei moderne.
