Alfred Tennyson (1809-1892)

Alfred Tennyson
4.5 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 4.50 (1 Vote)


1809 La 6 august, în Somersby, Lincolnshire, Anglia, Regatul Unit, s-a nascut Alfred Tennyson. A fost un poet englez, cea mai puternică voce literară a epocii sale, unul dintre cei mai vestiţi şi mai populari poeţi ai tuturor timpurilor. Era al treilea copil din cei unsprezece fraţi şi surori care au crescut la vicariatul din Lincolnshire. Tatăl lui, dominat în permanenţă de accese de furie alcoolică, era un cleric şi cărturar dezamăgit; în aceste condiţii, copilăria lui Tennyson a alternat între momentele de bucurie prilejuite de viaţa idilică de la ţară şi depresia accentuată cauzată de tatăl său cel imprevizibil. Talent literar precoce, Tennyson a scris poezii de la vârsta de cinci ani.[1]

1816-1820 Timp de patru ani, Tennyson a fost student al „Louth Grammar School”, dupa care a urmat „Scaitcliffe School” din Englefield Green si „King Edward VI Grammar School” din Louth.

1827 În acest an, se inscrie la Trinity College, Cambridge.[2]

1828 A pătruns într-un cerc de tineri talentaţi de la Cambridge care au întemeiat un grup de dialog numit „Apostolii”. Prin intermediul acestora s-a împrietenit îndeaproape cu Arthur Henry Hallam, figura centrală a vieţii lui.

1830 Primul volum important de poezii, „Poeme”, a marcat debutul lui Tennyson ca o importantă voce literară.[1]

1831 În primăvara anului, tatăl Tennyson a murit, fiind obligat sa plece de la Cambridge înainte de a-si lua diploma. A revenit la parohie, unde i-a fost permis să trăiască pentru încă șase ani, unde a împartașit responsabilitatea pentru mama sa văduvă și familie. Arthur Hallam a venit să stea cu familia sa în timpul verii și logodit cu sora lui Tennyson, Emilia Tennyson.[2]

1832 Înconjurat de succesul său iniţial, a scris o nouă culegere de poezii, dar o critică destul de incisivă l-a determinat să tacă timp de zece ani înainte de a mai publica vreo lucrare. Dacă examinăm lucrurile din perspectiva amăgitoare a unui Tennyson purtător de cuvânt al sentimentului şi ortodoxiei victoriene, suntem surprinşi să constatam cât de refractari au fost contemporanii la poezia lui, pe care o considerau excesiv de experimentală. A sfidat standardele convenţionale referitoare la metrul şi sensul organic al formei adaptate la cerinţele vocii şi ale situaţiei, a experimentat monologul dramatic pe care avea să-l perfecţioneze Browning şi a abordat o serie de teme, cum ar fi efectele industrializării şi ale evoluţiei biologice, care au transformat viaţa în epoca victoriană şi au zdruncinat credinţele acesteia. În cele mai bune poezii ale sale - „Mâncătorii de lotus”, „Ulise” şi „Cele două voci” - Tennyson juxtapune poziţiile contrare ale dragostei pentru artă şi acţiune, eu şi datorie, viaţă şi moarte într-o dialectică expresivă şi imaginară. În poezii precum „Mariana” şi „Doamna din Shalott”, sunetul, ideea şi imaginea fuzionează într-un complex care aminteşte de marile lucrări ale lui Keats şi îi anticipează pe imagiştii moderni. Deşi Tennyson avea să fie admirat de public pentru credinţa şi afirmaţiile sale, natura dubiilor lui şi capacitatea de a opune forţa credinţei generează tensiunea din poeziile sale şi le conferă dinamism.

1833 Moartea bruscă a prietenului sau, Arthur Henry Hallam a prilejuit începerea scrierii celui mai mare poem al lui Tennyson, „În Memoriam” (1850. Tot în acest an, la doi ani după ce părăsise Universitatea, Uniunea din Cambridge dezbătea problema „Tennyson sau Milton, care dintre cei doi poeţi este mai mare?"

1850 În acest an apare capodopera lui „În Memoriam”, scrisă pe parcursul unei perioade de şaptesprezece ani, când Tennyson a încercat să se împace cu ideea morţii prietenului său Arthur Hallam.

Elegia lui este o succesiune de 131 de poezii distincte care reprezintă o multitudine de variaţiuni pe tema morţii neaşteptate şi deplorabile a unui tânăr cu un viitor promiţător. Aici dubiile lui Tennyson se confruntă cu credinţa într-una din cele mai impresionante îmbinări de teme personale şi generale. Deşi faimoasa melancolie vergiliană a lui Tennyson este prezentă şi aici, poezia exprimă o multitudine de sentimente, derivate din profunzimea pierderii suferite şi din meditaţiile asupra lumii sfâşiate între speranţa de consolare şi forţele care i se opun.

Tenta religioasă din finalul poeziei se datorează evenimentelor din viaţa lui Tennyson care ieşea dintr-o lungă şi sumbră perioadă de căutări. „În Memoriam” a consolidat statutul lui Tennyson de cea mai puternică voce poetică a vremii, dându-i posibilitatea să se căsătorească (1850), după şaptesprezece ani de logodnă, cu Emily Sellwood. Poemul i-a asigurat titlul de „Poet Laureat”.

1883 În acest an, Tennyson este înobilat. A doua jumătate a lungii vieţi a lui Tennyson a fost dedicată traiului domestic. In paralel, a scris lucrarea monumentală „Idilele regelui”, ceea ce a însemnat o muncă de trei decenii, începând din 1859. Intenţiile lui epice, derivate dintr-o versiune proprie a legendelor lui Arthur, vizau prezentarea detaliată a creşterii şi decăderii unei civilizaţii, manifestată prin tensiunea dintre idealurile datoriei, onoarei şi interesul personal, care duce la prăbuşirea socială, la scindare şi dezintegrare. „Idilele regelui” a fost elogiată de victorieni, dar realizarea lui Tennyson este marcată de dificultatea demersului său, ceea ce face ca numeroasele părţi impresionante ale lucrării să fie estompate de o oarecare dezlânare şi un limbaj excesiv de pretenţios.[1]

1892 La 6 octombrie, în Lurgashall, Surrey, Anglia, Regatul Unit, s-a stins din viață poetul Alfred Tennyson. A fost înmormantat în Westminster Abbey. Un monument a fost ridicat în memoria sa în "All Saint Church, Freshwater. Ultimele sale cuvinte au fost: "Oh, presa ma va avea acum!".[2]

În poezia lui Tennyson sunt multe lucruri de admirat, dar şi de cenzurat, deşi nu suficient pentru a emite judecăţi de valoare asemănătoare cu aceea a lui W. H. Auden, potrivit căruia „a avut cel mai fin auz dintre toţi poeţii englezi; a fost fără îndoială şi cel mai stupid; puţine lucruri despre melancolie au existat pe care el să nu le fi cunoscut; şi nu a mai făcut cam nimic altceva". In aceeaşi ordine de idei trebuie amintit şi comentariul lui Shaw că „Brahms este exact ca Tennyson, un muzician extraordinar, cu creierul unui poliţist de mâna a treia".

Tennyson însuşi a recunoscut caracterul efemer al reputaţiei literare. „Faima nu înseamnă nimic", spunea el, „aş prefera să am un acru de pământ. Am să mă prăvălesc la pământ, jos de tot! Acum sunt sus. Acţiune şi reacţiune." Este limpede că reacţia împotriva, victorienilor în general şi a lui Tennyson în special a cedat locul unei aprecieri mai nuanţate a fiecăruia în parte. Tennyson rămâne o importantă forţă poetică a cărei pondere în rândul clasicilor este incontestabilă, în pofida laudelor exagerate şi a subaprecierii meritelor sale.

Pentru a evalua la justa ei valoare moştenirea literară a lui Tennyson, trebuie mai întâi să pornim de la constatarea că perioada modernă a respins toate realizările victoriene reprezentate pentru multă lume de Tennyson. La fel ca şi Wordsworth, el a devenit o instituţie reprezentând purtătorul de cuvânt literar aşteptat al epocii lui şi, la fel ca Alexander Pope în relaţie cu romantismul, a fost judecat pe nedrept de generaţiile următoare ca o întruchipare a tot ceea ce trebuia schimbat. „A fi receptiv la poezia lui înseamnă să fii demodat", observa A. C. Bradley, „şi a-l denigra înseamnă a fi în pas cu moda”. Samuel Butler ilustrează atitudinea de respingere tipică a trecutului centrat pe Tennyson: „Discutând despre el, am căzut de acord că Blake nu era bun deoarece a învăţat italiană la şaizeci de ani pentru a-l studia pe Dante şi noi ştiam că Dante nu e bun fiindcă îl aprecia pe Vergiliu, iar Vergiliu nu era bun pentru că îi plăcea lui Tennyson, cât despre Tennyson - ei bine, de el nici să nu mai vorbim",

Deşi există multe aspecte criticabile la Tennyson, sunt şi altele care impun atenţie şi respect. Dacă epoca modernă nu se poate ridica la nivelul afirmaţiilor lui Tennyson, calitatea îndoielii lui şi forţa pură a imaginaţiei ca o contrapondere la cele mai profunde aspecte ale experienţei umane demonstrează că el este în continuare capabil să comunice cu publicul. Tennyson reprezintă una din verigile de legătură între romantici şi moderni, căci este un autor influent împotriva căruia poţi să reacţionezi, dar cu care e posibilă şi o alianţă având în vedere prezenţa lui poetică statornică.

Tennyson a fost în primul rând poet şi nimic altceva. Se remarca printr-o înfăţişare impresionantă. „Înalt de un metru optzeci, cu pieptul mare şi picioarele puternice”, după cum îl descrie un prieten de la colegiu, „avea o faţă shakespeariană, cu ochii înfundaţi în orbite, fruntea largă, încadrată de un păr negru şi ondulat, pieptănat cu îngrijire, mâini sculpturale, cu degete lungi şi unghii pătrate, moi ca de copil, dar mari şi puternice. Ceea ce te frapa în primul rând la el era amestecul de forţă şi rafinament”.

T.S. Eliot spunea: „Tennyson este un mare poet din motive cât se poate de clare. A avut trei calităţi care se găsesc reunite la marii poeţi: prolificitate, varietate, competenţă. De aceea nu putem să apreciem lucrările lui decât dacă citim o mare parte din ele. Scopurile lui nu ni se par admirabile; dar, indiferent ce îşi propune să facă, reuşeşte cu o măiestrie care ne dă un sentiment de încredere că aceasta este una dintre cele mai mari plăceri ale poeziei... A avut cea mai fină ureche de poet englez de la Milton încoace.”[1]

 

 

Bibliografie:

1 - Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005

2 - Alfred, Lord Tennyson, en.wikipedia.org - accesat la data de 19.07.2014

 



  • Created on .
  • Last updated on .
  • Hits: 981