1792 La 4 august, in Horsham, Anglia, s-a nascut Percy Bysshe Shelley. A fost unul dintre cei mai importanți poeți ai romantismului englez, criticii considerându-l unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii de limbă engleză.[2]
1802 Intră la Syon House Academy din Isleworth, o școală particulară condusă de un anume doctor Greenlaw, un dascăl scoțian autoritar.[2]
1804 În acest an, merge la Eton College, o școală aristrocratică unde intră în conflict atât cu conducerea, cât și cu majoritatea colegilor lui. Aici se practica încă biciurea colectivă a elevilor. Shelley se răzvrătește împotriva acestor metode de învățământ, cât și împotriva tiraniei practicate de elevii din clasele superioare, care-i sileau pe cei din clasele inferioare să-i slugărească. Firea sa nesupusă, ca și preocupările sale deosebite de cele ale colegilor i-au creat o reputație proastă, concretizată în porecle ca Shelley nebunul (Shelley-baits) sau Shelley ateul.[2] A fost exmatriculat după numai un singur an de colegiu pentru poemul polemic „Necesitatea ateismului”, care prefigura sfidarea ortodoxiei.[1]
1810 În aprilie, se inscrie la Universitatea din Oxford, unde învățase și tatăl său. Se împrietenește încă din primele zile, cu studentul Thomas Jefferson Hogg, unul dintre viitorii săi biografi. Se spune că a participat doar la un singur curs, preferând în schimb să citească 16 ore pe zi. [2]
1810-1814 Prima fază a operei lui Shelley, de la plecarea de la Oxford până în momentul când a părăsit Anglia, este marcată de un liberalism radical şi de căutarea unei soluţii politice pentru conservatorismul rigid din Anglia. Punctul culminant al evoluţiei sale timpurii îl reprezintă poemul filozofic „Regina Mab” (1813) care formează un catalog al opiniilor politice ale lui Shelley şi nu numai atât.[1]
1814-1819 A doua perioadă a creatiei sale literare, în care Shelley a încetat să mai creadă într-o soluţie politică optând pentru o poezie axată mai degrabă pe individ şi pe firea interioară a omului. In acest interval de timp căsătoria eşuată cu Harriet Westbrook a condus la fuga lui cu Mary Wollstonecraft Godwin şi exilul autoimpus în Elveţia şi Italia.[1]
1819-1822 A treia perioadă a creatiei sale literare, este marcată de cele mai mari realizări poetice, în care se manifestă capacitatea imaginaţiei de a transforma experienţa, concomitent cu întunecarea treptată a viziunii, obsesia morţii şi lipsa oricărei speranţe ce-şi pune pecetea asupra vieţii oamenilor. In această perioadă a scris drama filozofică în versuri „Prometeu descătuşat” (1820), „Epipsychidion” (1821), un atac moral îndrăzneţ împotriva căsătoriei şi elegia „Adonais” (182?) cu ocazia morţii lui Keats. În lucrările mai ample şi lirica sa, Shelley este credincios viziunii sale poetice prezentată în eseul „Apărarea poeziei”, care a fost publicat postum în 1840.[1]
1822 La 8 iulie, Viareggio, Marele Ducat al Toscanei, Italia, Percy Bysshe Shelley moare prin înecare în timp ce mergea cu barca cu pânze în largul coastelor italiene.[1] La 18 iulie a fost găsit, pe plaja de lângă Via Reggio, cadavrul poetului naufragiat. Din buzunarele hainelor lui Shelley au fost scoase două cărți: un volum de poezii ale lui Keats și un volum al lui Sofocle. La 16 august - pe plaja de la Via Reggio - cadavrul lui Shelley a fost ars în prezența lui Byron, a lui Leigh Hunt și a lui Trelawny. Ceremonia incinerării s-a desfășurat în tăcere, cu simplitatea și măreția ritualurilor funerare din vechea Eladă. Peste câteva ore, apropiindu-se de vatra încinsă, Trelawny a constatat cu uimire că inima poetului era încă întreagă: scoțând-o din flăcări, el i-a încredințat-o lui Hunt, care avea să i-o predea soției lui Shelley.[2]
Dintre toţi poeţii romantici englezi, Shelley stârneşte cel mai uşor dispreţul şi admiraţia. După unii, el reprezintă paradigma romanticului absorbit de sine, ale cărui emoţii alunecă uşor într-o postură sentimentală. Pentru scriitori ca T. S. Eliot, Shelley a fost un poet al adolescenţei, iar lipsa de gust, sentimentalism şi iluzii este incompatibilă cu măreţia. După părerea lui William Hazlitt, poezia lui Shelley este „un vis pasionat, o năzuinţă spre imposibil, înregistrarea unor conjuncturi, o întruchipare confuză de abstracţiuni vagi - o febră a sufletului însetat care tânjeşte după ceea ce nu poate avea, delectându-se cu iubirea pentru putere şi nou în detrimentul adevărului şi naturii, asociind idei contradictorii şi risipind o mare energie pentru a le subordona unor obiective intangibile". Pentru mulţi alţii însă, Shelley s-a dovedit demn de admiraţie pentru lirismul său pur şi a fost tot mai mult reabilitat pentru temele lui sociale şi politice care îl califică drept un avatar al eliberării personale, contestatar al limitelor care îngrădesc şi reprimă transcendenţa individuală. În această ipostază, este una dintre cele mai măreţe figuri prin îndrăzneala viziunii sale şi integritatea obiectivelor. Implicarea lui şi insistenţa cu care a susţinut capacitatea poeziei de a restaura lumea au reprezentat o provocare pentru generaţiile următoare de scriitori în continuarea dezbaterii referitoare la cerinţele eului şi ale societăţii, la opoziţie şi adaptare, expresivitate lirică şi dramatism.[1]
Bibliografie:
1 - Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005;
2 - Percy Bysshe Shelley, ro.wikipedia.org - accesat la data de 01.04.2014
