Stefan a fost fiul lui Ștefan (fiul lui Bogdan I), nepotul lui Bogdan I si fratele lui Petru I.
Folosind arhiva şi tradiţia orală ale familiei cardinalului Zbigniew Olesnicki (1389-1455), în cancelaria căruia slujise în tinereţe, între 1434 şi 1455, Dhigosz reînvie după aproape un secol un episod neînregistrat de cronica lui Cazimir cel Mare, desigur pentru a proteja prestigiul regal. Mai obiectiv, J. Dhigosz arată la anul 1359 că după moartea lui Ștefan (fiul lui Bogdan I) pe care îl socoteşte „voievod al Moldovei" (Moldaviae Voievodae), a început o luptă crâncenă pentru domnie şi succesiune între cei doi fii ai săi: Petru, cel mai tânăr, susţinut de majoritatea românilor şi de „provincialii unguri", adică maramureşenii din Moldova, care a ocupat singur „domnia Moldovei" (Moldaviae Principatum), şi Ştefan, fratele său mai mare, nevoit astfel, cu o seamă de boieri să fugă la regele Cazimir, cerându-i ajutor militar pentru aşezarea în scaun, în schimbul legământului de fidelitate şi supunere a sa şi a urmaşilor săi. Drept urmare a acestuia, regele i-a dat în sprijin oşteni din părţile Cracoviei, Sandomirului, Dublinului şi Rusiei Roşii, cu care a pornit spre Moldova, a doua zi după Sfinţii Petru şi Pavel, aşadar, la 30 iunie. După unele ciocniri, polonii au fost înfrânţi în codrii numiţi Pionini de către români, în Ţara Şepeniţului, pe unde trecea drumul polonilor cu Ştefan (spre Şiret), prăvălind copacii înţinaţi de o parte şi de alta a drumului asupra oştii polone, şi prin trecerea românilor din tabăra lui Ştefan în cea a fratelui său. între captivii răscumpăraţi de regele Cazimir s-a aflat şi cavalerul Zbigniew Olesnicki din herbul Dşbno, bunicul cardinalului cu acelaşi nume pe lângă care slujise Dhigosz, ce s-a ales cu picioarele zdrobite, rămânând şchiop tot restul vieţii. Nawoj Tşczynski, fiul voievodului Cracoviei, Alexandru Tşczynski, conducătorul steagului herbului (clanului) Topor, a reuşit să fugă din prinsoare, ajungând tocmai la Roma, unde a devenit preot. Polonii au pierdut 11 steaguri: 3 ale provinciilor regale (Cracovia, Sandomir şi Liov —- adică Halici) şi 9 ale herburilor nobiliare.
Bătălia s-a dat în Ţara Şepeniţului (regiune geografică), pe teritoriul Moldovei, în codrii din zona deluroasă de la sud de Nistru, o prelungire spre est a Munţilor Plonini (de la polonul polonina = plai), aparţinând Carpaţilor Ruteniei, codrii numiţi astfel şi de români tot Plonini, în porţiunea relativ scurtă a drumului principal de la nord de Prut, dintre Sniatyn şi vadul de la Cernăuţi.
J. Dlugosz, interesat doar de soarta armatei polone, nu ne spune ce s-a întâmplat cu protagoniştii moldoveni, Ştefan înfrântul şi Petru învingătorul. Nu putem înţelege decât că acesta din urmă şi-a continuat domnia, care dura deja de mai bine de jumătate de an, de la sfârşitul lui 1367 până în iulie 1368, când a avut loc lupta.
