SCRIITORI

Charles Bauclelaire
Charles Bauclelaire

Charles Baudelaire

  • NASCUT: 9 aprilie 1821 Paris, Franța
  • DECEDAT: 31 august 1867 (la 46 de ani) Paris, Franta
  • NATIONALITATE: Franceză
  • CUNOSCUT(Ă) CA: Poet
  • OPERE CELEBRE: Florile răului, Les Paradis artificiels, Le Peintre de la vie moderne, Réflexions sur quelques-uns de mes contemporains, La Fanfarlo

La 9 aprilie 1821, in Paris, Franta, s-a nascut Charles Baudelaire. A fost un mare poet al decadenţei. Cu alte cuvinte, a fost un mare poet modern; pentru că decadenţa care l-a modelat obligându-l să se revolte împotriva ei a reprezentat „civilizarea progresului industrial" care a durat până în zilele noastre. Baudelaire a confruntat realitatea cu eroul care se străduia sa fie. A avut curajut atitudinii şi al artei sale, iar rezultatul exercitării nestrămutate a voinţei de a transforma emoţiile pure este o realizare poetică ce produce o impresie unică şi profundă asupra minţilor noastre. Baudelaire, asemenea marilor poeţi, a cristalizat această experienţă, folosind puterea convingerii ca pe o contrapondere pentru a-şi confirma sentimentele. (John Middleton Murry, „Baudelaire", din Countries of the Mind) 

In 1827 aatăl lui a murit pe când Baudelaire avea şase ani şi băiatul s-a răzvrătit împotriva disciplinei stricte impuse de părintele său vitreg.

In 1842 când a ajuns la vârsta de douăzeci şi unu de ani, familia, îngrijorată de comportamentul lui neconvenţional şi de datoriile pe care le contractase, a obţinut un ordin judecătoresc de supraveghere financiară, astfel că tot restul vieţii a trăit din alocaţia dată de familie.

In anul 1846 are loc momentul de cotitură în cariera lui artisticăl l-a reprezentat descoperirea întâmplătoare a operelor lui Edgar Allan Poe (1809-1849); Baudelaire nu numai că şi-a dat seama de înrudirea lor spirituală, dar şi-a dorit o identificare completă cu teoriile şi temele poetice ale lui Poe. Aşa cum îşi aminteşte Baudelaire, „când am deschis pentru prima dată una din cărţile lui am descoperit, spre marea mea uimire şi bucurie, nu numai anumite subiecte la care visasem şi eu, dar propoziţii la care mă gândisem, scrise de el cu douăzeci de ani mai înainte. Baudelaire a căutat ediţii ale lucrărilor lui Poe şi, prin traducerile şi publicitatea pe care i-a făcut-o, a contribuit la statornicirea reputaţiei mondiale a acestuia. Concepţia lui Poe despre unitatea efectelor poetice şi idealul lui de frumuseţe, dezbrăcată de didacticism sau moralism au modificat ideile lui Baudelaire despre artă în sensul renunţării la imprecizia romanticilor în favoarea noii metode poetice a simboliştilor. Influenţat de atracţia lui Poe pentru zonele întunecate ale psihicului şi sentimentelor, Baudelaire a contribuit la transformarea poeziei, deplasând accentul de la aspectul pitoresc la cel tulburător al propriului zbucium şi la imaginile şocante ale vieţii urbane moderne, care îl fascinau.

Baudelaire s-a maturizat în perioada de mare înflorire a romantismului francez sub influenţa lui Lamartine, Victor Hugo (1802-1885), Musset şi Vigny, iar cariera lui poetică este marcată de efortul depus pentru a-i depăşi pe aceşti maeştri romantici. Fără să împărtăşească fascinaţia romanticilor pentru natură şi lumea pastorală, Baudelaire, născut la Paris, a fost prin excelenţă un poet al oraşului, captivat de vitalitatea lui debordantă şi de amestecul de frumuseţe şi urâţenie, de triumf şi disperare.

In 1857 hotărât să submineze puterea romanticilor, Baudelaire şi-a pus în gând să creeze senzaţie. „Poeţii iluştri", observa el, „şi-au împărţit de mult cele mai bogate provincii ale domeniului poetic între ei... în consecinţă, eu am să fac altceva..." Atacul lui Baudelaire împotriva convenţiilor poetice a luat forma unui volum de referinţă Florile răului. Printr-o coincidenţă, volumul a fost publicat în acelaşi timp cu Madame Bovary a lui Gustave Flaubert (1821-1880), astfel încât ambele cărţi au contribuit în mare măsură la redefmirea estetică a controlului artistului asupra materialului său şi a reprezentării sincere şi oneste a experienţei. Ambii autori au fost persecutaţi pentru că au atentat la morala publică, însă în vreme ce Flaubert a adoptat o atitudine distantă faţă de public, Baudelaire şi-a provocat în mod deschis cititorii, silindu-i să se confrunte cu calităţile tulburătoare ale operei sale şi să renunţe la pasivitatea sau indiferenţa lor, pe care el o numea plictiseală. Poezia inaugurală, Prefaţă, cataloghează, într-o serie de imagini şocante, subiectele şi temele pe care le vor explora poeziile lui Baudelaire: prostia, sadismul, lubricitatea, avariţia.

Recunoscând de la bun început legătura sa cu cititorul, Baudelaire declară că amândurora le revine o parte egală din forţele întunecate şi distructive pe care le va dezvălui poezia sa. Limbajul lui îndrăzneţ şi efectele muzicale cuprind o gamă de experienţe şi sentimente nemaiîntâlnite în poezie până la acea dată. Intr-una din poeziile lui cele mai tulburătoare, Un hoit, Baudelaire reia tema petrarchiană a puterii înnobilatoare a iubirii juxtapusă peste întâlnirea întâmplătoare a îndrăgostiţilor cu moartea şi corupţia.

Lecţia convenţională potrivit căreia iubita este muritoare şi se va descompune este extrasă cu o uriaşă forţă din imaginile care se încheie cu viziunea amară înglobând atât iubirea, cât şi frumuseţea şi distrugerea lor într-un ansamblu înălţător. 

Baudelaire a construit fundamentul pe care a apărut apoi o adevărată avalanşă de expresii poetice în Franţa prin scriitori ca Verlaine, Rimbaud, Mallarme, Laforgue şi Valery care spunea: „S-ar putea să existe poeţi francezi mai mari şi mai dotaţi decât Baudelaire, dar niciunul nu e mai important'. Importanţa lui este determinată de reîmprospătarea demersului romantic şi orientarea lui spre cunoaşterea de sine, căutarea adevărului şi a frumuseţii într-un mod care nu evită amestecul complex al experienţei umane şi într-o formă cu imagini sugestive care aspiră la calităţile evocatoare ale muzicii. Cel mai vestit poem al lui Baudelaire, Corespondenţe, ilustrează mai bine decât oricare altul fuziunea conştiinţei extatice cu detaliile realiste şi controlul melodiei intrinseci;

In 1860 Baudelaire a continuat să scrie articole și eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri și teme. Din anul 1862 Baudelaire a început să aibă coșmaruri și temeri, iar sănătatea i s-a șubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să țină o serie de conferințe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parțială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris și îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.

Pe 31 august 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis. Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeții timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, și Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeți celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell și Seamus Heaney i-au celebrat opera.

In 1869 au aparut poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziții în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradițională a versificației.

Cel mai mare dintre simboliştii francezi care a exercitat o influenţă profundă asupra cursului poeziei în secolul al XX-lea, Charles Baudelaire, supranumit "primul poet modern", rămâne cel mai citit poet francez din întreaga lume. Un asemenea elogiu este cu atât mai remarcabil dacă luăm în considerare faptul că operele lui complete constau dintr-un singur volum de poezii, un volum de poeme în proză, critică literară şi trei volume de traduceri din opera lui Edgar Allan Poe (1809-1849). Cu toate acestea, există o unitate imaginativă în opera lui Baudelaire care defineşte o voce poetică unică şi persistentă. Baudelaire considera că scopul primordial al poetului trebuie să fie şocarea publicului pentru reevaluarea valorilor acceptate prin analiza inexorabilă a propriilor frământări şi a propriei vieţi în momente de transcendenţă şi repulsie.

 

  • Sursă 1: Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005
  • Sursă 2: Wikipedia.org

ARTICOLE SIMILARE

Ludovic al XIII-lea

Edgar Degas

Édouard Manet