SCRIITORI

„Umple-ți hârtia cu respirațiile inimii tale” – William Wordsworth


Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe (1809-1849)

1809 La 19 ianuarie, în Boston, Massachusetts, SUA, s-a nascut Edgar Allan Poe. A fost un scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică.[1] Era fiul unor actori ambulanţi, iar tatăl său a părăsit-o pe mama lui când Poe avea optsprezece luni. Poe a fost numit geniul rău al literaturii americane, un poet blestemat, a cărui legendă, elaborată de propria lui reprezentare greşită, de calomniile duşmanilor lui şi de episoadele triste din viaţa sa plină de dezamăgiri, a umbrit aprecierea lui ca unul dintre cei mai străluciţi şi mai originali scriitori ai Americii. În ţara sa natală, moştenirea literară a lui Poe a fost negată şi subestimată în mod constant. Emerson l-a respins pe poetul Poe într-o singură expresie: „omul zornăitor”; Henry James printr-o propoziţie: „Entuziasmul pentru Poe marchează un stadiu primitiv de reflecţie”, iar T. S. Eliot, deşi îi recunoştea puterea intelectului, îl judeca părtinitor afirmând: „îmi face impresia intelectului unei persoane tinere extrem de talentate, dar înainte de pubertate”.[2]

1811 Mama lui Poe, englezoaică de origine, a murit în timpul unui turneu din Richmond, Virginia. Edgar a devenit pupilul familiei Allan. John Allan, un vestit exportator scoţian de tutun, i-a asigurat lui Poe educaţia de care beneficiau tinerii gentlemeni din Sud.[2]

1825 S-a inscris la Universitatea din Virginia. Datoriile contractate la jocurile de noroc au dus la mutarea lui Poe de la Universitatea din Virginia, un an mai târziu. Respingând presiunile de a se ocupa de firmă alături de tutorele său, Edgar a fugit la Boston. Acolo a publicat „Tamerlan” şi alte poeme (1827), după care s-a înrolat în armată. John Allan a acceptat să-l trimită la West Point, de unde a fost repede dat afară pentru neîndeplinirea îndatoririlor ce-i reveneau.[2] 

1833 Înregistrează primul succes cu povestirea "Manuscris găsit într-o sticlă" (A MS. Found in a Bottle), câștigând concursul organizat de revista „Saturday Visitor” din Baltimore.[1]

1833-1835 Intre acesti ani, Poe şi-a câştigat existenţa ca ziarist, locuind la Baltimore împreună cu mătuşa sa, Maria Poe Clemm. În această perioadă, Poe şi-a publicat primele povestiri scurte, care i-au adus reputaţia literară necesară pentru a-şi asigura funcţii de redactor la „Richmond” şi „Philadelphia”. Poe era un redactor excelent şi un critic obiectiv, receptiv, uneori nestăpânit. A fost primul critic care a recunoscut geniul lui Hawthorne şi a spulberat misterul lui „Barnaby Rudge” de Dickens, descoperind secretul romanului după primele câteva fascicule. Productivitatea lui ca critic, poet şi autor de lucrări de ficţiune a fost însă subminată de firea sa instabilă, consumul de alcool şi tuberculoza soţiei sale.[2]

În povestirile de groază, Poe a adaptat elementele gotice populare ale pericolelor supranaturale din castelul şi pădurea medievală „nu ale Germaniei, ci ale sufletului”. Prin explorarea obsesivă a stărilor extreme, în povestiri precum „Ligeia”, „Masca morţii roşii”, „Prăbuşirea Casei Usher” şi „William Wilson”, Poe a deschis un nou teritoriu psihologic nemaiatins în literatura dominată de un realism îngust şi preocuparea pentru experienţa cotidiană banală. În povestirile lui poliţiste, raţiunea este pusă să se confrunte cu opusul ei, iraţionalul, care joacă un rol major în puzzle-ul pe care Poe îl ţese cu atâta ingeniozitate. Amestecul de elemente gotice şi povestire poliţistă avea să inspire scriitori de talia lui Dostoievski şi Faulkner, regăsindu-se şi în literatura populară de teroare şi crimă, care îl poate considera pe Poe întemeietorul său modern.[2]

1836 S-a casatorit cu fiica mătusii sale, Virginia, cu a cărei fiică, Virginia, când aceasta nu împlinise încă paisprezece ani.

1845 În ianuarie, publică în revista Evening Mirror celebrul său poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevărată senzație.[1]

1847 Moartea soției sale Virginia îi accentuează însă abuzul de băuturi alcoolice, Poe duce o existență tot mai dezorganizată, care îi precipită ruina fizică și spirituală.[1]

1849 Ceea ce se ştie cu siguranţă este faptul că Poe a cerut-o în căsătorie pe iubita sa din copilărie, Elmira Royster Shelton, la acea dată văduvă la Richmond. În drum spre Philadelphia, de unde voia s-o aducă pe mătuşa sa la nuntă, Poe a dispărut (se pare că în urma unei beţii) şi a fost găsit şase zile mai târziu inconştient, pe străzile din Baltimore. A murit de delirium tremens câteva zile mai târziu. Executorul literar al lui Poe, R. W. Griswold, este răspunzător de distorsionarea multor fapte despre Poe, căci i-a exagerat defectele şi l-a etichetat drept artist damnat, sintagmă care avea să fie preluată de generaţiile viitoare. Scriitorii de mai târziu s-au simţit atraşi de Poe din dorinţa de a rezolva enigma profundelor lui chinuri personale - relaţia oedipiană cu mama lui pierdută şi idealizarea sexualităţii, centrată pe relaţia cu tânăra lui soţie. La fel ca şi Dostoievski şi Kafka, Poe oferă multe indicii în povestirile şi poemele sale menite să confirme că a fost un artist complex care s-a inspirat din obsesiile sale particulare pentru a-şi elabora operele.[2]

Renumele lui Poe ca figură de primă mărime nu numai a literaturii americane, ci şi mondiale s-a datorat în mare măsură extraordinarului lui impact asupra simboliştilor francezi: asupra lui Baudelaire, care l-a numit „cel mai viguros scriitor al vremii"; asupra lui Mallarme, care îl privea ca pe „marele său maestru”; şi asupra lui Valery, care a remarcat că „Poe este singurul scriitor desăvârşit. Nu s-a înşelat niciodată”. Adevărata valoare a lui Poe trebuie căutată undeva între respingerea Americii şi adoraţia Franţei. Poe este una dintre puţinele personalităţi literare care s-au distins în poezie, beletristică şi critică şi a cărui contribuţie literară primordială s-a materializat în inovaţiile lui uluitoare. Poe a elaborat o nouă definiţie a artei care va avea o influenţă profundă asupra modernismului literar, a transformat schiţa într-o adevărată formă de artă, a inventat romanul poliţist, a extins posibilităţile literaturii science fiction şi a pus bazele unui nou gen de ficţiune cu dimensiuni psihologice, emoţionale şi simbolice.[2]

Deşi Poe se numără printre cei mai analizaţi scriitori ai tuturor timpurilor, s-a spus prea puţin despre impactul poemelor şi povestirilor lui nu numai asupra artistului chinuit, dar şi asupra teoriei literare care a avut o importanţă atât de mare pentru scriitorii de mai târziu. Poe considera orice poezie drept un instrument în esenţă afectiv prin care poetul produce o puternică impresie asupra unui subiect frumos şi melancolic. După părerea lui Poe, „poezia îşi merită titlul numai în măsura în care contribuie la înălţarea sufletului”. Pentru obţinerea efectului scontat este necesară „unitatea de efect sau impresie” într-o poezie lirică scurtă, care nu trebuie să depăşească o sută de rânduri, spre a putea fi citită într-o singură şedinţă. În cele mai bune poezii ale sale, „Pentru Helen”, „Oraşul din mare”, „Annabel Lee şi Clopotele”, Poe realizează o remarcabilă sinteză a efectelor muzicale şi vizuale în vederea stimulării emoţionale a cititorului.[2]

În pofida inegalităţii versurilor lui Poe, exemplul şi teoriile lui au exercitat o influenţă majoră asupra poeziei moderne, ale cărei preferinţe se îndreaptă spre lirica de mici dimensiuni cu accent pe unitate, concizie şi reacţie emoţională. În plus, teoria lui Poe cu privire la caracterul de sine stătător al poeziei, care nu este nicio oglindă pentru suflet, şi niciun argument didactic sau moralizator, se află la originea mişcării artă pentru artă de la sfârşitul secolului, a strategiilor simboliştilor francezi, reprezentând totodată elementul central al Noului Criticism din secolul al XX-lea. Accentul pus de Poe pe stimularea afectivităţii „a marcat descoperirea marelui nostru subiect, dezintegrarea personalităţii", după cum susţine Allen Tate.[2]

Poe şi-a adaptat teoriile poetice la naraţiune, contribuind la ridicarea statutului prozei scurte de la o schiţă episodică şi dezlânată la un întreg bine structurat şi închegat. În vestita sa declaraţie, autorul de proză scurtă „după ce a conceput cu deosebită grijă un efect unic sau singular care urmează să fie evidenţiat, inventează diverse incidente - apoi combină evenimentele care pot contribui în cea mai mare măsură la obţinerea, efectului preconceput... În întreaga compoziţie nu trebuie să fie scris niciun cuvânt a cărui tendinţă să nu fie conţinută în proiectul prestabilit”.[2]

Opera lui Poe, la fel ca şi viaţa lui, este complexă şi enigmatică, dar şi extrem de sugestivă. Puţini scriitori au exercitat o influenţă atât de îndelungată asupra literaturii ca Poe. Chiar dacă există o anumită inegalitate în opera lui, o scădere uneori sub standardele pe care şi le-a propus - iar formularea caustică a lui James Russell Lowell potrivit căreia „trei cincimi din el sunt geniu şi două cincimi numai fleacuri” nu face decât să reflecte o stare de fapt -, geniul lui Poe este totuşi predominant şi inspiră o definiţie mai largă a resurselor literaturii.[2]

D. H. Lawrence spunea despre Poe: „A fost un aventurier pe sub boltele, celulele şi oribilele pasaje subterane ale sufletului uman. A declanşat oroarea şi alarma propriei condamnări.”

 

 

Bibliografie:

1 - Edgar Allan Poe, ro.wikipedia.org - accesat la data de 03.05.2014;

2 - Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005

 

 

ARTICOLE SIMILARE

Herman Melville
Herman Melville

Herman Melville (1819-1891)

Mark Twain

Mark Twain (1835-1910)

Nathaniel Hawthorne

Nathaniel Hawthorne (1804-1864)