Tradiţia consemnată de letopiseţele de la Putna în vremea lui Ştefan cel Tânăr (1517-1527), care socotea că o dată cu venirea lui din Maramureş "s-a început Ţara Moldovei" (Cronicile slavo-române), de cronica moldo-polonă din secolul XVI, după care a fost "cel dintâi voievod" al Moldovei, de Grigore Ureche, care îl numea "domn", de Miron Costin, care îl considera „primul domn al acestei ţări" (Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei), la fel ca şi Nicolae Costin (Letopiseţul), arată că Dragoş trebuie inclus în şirul domnilor Moldovei, ca începător al dinastiei Drăgoşeştilor, care, însă, o dată cu fiul său Sas a fost înlăturat de la conducere. El a fost eroul legendei "descălecatului", cu rădăcini folclorice şi culte deosebit de puternice, evidente încă din secolul XV şi largă circulaţie până la începutul secolului XVIII (Cronicile slavo-române; Grigore Ureche, Letopiseţul; Miron Costin; idem, Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească, în Opere; Nicolae Costin, Letopiseţul), ajungând, de fapt, cum vom vedea, până în zilele noastre.
Această legendă a fost pusă în legătură cu cea universală a „vânătorii rituale" a întemeietorului de stat [Dimitrie Onciul, Dragoş şi Bogdan fondatorii principatului moldovenesc, în Scrieri istorice, I, ed. Aurelian Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1968 şi II; Mircea Eliade, Dragoş et la «chasse rituelle», în „Revue des etudes roumaines", Paris, XI-XII (1969), şi în De Zalmoxis a Gengis-Khan, Paris, 1970; traducere. Bucureşti, 1980, (subliniază, totuşi, originalitatea legendei lui Dragoş); N. lorga, Câteva note despre cronicele şi tradiţia noastră istorică, în „AAR", M.S.I., S. II, t. XXXIII, 1910, (crede că a existat o baladă de ospeţie a lui Dragoş, al cărui conţinut a intrat în analele interne în vremea lui Ștefan cel Mare şi apoi din nou pe cale cultă în secolul XVII. Intr-adevăr, se poate preciza că tradiţiile culese de Miron Costin, Nicolae Costin şi Dimitrie Cantemir care vorbesc de vânătoarea "zimbrului", sunt din secolul XVII, când bourul era pe cale de dispariţie); Dan Simonescu, Tradiţia istorică şi folclorică în problema "întemeierii" Moldovei, în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, p. 44], fiind considerată şi o „legendă heraldică" prin care se explică prezenţa capului de bour în stema Moldovei [Dimitrie Onciul, op. cit., I, p. 90; N. lorga, op. cit., p. 135; Romulus Vuia, Legenda lui Dragoş. Contribuţiuni pentru explicarea originii şi formării legendei privitoare la întemeierea Moldovei, în „AIINC", I (1921-1922), p. 300-309; I. Minea, Despre stema Moldovei, în „CI". I (1925), în care s-ar afla, chipurile, chiar elemente scandinave (Eugen Lozovan, Rurik et Dragoş, în „Revue des etudes roumaines", XI-XII (1969); şi în Dacia Sacra, Bucureşti, 1998).
Contestată argumentat, sau considerată o tradiţie istorică medievală cu un sâmbure de adevăr (Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ed. a II-a, Bucureşti, 1980), legenda "descălecatului" lui Dragoş din Maramureş în Moldova se referă însă cert la un personaj istoric real. Atât de bine a pătruns el în conştiinţa maramureşeană încât în 1683, când Miron Costin vizitează satul Cuhea din Maramureş, care fusese, de fapt, reşedinţa lui Bogdan I (din familia adversă), localnicii i-au spus că "acolo locuia Dragoş, fiul lui Bogdan", informaţia a ajuns şi la Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973), şi chiar în secolul XX, înainte de 1940, maramureşenii ridică o troiţă la doar 200 de m de fosta reşedinţă a lui Bogdan I: „pentru comemorarea lui Dragoş Vodă"! "Descălecatul", adică întemeierea statului Moldova este, aşadar, lucrarea lui Dragoş din Maramureş, un credincios al regelui Ungariei Ludovic I de Anjou, desigur, un mic nobil, nu doar un simplu cneaz de sat. Cine a fost însă cu adevărat acest personaj?
Cum numele Dragoş era foarte răspândit în Maramureş, în secolul XIV, istoricii au identificat pe "Descălecător" mai întâi cu Dragoş din Giuleşti (în sud-vestul Maramureşului), apoi cu nepotul omonim al acestuia, amintit la 12 octombrie şi 29 noiembrie 1355, cel care în 1359 a înăbuşit răzvrătirea unor moldoveni împotriva regelui Ungariei (ultima fiind o părere mai veche susţinută însă şi de Aurelian Sacerdoţeanu. Numai că acesta din urmă se întorsese acasă din expediţie înainte de 20 martie 1360, când regele Ludovic I îi face un "dar regesc", şase sate, unele în apropierea reşedinţei sale de la Giuleşti, pentru merite militare, "mai cu deosebire în reaşezarea ţării noastre a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statorniciei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate". Deci nu putea fi voievodul "descălecător".
Trebuie subliniat că acest Dragoş din Giuleşti, fiul lui Gyula şi nepotul lui Dragoş, ai cărui fii erau după actul citat Gyula şi Lad (pentru cnejii giuleşteni cf. şi Radu Popa, Cnezatul Marei. Studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric, Baia Mare, 1969), este de fapt personajul căruia vechile cronici moldovene îi atribuie venirea în Moldova la 1359, în legătură cu legenda amintită a vânării bourului (Cronicile slavo-române; Grigore Ureche, Letopiseţul). Această categorie de izvoare, redactată în secolele XV-XVII, înlocuieşte expediţia militară maghiară de la răsărit de Carpaţi din 1359, condusă, se pare, chiar de Dragoş din Giuleşti sau în care acesta s-a evidenţiat, uitată ca atare între timp, cu legenda vânătorii bourului (ulterior zimbrului), reţinând însă ideea de eliberare de sub stăpânirea maghiară din acel an ca pe o adevărată întemeiere, atribuită prin potrivirea întâmplătoare de nume cu cel al lui Dragoş "Descălecătorul" de la 1347, tocmai celui care a contribuit la înăbuşirea ei.
Rolul întâiului "Descălecător" (după ce A. D. Xenopol), a fost atribuit însă în tot secolul XX şi lui Dragoş din Bedeu pe Tisa, în vestul Maramureşului istoric, personaj dintr-o altă familie. Insă şi acest Dragoş din Bedeu a fost scos din rolul "Descălecătorului" prin reconstituirea documentată a descendenţei sale, el fiind tatăl lui Ladomir şi bunicul lui Nan, Ştefan şi Luca, şi nicidecum tatăl lui Sas şi bunicul lui Bale, cum ştim din izvoarele narative moldovene şi documentele maghiare.
In sfârşit, un al patrulea Dragoş, ca ipotetic "descălecător" al Moldovei, a fost propus „din familia fostului voievod Codrea" din cnezatul Câmpulungului pe Tisa, sau al Sarasăului (pentru acest cnezat, aflat la est de Bedeu, cf. Radu Popa) mai precis, "dintr-o ramură colaterală a familiei codrenilor" (Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova). S-a observat însă "caracterul tardiv" al argumentelor ultimelor două identificări, o analiză critică în cazul celor privitoare la candidatura lui Dragoş din Bedeu aducând contraargumente serioase).
De altfel, unii autori au evitat orice identificare, vorbind doar despre Dragoş din Maramureş, socotind alegerea între Dragoş din Bedeu şi cel din Giuleşti o "chestiune insolvabilă", pentru ca după ieşirea din scenă şi a lui Dragoş din Bedeu, adevăratul Dragoş Descălecătorul, tatăl lui Sas, al tradiţiei cronicăreşti moldovene să se dovedească, cel puţin până acum, un personaj neidentificabil. Pare un om nou, un oştean ridicat de Ludovic I pentru merite militare. Nepoţii săi care revin din Moldova la 1363 sau 1364 nu se întorc la vreun domeniu propriu, ci şi-l formează îndeosebi prin danii regale, abia după aceea.
Acest din urmă Dragoş a "descălecat", adică, în spiritul limbii româneşti metaforice, s-a oprit (a coborât de pe cal) şi a întemeiat un stat, după accepţiunea comună, totodată şi o dinastie, ulterior numită de A.D. Xenopol a "Drăgoşeştilor". Acţiunea acestui „credincios" al regelui Ungariei Ludovic I de Anjou a avut loc în cadrul campaniilor tânărului rege împotriva tătarilor desfăşurate la răsărit de Carpaţi între vara 1343 şi primăvara 1354 (Şerban Papacostea, Geneza statului), mai precis, pe baza cronicii călugărului franciscan loan, cuprinsă în Chronicon Dubnicense, între 2 februarie 1345 şi primăvara 1354 (Ştefan S. Gorovei).
Ingăduind corecţiile paleografice plauzibile aduse la anii de domnie ai primilor voievozi menţionaţi în cronicile moldoveneşti, atribuind astfel lui Dragoş şi fiului său Sas 16 ani de domnie, scăzuţi din anul 1363, cel, foarte probabil, de început al domniei lui Bogdan I, poate fi ipotetic acceptat, în lipsa altor elemente documentare, anul 1347 drept cel de început al stăpânirii lui Dragoş.
Care era întinderea noului stat condus de Dragoş, vasal regelui Ludovic I de Anjou, e greu de precizat. Sigur acesta a purtat de la început numele de Moldova, de vreme ce în diploma din 20 martie 1360 regele vorbeşte de „ţara noastră a Moldovei", iar numele acesteia apare în onomastică la 1287 şi 1334/1335 (cf. şi Adolf Armbruster, Terminologia politicogeografică şi etnică a ţărilor române în epoca constituirilor statale, în Constituirea statelor feudale româneşti). In secolul XVII Misail Călugărul introduce în cronica lui Grigore Ureche completarea, bazată probabil pe tradiţie, că la început, sub Dragoş, "a fost domniia ca o căpitănie" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 72), sintagmă care a făcut o lungă carieră istoriografică; căpitănie, precizez, de slujitori din vremea lui Misail, deci nu o formaţiune teritorială (echivalată de obicei eronat cu o marcă apuseană, care avea, de fapt, o mare întindere), ci o unitate militară grupând în veacul XVII categoriile militare cu obligaţii militare permanente dintr-un număr de sate, având, aşadar, o întindere mică. Stăpânirea lui Dragoş ar putea fi acea formaţiune politică românească de pe râul Moldova legată de Maramureş prin pasul Prislop, în jurul căreia s-au unit chiar în vremea lui Dragoş şi alte formaţiuni prestatale eliberate treptat de sub stăpânirea tătară, posibil de pe valea Moldovei şi valea Bistriţei, cum ar putea fi Câmpul lui Dragoş, care ar păstra chiar amintirea Descălecătorului (Ştefan S. Gorovei, întemeierea Moldove). Formaţiunea condusă de Dragoş fiind deschisă şi orientată spre sudul viitorului stat, aflat tot sub autoritatea regală maghiară, de vreme ce în martie 1347 aceasta reînfiinţează aici episcopia Milcoviei (Şerban Papacostea), este posibil să fi „îmbrăcat întregul versant oriental al Carpaţilor", în vederea protejării Transilvaniei de năvălirile tătarilor. Este însă greu de admis existenţa unui stat Moldova înaintea "întemeierii", cum s-a opinat.
Este posibil ca Dragoş să se fi aşezat iniţial la Baia, care a fost, se pare, prima reşedinţă domnească în Moldova (Constantin C. Giurescu), trecând ulterior, în luptă pentru alungarea tătarilor, spre nord, la Şiret (unde ar fi zidit o cetate, de pământ, şi o biserică ortodoxă, de piatră), împreună cu fiul său Sas şi doamna sa, pe care tradiţia culeasă de Ion Neculce la începutul secolului XVIII o arată de rit „săsesc" (pe atunci catolic). Dincolo de legendele populare care urmăresc drumul lui Dragoş spre nord, în Bucovina, de obicei în luptă cu tătarii, nu avem nici un fel de ştiri documentare asupra acţiunilor acestuia, ceea ce a dus la tot felul de ipoteze şi chiar supoziţii fanteziste, care nu îşi au locul în aceste randuri.
Nu se ştie exact când şi cum a murit Dragoş Descălecătorul. Dispariţia sa probabilă în 1354 a fost dedusă din aceleaşi socoteli cronologice care pleacă de la cei şapte ani de domnie atribuiţi de corectarea paleografică a celor înfăţişaţi în cronicile moldovene, domnie începută, cum am văzut în 1347 (Ştefan S. Gorovei, întemeierea Moldovei).
Mormântul nu-i este cunoscut. Tradiţia culeasă de Ion Neculce despre construcţia de către Dragoş a bisericii de lemn de la Volovăţ (Olhovăţ, sat întemeiat, desigur, de maramureşenii veniţi din Olhovţi), lângă episcopia Rădăuţi, aşadar, nu departe spre sud de Şiret, mutată apoi de Ştefan cel Mare la Putna, ca fiind cea mai veche biserică domnească, nu arată că aici ar fi fost mormântul său. O tradiţie asemănătoare culeasă chiar ceva mai devreme de Nicolae Costin vorbeşte însă de înmormântarea lui Dragoş în biserica de lemn de la Volovăţ, care şi după alte izvoare, ulterioare, ar fi fost construită de acesta la 1353, fapt aflat de cronicar de la "oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din ţară, cum să trage cuvântul den om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ, să fie făcută de Dragoş Vodă, şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă". O dată cu demontarea şi mutarea bisericii de lemn şi construirea pe locul ei a uneia de piatră („au mutat lemnul la Putna, de au făcut biserică cu acel lemn şi în locul acela au făcut de piatră", eventualul mormânt al lui Dragoş, care nu-i era strămoş lui Ştefan cel Mare, a fost, desigur, dezafectat, şi Nicolae Costin nu ştie ce s-a mai întâmplat cu rămăşiţele lui Dragoş de la Volovăţ (Letopiseţul, p. 175-176). De altfel, în biserica de piatră ridicată de Ştefan cel Mare la Volovăţ în 1500-1502 nu s-a aflat mormântul lui Dragoş, deşi o tradiţie locală culeasă în secolul XIX afirmă contrariul, arătând că la o restaurare anterioară a blsercii ruinate s-a găsit o pivniţă unde era „un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iară pe o cruce de aur, care asemenea s-a aflat în săcriul accela, sta scris Dragoş-Vodă. Un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoş-Vodă, cel dintâi domnitor al Moldovei, care după moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul" (S.Fl. Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina, p. 53).
Pisania bisericii de zid a înălţării Sfintei Cruci de la Volovăţ arată drept ctitor doar pe Ştefan cel Mare cu familia sa (Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 181-183), iar o piatră de mormânt pe care i-ar fi pus-o Ştefan cel Mare lui Dragoş în 1473, văzută pe la 1840 de un călător polon, nu s-a păstrat. Rămâne, aşadar, „că Dragoş Descălecătorul a fost înmormântat, desigur, în biserica sa de lemn de la Volovăţ, nu prea departe de reşedinţa sa de la Şiret, însă mormântul nu a ajuns până în vremea noastră. Iar despre vreo legătură între acest mormânt şi cele două biserici din Volovăţ care au funcţionat aici în secolul XV nici nu poate fi vorba.
De altfel, Dragoş din Maramureş, care nu e cel din Giuleşti, cel din Bedeu şi poate nici cel din cnezatul Câmpulungului pe Tisa (Sarasăului), deşi personaj real, rămâne cunoscut, paradoxal, mai mult din legendă, fie ea chiar consemnată în cronicele moldovene.