William Makepeace Thackeray (1811-1863)

William Makepeace Thackeray
4.5 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 4.50 (1 Vote)


1811 La 18 iulie, în Calcutta, India, s-a născut William Makepeace Thackeray. A fost un scriitor englez victorian despre care Charlotte Bronte într-o scrisoare adresată lui W. S. Williams, spunea: „Thackeray este un titan... Există un şarm şi o maiestuozitate reţinută în cele mai mari eforturi ale lui; nu are nimic febril, nu manifestă niciodată energia delirului - energia lui este sănătoasă, deliberată, gânditoare.” A fost singurul fiu al unui distins membru al corpului funcţionarilor publici din India.

1816 Copilăria timpurie, când a crescut în lux ca un mic prinţ, s-a încheiat la vârsta de cinci ani, moment în care a fost trimis în Anglia la şcoală. Prin analogie cu trauma suferită de Dickens atunci când i s-a cerut să muncească în fabrică, necazurile şcolare ale lui Thackeray şi-au pus o amprentă de neşters pe imaginaţia sa. A început să vadă viaţa ca o dihotomie între căldura cercului familial şi brutalitatea şi indiferenţa lumii exterioare. La şcoala publică din Charterhouse, lumea s-a împărţit mai departe în escroci şi nătărăi, în „călăi” şi victime (el făcând în mod clar parte din a doua categorie), acesta reprezentând principalul contrast din scrierea lui satirică „Bâlciul deşertăciunilor”.

1829-1831 Thackeray a frecventat Cambridge doi ani înainte de a beneficia de educaţia unui gentleman, respectiv de a călători în Europa, din care a văzut Germania şi Franţa. Jocurile de noroc şi eşecul în afaceri l-au costat pe Thackeray aproape întreaga moştenire lăsată de tatăl său şi mijloacele necesare pentru a duce viaţa de trândăvie şi huzur spre care părea să manifeste înclinaţii.

1836 După căsătoria cu Isabella Shaw, a fost nevoit să-şi câştige existenţa pentru a-şi întreţine familia. După ce a încercat fară succes să devină artist plastic - i s-a respins printre altele oferta de a ilustra cartea lui Dickens, „Documentele clubului Pickwick” - Thackeray a început „să scrie ca să trăiască”. A semnat articole de ziar, schiţe, povestiri cu diverse pseudonime ca Michael Angelo Titmarsh, Yellowplush, Ikey Solomon, Fitzboodle; şi Dl. Snob. Printre lucrările lui de beletristică din această perioadă se numără „Norocul lui Barry Lyndon” şi „Snobii din Anglia”, portrete aspre ale slăbiciunii umane şi ale ambiţiei cinice.

In viaţa particulară, Thackeray a început să-şi revizuiască atitudinea faţă de valorile umane din cauza suferinţelor provocate de moartea celei de-a doua fiice şi de cel de-al şaselea an de când soţia sa îşi pierduse sănătatea mintală.

1846 Boala soției sale devenind incurabilă, a fost nevoie să i se angajeze o asistentă permanentă. Din nou Thackeray s-a văzut lipsit de un punct de sprijin solid în viaţa de familie, şi această experienţă l-a maturizat. A renunţat la înfumurarea şi cinismul de mai înainte şi a început să vadă lumea ca un amestec de oameni expuşi suferinţei care merită şi simpatie, nu numai să fie obiectul satirei sale. Aceasta este dispoziţia sufletească în care scrie „Bâlciul deşertăciunilor”, făcând din această lucrare o prezentare completă a experienţei umane, şi nu o altă galerie de portrete de snobi.

1848 După o căutare lungă şi adesea dezamăgitoare a profesiei şi vocaţiei, Thackeray putea să se laude în sfârşit în faţa mamei sale că devenise pe neaşteptate „un fel de om mare... chiar în vârful copacului: într-adevăr, se ştia că acolo sus se luptă cu Dickens”. Îndelung aşteptata satisfacţie era justificata de succesul romanului său foileton „Bâlciul deşertăciunilor”. Recunoaşterea lui Thackeray se producea într-una din cele mai remarcabile perioade din istoria romanului, o perioadă în care, pe parcursul câtorva luni apăruseră nu numai „Bâlciul deşertăciunilor”, ci şi „Jane Eyre” de Charlotte Bronte, „La răscruce de vânturi” de Emily Bronte, „Dombey şi fiul” şi „Dăvid Copperfield” de Dickens. Era o perioadă de mare avânt pentru romanul victorian, iar Thackeray reuşise dintr-o singură lovitură să se afirme drept principal rival al lui Dickens la titlul de cel mai mare romancier al secolului şi în acelaşi timp să schimbe natura şi caracterul romanului la fel de radical cum avea s-o facă Joyce prin publicarea lui „Ulise” în secolul al XX-lea.

Subtitlul romanului „Bâlciul deşertăciunilor”, şi anume „Roman fară erou”, este cel care a marcat diferenţa acestei lucrări faţă de celelalte romane, pentru că oferea cititorilor un portret al societăţii engleze despuiat de idealizările care se aşteptau de la roman. Adepţii romantismului, Amelia Sedley şi George Osborne, sunt puşi în antiteză cu opusul lor, Becky Sharp şi William Dobbin, şi prezentaţi ca nişte persoane nepotrivite cu epoca. Transformarea mult aşteptată a lui George în erou este zădărnicită pe câmpul de luptă de la Waterloo în prima jumătate a romanului. Căsătoria, scopul suprem din cele mai multe romane anterioare, nu este decât punctul de pornire pentru amplul studiu efectuat de Thackeray asupra realismului domestic şi asupra criticii societăţii. Standardul de realism al romanului, distrugerea falsificărilor de sub aparenţe au orientat romanul către scopul serios conferit de George Eliot şi Gustave Flaubert ca instrument al adevărului. Dickens, influenţat de exemplul lui Thackeray, şi-a elaborat propria sinteză între pretenţiile de ideal şi real în formula sa de literatură beletristică pe care a anunţat-o în prefaţa la „Casa fantomelor” drept „latura romantică a lucrurilor familiare”.

1848-1850 Între acești ani a aparut unul dintre cele trei romane pe care Thackeray avea sa le mai publice după succesul realizat de „Bâlciul deşertăciunilor” și anume  „Pendennis”, care a apărut sub formă de fascicule.

1852 Apare „Henry Esmond”, o încercare a lui Thackeray de a demonstra criticilor că este capabil să scrie un roman cu intrigă şi structură elaborate, reprezintă o remarcabilă reconstituire a secolului al XVIII-lea.

1853-1855 „Noii veniţi”, este o ambiţioasă revenire la „Bâlciul deşertăciunilor” şi prezintă o complexă panoramă socială cu caracterizări elaborate, dar cartea nu are un punct central de interes şi este lipsită de dramatism.

1853-1863 In ultimul deceniu al vieţii sale, Thackeray a fost o celebritate literară, editorul revistei „Cornhill”, care a modelat în mare măsură gustul victorian, fiind considerat simbol al acesteia. Insă ultimele lui romane cu un pronunţat caracter dezlânat, au fost eclipsate de lucrările altor romancieri, ca George Eliot şi Anthony Trollope, care au construit mai departe pe fundamentul realist edificat de Thackeray.

1863 La 24 Decembrie, în Londra, Anglia, romancierul William Makepeace Thackeray s-a stins din viață, la vârsta de 52 de ani.

Dintre marii romancieri ai epocii victoriene probabil că Thackeray este cel mai puţin citit astăzi. Amplele lui fresce sociale nu şi-au găsit admiratori pe fundalul esteticii promovate de Flaubert şi Fienry James. Romanele lui sunt strâns legate de epoca sa, care se îndepărtează tot mai mult de a noastră. Detaliile de suprafaţă necesită o documentare din ce în ce mai amplă pentru a le aprecia referirile, iar valorile lui sociale şi rasiale sunt discutabile. In pofida neajunsurilor sale, Thackeray este unul dintre cei mai mari inovatori ai romanului, al cărui mesaj fundamental de compasiune şi de toleranţă lipsit de falsitate şi schematism face din autorul său unul dintre cei mai mari artişti literari ai lumii.[1]

 

 

Bibliografie:

1 - Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005



  • Created on .
  • Last updated on .
  • Hits: 1212