1876 La 8 decembrie se naste prozatoarea si autoarea dramatica Hortensia Papadat-Bengescu, in comuna Ivesti, jud. Galati. Fiica a ofiterului Dimitrie Bengescu si a prof. Zoe (nascuta Stefanescu). Tatal a fost frate cu dramaturgul (si generalul) G. Bengescu-Dabija.
Primeste, din familie, o frumoasa educatie muzicala si literara (indeosebi franceza); prin unchiul ei.
1887-1894 Studii la un pension de fete, „Bolintineanu", din Bucuresti. In ciuda dorintei de a continua studii superioare (la Paris), renunta, datorita prejudecatilor timpului si dragostei materne „excesive".
1896 Are loc casatoria cu magistratul N. N. Papadat, om mult mai varstnic, cu care nu va putea realiza comuniunea afectiva si intelectuala dorita.
O lunga perioada de greutati (cinci copii) si nemultumiri, cu peregrinari prin diverse orase de provincie (Turnu-Magurele, Buzau, Focsani, Constanta, Galati) ii dau sentimentul dezolant de solitudine si captivitate. Imposibilitatea comunicarii spirituale cu un sot refractar preocuparilor ei intelectuale, deturneaza nevoia de confesiune in lungi epistole catre o prietena scriitoare, Constanta Marino-Moscu, care o indeamna sa treaca la scrisul literar. Inceputuri in limba franceza.
1912 Are loc debutul cu un necrolog, "La moartea actorului Petre Liciu", in ziarul monden “La Politique” (semnand Loys).
1913 Adevaratul debut a fost insa, inceputul colaborarii la “Viata Romaneasca”, cu poemul in proza "Viziune", urmat de suita prozelor lirice. Remarcata si incurajata de G. Ibraileanu si G. Toparceanu, se ataseaza cercului iesean, indeosebi de mentorul sau critic (cu Ibraileanu intretine un foarte interesant dialog epistolar intre 1914 si 1923), dar si cu D. D. Patrascanu, C. Stere s. a.
1914 Primeste premiul revistei “Femina”, pentru poezia in limba franceza "La mer". Toate acestea alcatuiesc conditiile contradictorii care isi lasa amprenta asupra configuratiei psihice a marii scriitoare: „autobiografia mea literara si cea personala se confunda inextricabil".
1919 Debut editorial de proze scurte, "Ape adanci", comentat favorabil de G. Ibraileanu, dar remarcat si de T. Vianu, in “Sburatorul”.
1920 Urmeaza drama "Batranul", apoi vol. de proza "Sfinxul"
1921 Scrie "Femeia in fata oglinzii".
1923 Scrie "Balaurul". Rod al unei experiente traite in timpul primului razboi mondial, ca sora de caritate in gara Focsani (1916-1917), marcheaza si cotitura prozatoarei catre observatia exterioritatii.
1924 Scrie "Romanul Adrianei".
1925 Scrie "Romanta provinciala".
1926 "Fecioarele despletite".
1927 Apare "Desenuri tragice", formula asupra unei geografii si tipologii citadine, tot mai obiectivata. Noua formula o apropie de cercul „Sburatonilui", de care va ramane definitiv legata. “Apartin acum unei grupari literare. Acei ce nu cunosc gustul izolarii, nu cunosc nici pretul unei ambiante". Simte, in continuare, nevoia unei autoritati critice; o va gasi, in mod fericit, in persoana lui E. Lovinescu, care o indeamna spre abordarea romanului. Tot in acest an apare si "Concert din muzica de Bach".
1930 Revista “Tiparnita literara” ii consacra un nr. omagial, subliniind dimensiunea europeana a operei.
1933 Scrie "Drumul ascuns". Dupa pensionarea sotului ei, se stabileste, cu familia, in Bucuresti.
1935 Scrie si "Logodnicul", roman autonom, si, in ultima faza de "creatie, romanul "Fetita" (ms).
1936 La 60 de ani primeste Marele Premiu al S.S.R., votat de un juriu format din L. Rebreanu, T. Arghezi, Perpessicius, Al. Busuioceanu si S. Cioculescu.
1938 Scrie "Radacini".
1946 Scrie "Straina" (pierdut). Primeste Premiul National pentru proza, consacra o creatie de fapt incheiata.
1955 La 5 martie moare la Bucuresti, dupa cateva, rare, interventii publicistice postbelice care mai amintesc existenta scriitoarei, atinsa de o boala indelungata si penibila, care o rapusese psihic inaintea disparitiei fizice.
Hortensia P. B. poate fi considerata drept cel mai modern dintre prozatorii nostri din prima jumatate a veacului XX: creatoare a unui teritoriu romanesc inconfundabil, cu o bogata existenta inaparenta, populat de personaje bantuite de obsesii, nevroze, stari psihice anormale si totusi situate in marginile - largite - ale normalitatii, asa cum evolutia mentalitatilor a sfarsit prin a le accepta. Fara sa se bucure, in timpul vietii, de o prea mare audienta, apreciata doar de critica vremii, aceasta, in cele mai multe ocazii, superlativa, opera era destinata unei penetratii lente, sfarsind prin a-si cuceri (din deceniul al saptelea) o tot mai sigura receptare.
