La 17 martie 1819, s-a născut Alecu Russo, într-un "sat frumos, rășchirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bacului, cu un păr mare în mijloc" (Amintiri). Numele acestui sat ar fi, după unii cercetători, Prodănești, după alții - Strășeni.

STUDIILE ÎN ELVEȚIA

Pleacă la studii în Elveția în 1829, la institutul lui Francois Naville, situat la Vernier, lângă Geneva, școală ce se bucura de un bun renume internațional. În toamna lui 1835 părăsește Elveția, îndreptându-se spre Viena, pentru studii de comerț.

ÎNTOARCEREA ÎN ȚARĂ

În noiembrie 1836 se îndreaptă spre țară, fiind expulzat din Austria, ca suspect politic. La o percheziție se găsiseră asupra lui două încercări poetice în limba franceză, în spirit revoluționar.

Între anii, 1836-1841, ajuns în țară, se stabilește la moșia părintească Negrișoara, de unde își vizitează des prietenii la Iași și face excursii prin regiunea Neamț.

ACTIVITATEA LITERARĂ

Scriitorul se va semna la început Rusu, iar după 1853 Russu; scrierile sau corespondența în limba franceză sunt semnate Rousso; forma Russo apare și ea în unele scrisori și ca semnătură a unor lucrări publicate în revista "România literară", dar s-a impus datorită lui Vasile Alecsandri, care a folosit-o consecvent și de la care au preluat-o Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și alți scriitori.

În anul 1840, Alecu Russo alcătuiește în limba franceză primele sale lucrări, dar ele nu vor fi tipărite decât postum. "La pierre du tilleul" (Piatra Teiului), "Le rocher du corbeau" (Stanca Corbului) în gazeta "La voix de Roumanie", nr. 1, din 1863. Tradusă de Vasile Alecsandri, apare în "Foaia societății pentru literatura și cultura română in Bucovina", din 1863. "Iassy et ses habitans en 1840", în "Scrieri", ediția Academiei Române din 1908; tradusă apoi de C. Margaritescu în 1909, apoi de Mihail Sadoveanu care a publicat-o, în 1912, în "Viața românească". "Studii naționale", în "Foaia societății pentru literatura și cultura română in Bucovina", din 1868 (nr. 6-7).

În mai 1842 Alecu Russo scrie "Palatul lui Duca-Vodă", apărută postum în revista "Columna lui Traian", din 1874, nr. 1, unde a fost trimisă de V. Alecsandri, căruia îi era adresată, sub forma de scrisoare.

La 11 1846 ianuarie are loc reprezentația piesei sale "Bacalia ambițioasă", comedie-vodevil într-un act. Publică, în "Albina românească", articolul "Critica criticii", drept răspuns la comentariile lui D. Gusti pe marginea piesei sale. Aceasta este prima sa lucrare tipărită anțum. La 25 februarie 1846 i se prezintă o a doua piesă, "Jignicerul Vadra" sau "Provincialul la Teatrul Național", dramă-farsă într-un act. Manuscrisele ambelor piese s-au pierdut.

În 1846, sau poate ceva mai târziu, a scris și studiul "Poezia populară", în care se pomeneste pentru prima oară de Miorița (culeasă de Russo la Soveja). A apărut postum în "Foaia societății pentru literatura și cultura română in Bucovina", din 1863 (nr. 8-10).

Tot în 1846 a alcătuit, probabil, și paralela literară "Decebal și Ștefan cel Mare", tipărită, de asemenea postum, în revista citată mai sus. Face o excursie, împreună cu V. Alecsandri și alți prieteni, la Neamț, Varatic, Agapia.

În februarie 1848 Alecu Russo interpretează la Iași, alături de C. Negruzzi, V. Alecsandri, Matei Millo, piesa "Nunta țărănească" a lui Alecsandri, spectacol dat în folosul săracilor.

În revista "Zimbrul" din Iași, își publică în 1851 lucrările în numerele 1, 2 și 3 ale revistei "Studie moldovana", semnând cu pseudonimul Terentie Hora.

În "Calendarul pe 1853", apare scrierea "Holera". În 1855, în revista "Romania literara", apar în mai multe numere "Cugetări". Urmarea lor apare postum în "Revista romana" din 1863, la insistențele lui V. Alecsandri. În "Romania literara" mai apar în acest an "Amintiri", "Cântarea României", un necrolog: "Mihai Cuciureanu" și o cronică literară despre poetul D. Dascălescu.

În revista "Steaua Dunării" îi apar, de asemenea, în 1855, trei articole: unul despre dezrobirea țiganilor, altul despre ardeleni și ultimul, sub forma unei scrisori către redacție, cuprinzând observații asupra revistei.

CARIERA

La 4 octombrie 1841, Alecu Russo este numit asesor la Piatra-Neamț. Din cele două cereri adresate domnitorului în acest scop, se înțelege că intervenise o ruptură între el și familia sa (“... pierdut în țara mea, fără nici o sursă de trai, fără protecție sau sprijin, fără speranță din partea familiei mele, de care mai multe circumstanțe mă vor separa pentru totdeauna”).

În 14 iunie 1844, Alecu Russo fiind îndepărtat din slujba de asesor, părăsește Piatra-Neamț și se stabilește la Iași. În octombrie se duce la Galați, spre a-și veghea tatăl, aflat pe moarte. Mama îi murise de holera sau poate de ftizie, încă de pe când era copil.

În 1852 Alecu Russo părăsește magistratura și devine "vechil" (avocat). În anul 1853 Alecu Russo intră în conflict cu instanțele judecătorești, iar domnitorul decide să-i ridice "dritul" de avocat. În urma unei plângeri depuse de Russo ("... fiind profesia de avocat chipul viețuirii iscalitului"), domnitorul revine asupra hotărârii și o anulează.

În 1856 devine membru în Sfatul administrativ la "Departamentul lucrărilor publice".

ÎNCEPUTURILE REVOLUȚIONARE

În 1845 Alecu Russo participă la reuniunile de la Manjina (moșia familiei Negri) unde se întâlneau tineri din Muntenia și Moldova (Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Costache Negruzzi , Mihail Kogălniceanu etc.) discutând probleme politice și culturale.

ARESTAREA ȘI EXILUL

La 26 februarie 1846 autoritățile, apreciind că piesa Jignicerul Vadra “ataca orânduirea publică și întocmirea țării”, hotărăsc “arestarea tulburătorilor” și trimiterea lor în surghiun: Russo, la schitul Soveja, iar actorii la mănăstirea Casin.

“Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătit al orânduielii publice în țara sa; să se privegheze zi și noapte de către doi jandarmi destoinici și ne­mitarnici, să se țină la cea mai aspră popreala fără a i se da de scris sau a primi el scrisori, și a se așeza pe hrana de fasole și pe canon de rugăciuni, spre a-și veni la pocăință și la ispășania păcatelor”.

În tot acest timp a ținut un jurnal în limba franceză intitulat Sauvigea, tipărit postum, în "Revista română" din 1863 (vol. al III-lea) în traducerea lui Odobescu. La 4 aprilie 1846 ia sfârșit exilul său la Soveja. 

REVOLUȚIA DE LA 1848

În aprilie 1848, mișcarea revoluționară fiind înăbușită, ia drumul exilului, spre Bucovina. Se oprește doar câteva zile la familia Hurmuzachi (unde se adunaseră mai mulți refugiați: C. Negri, V. Alecsandri, Al. Cuza etc.) și apoi pleacă spre Viena, intenționând să ajungă la Paris. Întâlnindu-se cu un grup de revoluționari români (printre care și Balcescu) ce se întorceau de la Paris, îndreptându-se spre țară, li se alătură, ajungând până la București. Nereușind să reintre în Moldova, pleacă din nou la drum, oprindu-se în Transilvania.

La Sibiu se întâlnește cu alți revoluționari (C. Negri, Iancu Alecsandri) și îl cunoaște pe Simion Bărnuțiu. La 2 mai 1848 Alecu Russo participă la adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj, unde s-au întâlnit români din Muntenia, Moldova și Transilvania.

“Într-un ținut al Ardealului, se ivi, la 1848, o zi frumoasă pe un câmp întins, unde patruzeci de mii de români stau să asculte, sub aripile unui steag în trei culori, cuvântul inteligenței ardelene. Moldoveni și munteni, pribegi ai tulburărilor din țară, priveau cu bătaie de inimă adunarea oștită gramadă...” (Cugetări).

În mai-iunie 1848, de la Blaj pleacă la Brașov, unde va semna, alături de alți revoluționari, "Principiile noastre pentru reformarea patriei" și "Proclamația partidului național către români". La 15 iunie 1848 la Lugoj, este prezent la adunarea prezidată de patriotul revoluționar Eftimie Murgu. La 23 iunie 1848 se află din nou la Sibiu, de unde trimite o scrisoare entuziastă lui Balcescu, felicitându-l pentru succesele repurtate de mișcarea revoluționară din Muntenia:

“Vivat! Victorie! Sunt mândru de voi ceilalți și gloria revoluției voastre se răsfrânge și asupra noastră și asupra tuturor românilor! Încă o dată, vivat și glorie, viitorul poate să nu fie pentru noi, dar nu vom dispera fără să lăsăm o ultimă amintire despre noi!...Traiasca Romania!”

La 9 iulie 1848 este arestat la Dej, unde poposise, în drum spre prietenii revoluționari din Bucovina. Asupra lui s-au găsit broșuri și foi volante cu caracter revoluționar. În aceeași zi este dus la Cluj, unde va sta la închisoare până în septembrie. Din închisoare trimite un protest către contele Vay, comisarul guvernului, și altul către consiliul de război, precum și scrisori către V. Alecsandri și alți prieteni.

La 26 iulie 1848 prietenii îi răspund, arătând că au intervenit pentru el la Pesta; îi trimit și bani de drum. În închisoare a redactat și câteva cugetări, publicate postum, de V. Alecsandri, în "Foaia societății pentru literatura și cultura română in Bucovina", din 1868 (nr. 6-7). Toamna ajunge în Bucovina, la prietenii săi și continuă activitatea revoluționară.

La 12 ianuarie 1849, ajunge la Viena, de unde mai târziu pleacă spre Paris, unde se aflau și V. Alecsandri, C. Negri, I. Alecsandri, N. Bălcescu etc..

REÎNTOARCEREA ÎN MOLDOVA

În 1851 Alecu Russo se întoarce în Moldova, după ce domnitorul Mihail Sturdza, dușmanul revoluționarilor, fusese înlocuit cu Grigore Alexandru Ghica, ce aparținuse “tărafului” înnoitorilor. Acesta îl sprijină, oferindu-i un loc de candidat în “divanul apelativ”, de unde a fost mai apoi “Înaintit” la “îndatorirea de cileu”, adică de asesor.

PROBLEMELE FINANCIARE

În 1856, Alecu Russo cumpără moșia Tetcani (Roman) și o arendează pe cea de la Mircești.

În 1857, moșia Tetcani fiind ipotecată pentru 9.000 de galbeni (aproape întreaga ei valoare), Russo nu poate figura ca alegător la Divanurile ad-hoc. Devine procurist al "Băncii Moldovei". În 1858 "Banca Moldovei" îi sechestrează producția pe 1858 a celor două moșii; scriitorul se zbate în mari dificultăți financiare.

DECESUL

La 5 februarie 1859, moare la Iași "de troahna" (tuberculoza), la scurt timp după ce i s-a împlinit unul dintre idealurile patriotice pentru care luptase, Unirea Principatelor. A fost înmormântat la mănăstirea Barboi din Iași, într-o groapă de cărămidă, în curtea bisericii. Mai târziu, a fost depus în cripta comună din interiorul lăcașului. Nicio inscripție nu amintește de faptul că acolo se află osemintele celui care, dăruindu-se cu toată ființa sa luptei pentru dreptate, libertate și unire, s-a socotit "ostasul propășirii".