1778 La 14 septembrie, in comuna Tiganesti, jud. Galati s-a nascut poetul Costache Conachi. Fiu de mare boier, educat cu grija, intra de timpuriu in cariera administrativa, suind treptele pana la cele mai inalte demnitati.
1806 Ispravnic de Tecuci.
1814-1818 Vornic de politie al Iasilor.
1823-1827 Coresponsabil al Visteriei, cap al Departamentului Afacerilor Straine.
1831-1838 Mare logofat al Dreptatii. Ia parte la redactarea Regulamentului organic.
1834 Candideaza, fara succes, la tronul Moldovei. Desi unul dintre cei mai mari proprietari ai tarii, Conachi este un adept al filosofiei luminilor, pe care o interpreteaza in termeni moderati, accentuand necesitatea schimbarilor treptate, fara ruperea de traditie. Poet reprezentativ al epocii, compune cantece de lume (larg difuzate prin intermediul lautarilor), elegii (in care-si canta iubirea contrariata pentru Zulnia) ocazionale, un mic tratat de prozodie, o serie de sonete satirice pentru papuserii. Pe langa numeroase imitatii din mica poezie neoclasica franceza, Conachi traduce o serie de opere semnificative pentru ideologia luminilor, apartinand lui Pope (incercare de voroava asupra omului), "Marmontel", "M-me Cottin" (romanul Mathildei), "Pierre d Herbigny" (Privire politiceasca a Evropii din anul 1825) etc. Scriitor popular in epoca desi de circulatie manuscrisa, rafinat si original, Conachi ramane unul dintre cei mai autentici reprezentanti ai fazei de tranzitie care precede explozia romantica dintre 1830 si 1840.
Toate datele pe care le posedam despre Conachi, coroborate cu marturiile unor observatori straini demni de incredere (Bois le Comte, CocheUet, St. Marc-Girardin), vorbesc de cultura, seriozitatea, tactul si cumpatarea sa - insusiri rare in mediul corupt si ignar al oligarhiei boieresti din timpul fanariotilor. Puternic marcat de ideologia luminilor, Conachi impartaseste cu „filosofii", cultul catorva valori fundamentale (ratiunea, legea naturala, importanta stiintelor, armonia creatiei), corijandu-le insa prin bun-simt si o perceptie lucida a realitatilor. In putinele sale scrieri cu caracter politic (notele marginale la traducerile din Pope si d Herbigny, adnotarile pe cartea "Le contemplatif ou pensees libres sur la politique, la morale et la philosophie", indeosebi "Scrisoarea cate mitropolitul Veniamin", 1837) pledeaza pentru progres, dar pe cale treptata, avertizand, inaintea lui Kogalniceanu, impotriva mimetismului si a pripelii in opera de modernizare, spunand: Civilizatia „a ajuns a fi intre noi ca un zburator ce au femeile zmintite" si „nici neam nu s-au luminat in adevarata lumina dinodata dimpotriva, grabirea aduce si sminteli si greseli, care nu se mai pot indrepta, nici tamadui". Desi sustine monarhia constitutionala si face rechizitoriul privilegiului de nastere, nu pare convins de folosul corpurilor intermediare, nici de caracterul ilegitim al elitei conducatoare. Admirator al lui Newton si Locke, fugind de „ideile nepipaite a metafizicei, adica a zgomotului de cuvinte fara fapte", incredintat ca „nu ideile dovedesc pe lucruri, ci ispitirile", el ramane totusi un deist cu reflexe de evlavie. In materie de limba, aceiasi moderatie: sustine predarea stiintelor in romaneste, mentinerea cuvintelor de origine slava, introducerea de neologisme (dar precaut si adaptandu-le contextului receptor), instituirea unei instante care sa arbitreze litigiile gramaticale si filologice; mai curioasa, dar revelatoare pentru temerile ce-l incercau spre sfarsitul vietii, este propunerea ca in scolile publice sa se predea germana, limba „unui neam pacinic si netulburatoare". Ca orice poet care incaleca doua epoci, Conachi iluzioneaza lesne in privinta incadrarii.
1815-1820 (aproximativ) Poetul compune mai mult versuri de circumstanta - acrostihuri, madrigale, cantece de lume - toate desfasurand intr-un vers lunecator si cantabil juramintele, complimentele si patimirile tipice erotismului agresiv, dar disimulat al veacului fanariot. Ca si poetii galanti ai neoclasicismului epigonic francez, a caror opera ii era familiara, el rationalizeaza afectele, recurge la mitologie, reduce imaginile la un rol ilustrativ, cultiva perifraze.
Cu mult mai interesante sunt elegiile si „heroidele", inspirate de mistuitoarea pasiune a scriitorului pentru Smaranda Negri (Zulnia). Indeosebi aceasta dragoste ardenta si tarzie (Conachi avea 34 de ani cand a cunoscut-o pe Zulnia si 50 cand a condus-o la altar) il transforma pe usuraticul inchinator al lui Eros intr-un amant despletit si tragic.
Desi predominanta, materia erotica nu epuizeaza creatia lui Conachi, incercarile satirice, uneori scenarizate pentru papuserii, compuse pe cont propriu ("Giudecata fimeilor", 1806) ori in colaborare ("Comedia banului Constantin Canta ce-i zic Cabujan si Cavaler Cucos", scrisa impreuna cu D. Beldiman si N. Dimachi), invedereaza un spirit incisiv si neiertator, pe care-l starnesc nu atat ridicolul, cat abuzurile si injustitia. Poezii de tip meditativ, despre zadarnicia maririlor si extinctia universala (Lumea), excelenta muncii de la tara, elogiata in spirit horatian si fiziocratic ("Raspunsul unei scrisori"), egalitatea naturala a oamenilor ("Cine are gust sa-mi creada") ori elegia “Pe nasalie”, de o intensa vibratie emotiva, unde intalnim sintagma eminesciana „dulce lumina" etc., confirma laolalta, depasirea anacreontismului, indrumarea inca dibuitoare spre orizonturile romantice.
Traducerile efectuate de Conachi, exceptand pe cele „filosofice" ("„Voroava" asupra omului" de Pope) ori politice ("Tabloul Europei la 1825," dupa Pierre d Herbigny), denota o predilectie in acelasi sens, spre literatura inimilor tandre si a melancoliilor rationalizate de la sfarsitul veacului al XVIII-lea ("Marmontel", "Colardeau", "M-me Cottin", "Parny", micii poeti neoclasici, insusi Voltaire fiind selectat prin opere de tip preromantic: "Oreste", "Zaire", "Alzire" etc).
Desi a incercat sa desfaca puterile sentimentului de sub cenzura gustului dominant si sa croiasca drum ontologiei rationaliste a luminilor, Conachi ramane un om al tranzitiei, un luminist in anteriu si un preromantic in papuci, imbinand sensibilitatea cu epigonismul neoclasic, emotia cu alegoria, cautarea prudenta a noului cu traditia, lirismul confidential si marile interogatii cu o arta batraneasca a versului.
1849 Costachi Conachi moare la 4 februarie in satul natal Tiganesti, jud. Galati.
