1935 La 13 februarie, în satul Zaim, plasa Căuşeni, judeţul Tighina, astazi Republica Moldova, se naşte Petru Cărare în familia de plugari români a lui Profir şi Nadejda Cărare, născută Duca (s. Hagimus din coastele Tighinei). A fost un poet, prozator, publicist și dramaturg, fiind considerat unul dintre cei mai mari poeți satirici basarabeni ai secolului XX. A fost al doilea dintre frati, urmandu-l pe fratele mai mare, Vasile, urmat de fratele Mihail şi surorile Tecla şi Olga.
1942-1943 Face clasa întâi (românească) în satul natal.
1950 Termină şcoala de 7 clase din Zaim.
1953 Absolveşte şcoala medie din Căuşeni, avându-l drept coleg de clasă (încă dintr-a 5-a) pe Ion Ungureanu, viitor actor, regizor şi ministru al culturii şi cultelor din Republica Moldova. Publică versuri şi articole în presa locală şi în cea republicană.
1953-1954 Lucrează, împreună cu Ion Ungureanu, profesor de matematici în satul Cârnăţeni.
1954 Învingând la un concurs republican al ziarului „Tinerimea Moldovei", împreună cu acelaşi Ion Ungureanu, este propus pentru a-şi continua studiile la Moscova. Dar Ungureanu nu „trece" : avea o soră căsătorită cu un preot... In felul acesta NKVD-ul îi desparte pe cei doi prieteni.
1956 Termină facultatea de ziaristică a Şcolii Komsomoliste Centrale din Moscova. Revenind la Chişinău, refuză să colaboreze la gazeta „Tânărul leninist" (aceasta se scria mai întâi în ruseşte, apoi se traducea în „moldoveneşte") şi se angajează în calitate de traducător şi foiletonist la ziarul „Kolhoznicul Moldovei".
1957 Colaborator al ziarului „Cultura Moldovei". Publică în presa republicană versuri lirico-satirice, parodii şi câteva foiletoane într-un stil pretins cronicăresc.
1958 Redactor de poezie şi proză la Editura „Şcoala sovietică". Din luna iunie a aceluiaşi an este angajat în calitate de foiletonist la proaspăt apăruta revistă de satiră şi umor „Chipăruş", în care publică versuri satirice, parodii, microfoiletoane.
1959 Debutează editorial la „Cartea moldovenească" cu o traducere — volumul „Poezii" de Heinrich Heine (un compartiment al cărţii îi aparţine traducătorului P. Starostin). In primăvara acestui an, Uniunea Scriitorilor din Moldova îi recomandă pentru editare primul volum de versuri lirico-satirice, „Soare cu dinţi". Dar ... întrucât introdusese în manuscris şi poemul „Scrisoare mamei", compus încă în 1956, când dormea la gară, cerberii de la Editura „Cartea moldovenească" l-au apreciat drept antisovietic, iar pe autorul său — „naţionalist" (a câta oară!) inveterat. In luna august, se află printe iniţiatorii serbării a 600 de ani de la descălecarea Moldovei şi — iar împreună cu Ungureanu şi alţi prieteni — depune flori la monumentul lui Ştefan cel Mare. Răsplata? Este eliberat din post de la „Chipăruş". Cu mare greu, i se dă voie să fie exilat la Teleneşti, lăsat în dispoziţia gazetei locale. In jur clocot de viaţă, întâmplări cu eroi dintre cei mai năstruşnici, mai toţi de prin părţile codrene.
1961 In luna mai exilul a luat sfârşit. Este angajat în calitate de secretar literar la tânărul teatru „Luceafărul". Şi, iar împreună cu Ion Ungureanu, acesta de acum actor şi regizor secund. Interdicţia (de sus!) de a nu i se pomeni nici barem numele în presă mai persistă. În acest an s-a căsătorit;
1962 La Editura „Cartea moldovenească" îi apare prima plachetă de versuri pentru copii: „Cale bună, Ionele!" Şi tot aici — în sfârşit! — volumul de versuri lirico-satirice „Soare cu dinţi", avându-l ca redactor de carte pe Grigore Vieru. Sotia sa, Valentina îi naşte primul copil, Mihai.
1963 Îi apare a doua plachetă de versuri umoristice pentru copii: „Poiana veselă".
1964 Editura „Cartea moldovenească" îi scoate de sub tipar volumaşul de versuri lirico-satirice, epigrame şi parodii intitulat „Trandafir sălbatic". Este acceptat ca membru al Uniunii Scriitorilor. I se naşte al doilea fecior, Sandu. După ce lucrează doi ani la ziarul „Moldova socialistă", în ianuarie este numit membru al colegiului pentru teatre şi dramaturgie în cadrul Ministerului culturii. Continuă să traducă şi să dea la lumină plachete de versuri pentru copii.
1965 Ii apare cartea „Parodii".
1966 Scoate de sub tipar placheta de versuri vesele pentru copii „Ce culoare are vântul?".
1967 Dă la lumină volumul de versuri lirico-satirice, parodii şi epigrame „Stele verzi". In septembrie intră la Cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Institutul de literatură „M. Gorki" din Moscova. Redescoperă aici magazinul „Prietenie" cu toată bogăţia lui de carte românească (Magazinul similar din Chişinău era pe cale de închidere totală şi, pe mult timp, ireversibilă).
1968 Traduce şi scoate de sub tipar cartea pentru copii „Poezii" de Iulian Tuvim.
1969 Absolveşte Cursurile Superioare de Literatură. Termină prima variantă a comediei „Umbra Domnului".
1970 Scoate volumul de versuri selective pentru copii „Umbrela" şi unul pentru adulţi „Versuri" (amândouă la Editura „Lumina"). Teatrul academic „A. S. Puşkin" îi citeşte piesa „Umbra Domnului", o ia în repertoriu şi o montează (regizor Valeriu Cupcea). După ce se joacă de 30 de ori într-un turneu prin Moldova, spectacolul a fost interzis de cenzura regimului totalitar din motiv că... însuşi Dumnezeu (erou al piesei) nu poseda la perfecţie limba „moldovenească", o vorbea mai mult cu accent rusesc... Dar dramaturgul nu se dă bătut: continuă să scrie comedii.
1971 Prima carte în proză — „Zodia musafirului" (schiţe umoristice, momente şi parodii). Îi apare, în traducere rusească, „Zontik" („Umbrela").
1972 Traduce cartea de eseuri „Daghestanul meu” de R. Gamzatov. Îşi face apariţia fulminanta sa carte de versuri satirice „Săgeţi", una ce a stârnit furibunda mânie a forurilor ideologice superioare. Trasă într-un tiraj de 14.000 exemplare, aflându-se în librăriile republicii numai o singură zi, volumul este retras din vânzare, trece prin lamele cuţitului şi i se dă foc.
Numit un an în urmă în postul de director al Biroului de propagare a literaturii de pe lângă Uniunea Scriitorilor, Petru Cărare este concediat şi rămâne fără funcţie pe un timp de 20 de ani, devenind, în schimb, şef robaci la masa lui de scris.
1973 Lucrează intens la romanul „Înstrăinarea".
1974 E din nou prezent în librării: cu „Oglinzi” (versuri lirico-satirice) şi cartea tradusă din ruseşte (în colaborare cu Gr. Vieru) „Nenea Stiopa" de Serghei Mihalkov. Traduce şi scoate la lumină volumele de versuri „Cocorii" de R. Gamzatov şi de satire de Sebastian Brant.
1976 Volumul „Parodii şi epigrame".
1978 Dă la lumină prima parte a trilogiei „Ionică Tropoţel" (poem pentru copii). Ii apare de sub tipar a doua carte de proză umoristică — „Intre patru ochi". Traduce şi editează „Fabule" de I. Krâlov.
1979 E prezent în librării cu două volume: „Urzicuţe" (poezii pentru copii) şi al doilea volum (după „Dikaia Roza") în traducere rusească „Vesennie perelivî" (Modulaţii primăvăratice). La seminarul de dramaturgie naţională de la Tiraspol, i se acordă un premiu special pentru tragicomedia „Străinul".
Premiu, numai nu şi perspectivă pentru montarea piesei. La scurt timp, pe lângă Tighina, trece printr-un accident rutier, din care, ca prin minune, scapă viu.
1980 Scoate la Editura „Literatura artistică" volumul „Vatra" (versuri lirico-umoristice, fabule şi parodii). Regizorul A. Pânzaru de la teatrul „Vasile Alecsandri" din Bălţi îi montează „Străinul". Primele 50 de spectacole se joacă fără aprobarea cenzurii, urmând ca în anii următori numărul acestora să ajungă la aproape incredibila cifră de 500. Maestrul Titus-Bogdan Jucov îi pune în scenă piesa „Drum deschis" la teatrul de păpuşi „Licurici". Tradus în limba rusă, spectacolul a fost jucat şi în unele republici din fosta URSS. Scoate „Vacanţa lui Tropoţel" — partea a doua a anunţatei trilogii.
1981 E prezent în librării cu un volum — „Parodii şi epigrame". Prezintă Ministerului culturii cea mai izbutită piesă a sa — tragicomedia „Portretul". Responsabilul de aici (de altfel, un „amic" de-al autorului) îi propune să arunce manuscrisul cu pricina în soba casei părinteşti de la Zaim şi să nu-şi mai amintească de el. Scrie poemul „Răzvrătiţii" (despre răscoala din 1901 a ţăranilor din Trifăneşti). Tot ce-i posibil că nu l-o fi citit nici Mircea Snegur, trifăneşteanul, pentru că editura l-a respins, considerându-l ... antirusesc (şi aceasta pentru simplul fapt că sus-numita răscoală ţărănească fusese înăbuşită de către ţarism, care nu era altul decât cel rusesc).
1983 „Luminişuri" — aşa e intitulată noua lui carte pentru copii.
1984 Editura „Literatura artistică" îi scoate în limba rusă o carte pentru copii — „Solnecinâi dojdik" (Ploaie cu soare). Traducători sunt doi vestiţi poeţi moscoviţi: I. Achim şi E. Akselrod. Prezintă editurii sus-pomenite un solid manuscris de versuri (majoritatea noi) — „Cascador", acesta prevăzut pentru jubileul de 50 de ani al autorului (13 februarie '85) . Trezind interpretări dubioase din partea cerberilor editurii, manuscrisul ajunge la Uniunea Scriitorilor, unde este discutat cu uşile închise şi supus ostracizării.
1985 Şi totuşi, de ziua jubileului de 50 de ani, editura îi dăruieşte autorului impozantul volum de versuri „Rezonanţe", acesta constituind o selecţie din cărţi editate anterior. Spre sfârşitul anului, îi mai apare şi „Tropoţel ajunge primul", a treia parte a întinsului poem pentru copii.
1986 Editura „Literatura artistică" îi scoate de sub teascuri placheta de versuri umoristice pentru copii „Zurgălăi". Tragicomedia „Portretul" este acceptată de trupa teatrului „A. S. Puşkin", dar rămâne să fie respinsă de un regizor şi secretarul literar al teatrului (ambii amici de papură ai autorului) sub motiv că ar fi... depăşită în raport cu evenimentele date în vileag de către furtuna restructurării socialismului sovietic larg dezvoltat.
1987 Scrie comediile „Logodna cu bocluc" şi „Statui în cutremur", acestea sortite să nu mai vadă lumina rampei. Nora Viorica Răileanu (soţia feciorului său Mihai) îi aduce pe lume primul nepoţel — Petrişor Cărare.
1988 Dă la lumină volumul de parodii şi epigrame „Peniţa şi bărdiţa". Scoate volumul „Comedii", între copertele căruia încap patru piese de teatru ale autorului.
1989 Îi apare prima carte în grafie latină — volumul de versuri pentru copii „Zâmbăreţi şi cucuieţi".
1990 Editura „Literatură artistică" îi tipăreşte solidul volum „Săgeţi. Carul cu proşti. Alte poeme". Editura „Sovetskii pisateli" din Moscova îl bucură cu volumul de versuri lirico-satirice şi epigrame „Rezonans", într-o izbutită traducere în rusă de către Victor Zavadski.
1991 Editura „Hyperion" scoate de sub tipar un volum de schiţe şi nuvele umoristice ale autorului în traducere rusească de B. Marian „Mejdu nami, mujcinami" (Intre noi, bărbaţii).
1993-1994 Misterioasa editură particulară „Virginia" îi scoate la lumină două plachete pentru copii: „Umbreluţa" şi „Soare cu dunţi" cu câte un tiraj de 50000 ex. Fiecare, încasând această „Virginică" un profit de aproximaiv 200.000 lei (din vânzarea tirajului), autorul este miluit cu un onorariu mai mult decât simbolic. Când de misterioasa „Virginică" a început să se ocupe justiţia, aceasta a dispărut. Ei, bravo! Mai frumos şi naţional început de tranziţie spre economia de piaţă în „ţărişoara” Moldovei nici că s-ar putea să mai fie altul.
1994 La 22 martie, lui Petru Cărare i se conferă titlul de „Maestru al literaturii".
1996 La 23 august, Petru Cărare devine deţinător al medaliei „Mihai Eminescu".
1997 Teatrul republican de păpuşi „Licurici" îi montează piesa „Povestea lui Petrişor" (actul II revăzut şi rescris în colaborare cu Gheorghe Urschi). Regizorul spectacolului, Leonid Cibotaru, o pune din nou în scenă cu trupa de păpuşari a teatrului „Vasile Alecsandri". De data aceasta, în varianta ei iniţială şi intitulată „O poveste din pădure". Sponsorizat fiind de Neamul Cărâreştilor de pretutindeni şi de Editura particulară „Săgeata", scriitorul dă la lumniă un volum solid de epigrame şi versuri lirico-satirice, „Fulgere basarabene".
1998 Pregăteşte pentru tipar volumul selectiv de parodii, „Pălăria gândurilor mele". Concomitent lucrează la un microroman satiric, inspirat din realităţile modestului său exil. Editura „Prut internaţional" îi publică într-o plachetă aparte poezia „Eu nu mă las de limba noastră", aceasta dedicată marelui său consătean şi înaintaş, părinte sfânt al poemului „Limba noastră", Alexei Mateevici.[1]
2000 Publică volumul de parodii „Palaria gândurilor mele” și volumul de poezii „Leul n-are frigider”.
2004 Publică „Moldovenii în cer” și „Scrieri alese”.[2]
2009 În acest an, Petru Carare este internat în spital, ca urmare a unei fracturi la picior, fapt ce i-a ingreunat deplasarile si aparitiile publice.
2012 Într-un interviu pentru publicația Timpul.md, Petru Cărare confirmă că aparițiile publice s-au redus: „- De obicei, ies cam o dată la jumătate de an. Am urcat o dată în troleibuz şi cineva îmi spune: „De ce se aude un scârţâit?”. Zic: „Am un mecanism la picior”. Nu mă luau nici în microbuz. Dacă comandam un taxi, căruciorul cu care mă mişc îl urcau în spate. Acum, nici în taxi nu mă ia nimeni.” Când a fost întrebat dacă a mai avut prieteni printre scriitori, maestrul a raspuns: „- Foarte mulţi. Dar am rămas cu puţini. Dovadă e şi faptul că aproape nimeni nu mă vizitează. Eu, însă, mă aflu la masa de scris şi mă bucur de viaţă.”[3]
2014 Este lansat volumul de exegeze literare „Petru Cărare – scriitor nonconformist” la Chișinău, elaborat în Laboratorul de Cercetări literare şi biobibliografice al Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, a apărut de sub tipar în chiar ziua de naştere a poetului, 13 februarie. În mod excepţional şi inedit, lansarea volumului „Petru Cărare – scriitor nonconformist” a fost parte componentă a activităţii de vernisare a expoziţiei Galeriei la Rond.[4]
La 27 mai 2019, Petru Cărare se stinge din viață, în Cluj-Napoca, România, la vârsta de 84 de ani.
Bibliografie:
1 - Petru Carare, Punctul de reper, Editura Litera, Colectie Biblioteca Scolarului, Chisinau, 1998;
2 - Petru Cărare, Moldovenii.md - accesat la data de 01.09.2014;
3 - A fost gasit Petru Carare, Timpul.md - accesat la data de 04.09.2014
4 - Lansare de carte - Petru Cărare – scriitor nonconformist, Biblioteca "Onisifor Ghibu" - accesat la data de 07.09.2014