1313 In acest an s-a nascut Giovanni Boccaccio, probabil in comuna Certaldo, Florenta, Italia. A fost un poet si umanist italian[1], fiul nelegitim al unui bancher si comerciant florentin, membru al clasei de mijloc in ascensiune, care i-a creat conditiile necesare pentru a-si practica arta laica.[2]
1327 La varsta de paisprezece ani, l-a insotit pe tatal sau la Neapole si si-a inceput pregatirea comerciala cu intentia de a deveni succesorul acestuia in afaceri. A luat contact cu lumea culturii si a invataturii la curtea regelui Robert cel Intelept, experienta care l-a determinat sa imbratiseze cariera de literat.[2]
1340 Boccaccio s-a intors la Florenta unde a trait cel mai tumultuos deceniu din secolul al XIV-lea, un deceniu care a inclus foametea din 1346 si ciuma din 1348, ceea ce a redus la jumatate populatia de 100.000 de oameni a Florentei.[2]
Scrierile timpurii ale lui Boccaccio vadesc eruditia si talentul lui imitativ, dar prezinta si sclipiri de originalitate si de finete psihologica. Si-a exersat mana in aproape toate genurile care ii erau accesibile, inclusiv romanul, genul pastoral, alegoria si si-a manifestat din plin originalitatea in nuvela „Elegia di Madonna Fiametta”. Acest prim roman psihologic din literatura moderna, dupa cum avea sa fie considerat ulterior, ilustra o poveste de dragoste adulterina intre o nobila napolitana si un negustor din Florenta, relatata pentru prima oara la persoana intai, din perspectiva femeii parasite. In pofida acestei inovatii, nimic din ceea ce a scris Boccaccio mai inainte nu a prefigurat ruptura radicala cu forma literara traditionala si originalitatea care marcheaza „Decameronul”, capodopera sa monumentala.[2]
1349-1353 In aceasta perioada, lucreaza la marea sa lucrare, „Il Decamerone” (Decameronul). Așa cum rezulta din intelesul grec al titlului, actiunea are loc in decursul a zece zile. Dupa o precuvantare dedicată „gratioaselor doamne” („vaghe donne”) care cunosc arta amorului, urmeaza o introducere ce da un cadru terifiant atmosferei de groaza care domnea in Florența bantuita de ciuma. Sapte tinere doamne si trei tineri s-au refugiat intr-o vila din apropierea Floentei pentru a scapa de contaminare si, pentru a face sa treacă timpul in mod placut, intre conversatii, banchete si dansuri, se aduna zilnic - cu exceptia zilelor de vineri si sambata, dedicate practicilor religioase - intr-o poiana, unde fiecare spune o povestire pe o tema prestabilita, propusa de fiecare dată de "regele" sau "regina" grupului, alesi prin rotatie. La sfarsitul zilei, cele zece povestiri sunt urmate de un "canzone" (un recitativ în forma poetica) si de dans. A rezultat astfel un numar de 100 nuvele care alcatuiesc Decameronul, prima si in acelasi timp cea mai buna opera in proza a literaturii italiene din epoca Umanismului, etapa care preceda Renasterea.[1]
Cele o suta de povestiri care compun Decameronul nu sunt creatii originale, ci prelucrari din tezaurul medieval de legende, fabule, glume, insa inovatia majora o constituie calitatile de povestitor si abordarea speciala a temelor. Plin de dezinvoltura, Boccaccio pare sa dramatizeze toate aspectele societatii contemporane si atitudinile umane pe care le reflecta, aceasta, de la venalitate la virtutea imposibila a celei mai vestite creatii a sa, rabdatoarea „Griselda”.[2]
1350 In acest an, se intalneste pentru prima data cu Francesco Petrarca, dupa ce mai inainte ii scrisese epistola in limba latina „Mavatores Miles” (1339). De Petrarca il leaga o trainica prietenie pana la moartea acestuia in 1374. Impreuna se angajeaza in traducerea autorilor antichitatii clasice, astfel, la indemnul sau, Leontino Pilato traduce in limba latina epopeele lui Homer. Petrarca il ajuta sa iasa dintr-o criza religioasa, indrumandu-l catre cultura literara de tip umanist.[1]
Dupa „Decameron”, Boccaccio a abandonat literatura si comedia populara pentru a se consacra activitatii stiintifice. Marele parinte al prozei italiene a renuntat la italiana in favoarea latinei, precum si la indeletnicirile sale anterioare socotindu-le nedemne de aspiratiile sale anterioare. In pofida opiniei sale negative referitoare la realizarile din „Decameron”, acesta si nu scrierile ulterioare i-a asigurat lui Boccaccio un loc de frunte printre cei mai originali scriitori ai lumii.[2]
1351 Este numit in administratia orasului Milano. [1]
1357 In acest an, scrie „Trattatello in laude di Dante”. [1]
1359 Infiinteaza prima catedra de limba greaca la „Studio Fiorentino”. [1]
1373 In acest an, dupa ce s-a intors in Florenta, primeste o functie de docent la „Universitatea Florentina” pentru a face comentarii asupra operei lui Dante. [1]
1375 Starea sanatatii lui se inrautateste si la 21 decembrie moare, in vila lui de la Certado, Florenta, Italia. [1]
Bibliografie:
- http://ro.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Boccaccio
- Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005
