NAȘTEREA ȘI FAMILIA
Pe 11 decembrie se naşte Aleksandr Isaievici Soljeniţîn, în oraşul Kislovodsk, o stațiune balneocli-materică situată la 234 km de Sevastopol. Părinții pe linie paternă au fost țărani. Tatăl, Isaac Semionovici, a avut studii superioare. A murit cu o jumătate de an înaintea naşterii fiului, într-un accident de vânătoare. Mama, Taisia Zaharovna Șcerbak, provenea dintr-o familie bogată din ținutul caucazian Kuban. În 1924, mama şi fiul se mută în Rostov-pe-Don.
EDUCAȚIA
În 1936, este admis la Facultatea de Matematică şi Fizică a Universității din Rostov şi face cunoștință cu Natalia Alekseievna Reșetovskaia, colegă de facultate. Pe 24 aprilie 1940 se căsătorește cu Natalia. În 1941, termină Facultatea de Matematică şi Fizică a Universității din Rostov cu note excelente. Cu un an înainte se înscrie la cursurile prin corespondenţă ale Institutului de Filozofie, Literatură şi Artă din Moscova, pe care nu le finalizează, din cauza războiului.
AL DOI-LEA RĂZBOI MONDIAL
În 1942, după o perioadă de pregătire la Școala de Artilerie din Kostroma este trimis pe front în calitate de comandant de baterie. Luptă pe linia Oriol-Prusia de Est, este promovat căpitan și decorat. Impresiile din această perioadă vor apărea în nuvela Iubeşte revoluția!.
ARESTAREA ȘI DETENȚIA
Pe 9 februarie 1945 este arestat. În corespondența cu un vechi prieten, Soljenițîn formulează critici dure la adresa lui Stalin şi scrie despre impostura literaturii sovietice contemporane. Este condamnat la 8 ani de lagăr şi la exil pe viață. O parte din perioada de detenție o petrece în apropierea Moscovei, la închisorile Lubianka şi Butîrka, iar în intervalul 1950-1953 este mutat într-un lagăr din Kazahstan. În iunie 1947 este trimis într-o şaraşka din localitatea Marfino (nu departe de Moscova), descrisă ulterior în romanul Primul cerc, o închisoare specială, unde oamenii de ştiinţă făceau cercetare în interes sovietic. Aici începe să scrie și nuvela Iubeşte revoluția!
ELIBERAREA
Pe 13 februarie 1953 este eliberat din lagăr. Pe 3 februarie 1956 Curtea Supremă de Justiție a URSS îl absolvă de exilul pe viață, fără reabilitare. În august se stabileşte în Rusia Centrală, în provincia Milțevo, unde predă matematica la gimnaziu. Pe 2 februarie 1957 este reabilitat.
VIAȚA PERSONALĂ
Pe 24 aprilie 1940 se căsătorește cu Natalia. În 1949, Natalia Reșetovskaia îi trimite cererea de divorț pe care Soljenițîn o semnează. Pe 22 octombrie 1956 fosta soție vine la Mîlțevo. Pe 6 februarie 1957 se recăsătoreşte cu Natalia şi se mută în Riazan, la mama acesteia. În 1968 face cunoștință cu Natalia Dmitrievna Svetlova, care îi va deveni a doua soție. Soljenițîn are 50 de ani, iar Natalia, 29. În 1973 divorțează de prima soție și se căsătoreşte cu Natalia Dmitrievna.
Pe 12-13 februarie 1974 este arestat, i se ridică cetățenia sovietică şi este expulzat cu avionul în RFG. Imediat după arestarea soțului, Natalia Dmitrievna distribuie în samizdat eseul lui Soljenițîn A nu trăi în minciună, un îndemn adresat intelectualilor ruşi de a refuza complicitatea cu puterea sovietică. Se stabileşte la Zürich împreună cu familia care îl urmează, iar în decembrie participă la decernarea premiului său la Stockholm. Natalia Dmitrievna înființează la Zürich „Fondul social rus pentru ajutorul persecutaților și al familiilor acestora", cunoscut şi sub numele de Fondul ,,Soljenitîn“ (din 1992, fondul s-a mutat la Moscova).
În aprilie 1976 pleacă în SUA, împreună cu soția, cu soacra și cu cei patru copii, trei ai lui (Ermolai, Ignat și Stepan) și unul vitreg (Dmitri), din căsătoria anterioară a soției. În octombrie se stabilesc în apropierea orașului Cavendish (statul Vermont). În prezent, fiul mijlociu, Ignat Aleksandrovici, este pianist şi dirijor de marcă, profesor la Conservatorul din Philadelphia.
OPERA ȘI CARIERA ȘI CENZURA
Din septembrie 1953 este profesor de matematică şi fizică la o şcoală din orașul Kökterek (Kazahstan). În 1957 începe să lucreze la romanul Primul cerc.
În 1958, începe să lucreze la Arhipelagul Gulag. În 1959, scrie o nuvelă despre viața unui prizonier sovietic (o începuse în iarna lui 1950) şi o intitulează Ș-854, după numele personajului principal, Ivan Denisovici Suhov, și a numărului de deținut al acestuia. Corespondează cu foştii zek (deținuți politici) și strânge material pentru Arhipelagul Gulag. În timp, va avea peste 220 de întâlniri cu foştii deținuți.
În 1961, în toamnă îi prezintă nuvela Ș-854 redactorului- şef al revistei Novîi mir, A.T. Tvardovski, și primește aprobarea de publicare chiar de la prim-secretarul CC al PC, N.S. Hrusciov. În 1962, nuvela apare în revista Novii mir sub titlul O zi din viața lui Ivan Denisovici. Pentru a o putea publica, autorul este nevoit să atenueze unele informații cu privire la viața prizonierilor. Textul complet a fost publicat pentru prima dată la Paris, în 1973. În Rusia, nuvela a fost primită cu mare entuziasm, autorul a devenit celebru şi, pentru scurt timp, a fost recunoscut oficial. În decembrie este primit în Uniunea Scriitorilor.
În septembrie 1965 se organizează o percheziție la un prieten care păstra o parte din arhiva scriitorului. Mai multe manuscrise, printre care şi Primul cerc, sunt confiscate şi ajung la Comitetul Securității Statului. În 1966, se interzice publicarea lui Soljenițîn în țară. Cărțile lui sunt retrase din biblioteci. La comanda KGB- ului, Soljenițîn începe să fie hărţuit în presă. În martie 1967, Soljenițîn adresează o scrisoare Congresului al IV-lea al Uniunii Scriitorilor Sovietici, în care vorbeşte despre caracterul distructiv al cenzurii. Scriitorul solicită Uniunii să contracareze calomniile la adresa lui şi să rezolve problema publicării Pavilionului canceroşilor. Conducerea Uniunii nu răspunde la acest apel. Soljenițîn începe să scrie articole incisive, pe care le distribuie în manuscris, și scrisori deschise de protest împotriva încălcării drepturilor omului și împotriva persecutării disidenților în URSS.
În 1968, apar în Occident Primul cerc şi Pavilionul canceroşilor. În noiembrie 1969 este exclus din Uniunea Scriitorilor.
Între 1972-1973 începe să lucreze la epopeea în zece volume Roata roşie (manuscris notat R-17), care urmărește restabilirea adevărului despre Revoluția din Februarie, despre Revoluția din Octombrie, despre Primul Război Mondial. Va termina epopeea la începutul anilor '90. Elizaveta Voronianskaia, dactilografa Arhipelagului Gulag, este anchetată de KGB şi divulgă ascunzătoarea unui exemplar, după care se sinucide. În septembrie, KGB-ul confiscă o copie a manuscrisului. La sfârşitul lui decembrie apare primul volum al Arhipelagului Gulag în revista YMCA-Press (Paris).
În 1975, apare la Paris volumul de eseuri Vițelul și stejarul.
Între 1978-1983, Soljenițîn ține în Occident discursuri celebre (la Harvard, Templeton etc.) prin care critică valorile liberale occidentale şi direcțiile societății de consum. O parte a emigrației ruse îl acuză de simpatii totalitare, de utopism, de obscurantism, de naționalism. O imagine grotesc-caricaturală a scriitorului apare în romanul satiric al lui V.N. Voinovici, Moscova-2042 (1986).
În 1989, în Novii mir se publică capitole din Arhipelagul Gulag, selectate de autor.
Pe 16 august 1990 îi este restituită cetățenia, prin decretul preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov. Primește Premiul de Stat al URSS pentru Arhipelagului Gulag.
Pe 27 mai 1994, Soljenițîn revine în Rusia. Apare în mass-media cu comentarii acide la adresa puterii, pe care o acuză de imoralitate și de iresponsabilitate. Critică aspru reformele preşedintelui Boris Elțin și se declară constant împotriva comunismului.
În septembrie 1955 sunt întrerupte emisiunile televizate ale lui Soljenițîn de la canalul oficial (în total au fost 12 emisiuni, a câte 15 minute fiecare). În 1997, este ales membru al Academiei Ruse de Științe. În 1999, apare volumul Proterevși glaza (Încremenit de uimire), în care e publicată pentru prima dată în limba rusă nuvela neterminată Iubeşte revoluția! (cu titlul original Liubi revoliuțiiu).
În 1998 este decorat cu Medalia de Aur ,,Lomonosov", cea mai înaltă distincție a Academiei Ruse. Pe 11 decembrie, la aniversarea a 80 de ani, este medaliat de preşedintele Elțin cu ordinul „Sfântul Andrei", pe care scriitorul îl refuză.
Între 2001-2002, apare studiul monumental în două volume Două sute de ani împreună, dedicat istoriei poporului evreu în Rusia. În 2003, moare Natalia Reşetovskaia, prima soție, autoare a mai multor volume de memorii despre fostul soţ.
În 2007, primeşte Premiul de Stat al Federației Ruse pentru merite deosebite în domeniul ştiinţelor umaniste. Pe 12 iunie, Vladimir Putin îl vizitează pe Soljenițîn pentru a-l felicita. Începe să apară ediția de opere complete în 30 de volume a lui Soljenițîn, al cărei redactor este soția sa.
BOALA
În 1952, I se descoperă o tumoare malignă şi este operat în lagăr. În ianuarie-martie 1954 se internează la o clinică de oncologie din Taşkent (Uzbekistan), pentru a se trata de cancer. În ciuda scepticismului exprimat de medici, Soljenițîn se vindecă. Retrospectiv, scriitorul vede în acest fapt incredibil o manifestare a voinţei divine: a fost lăsat în viață pentru a povesti lumii întregi despre lagărele şi închisorile sovietice.
PREMIUL NOBEL
În 1970, este distins cu Premiul Nobel pentru Literatură la propunerea lui François Mauriac (laureat al premiului în 1952). Îşi va ridica premiul patru ani mai târziu.
TENTATIVA DE ASASINAT
În august 1971 KGB-ul încearcă eliminarea fizică a scriitorului. În timpul unei călătorii i se injectează o substanță toxică. Soljenițîn supraviețuiește, dar va fi grav bolnav mult timp.
MOARTEA
În 2008, ultimii ani de viață îi petrece la casa din periferia Moscovei, în localitatea Troițe-Lîkovo, retras din viața publică. Toate aspectele referitoare la editarea cărților, la drepturile de autor, la relațiile publice sunt administrate de soția sa. În noaptea de 3 august moare în vârstă de 90 de ani, de insuficiență cardiacă. Pe 6 august este înhumat în cimitirul Mănăstirii Donskoi din Moscova.
