Nicolae Pătrașcu

  • NASCUT: 29 iunie 1584
  • DECEDAT: 28 august 1627
  • NATIONALITATE: Română
  • CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Tarii Romanesti
0.0 of 5 (0 Votes)

A fost domn al Tarii Romanesti intre anii (cca. 14/24 noiembrie 1599 – 2/12 septembrie 1600). A fost fiul lui Mihai Viteazul (1558-1601) si al doamnei Stanca.

Ziua de naştere poate fi socotită, ca fiind 29 iunie/9 iulie (cf. Gh. Duzinchevici), anul naşterii lui Nicolae Pătraşcu, după Baltasar Walther, a fost 1584, el consemnând în legătură cu un eveniment din 10/20 iulie 1597 că fiul lui Mihai tocmai împlinise 13 ani, numindu-l „copil fraged" şi urându-i „să creşti mare copile" (Dan Simonescu). Cronicarul care a participat activ la sărbătorirea din 1597 a fiului de domn îi indică, fără îndoială, vârsta reală. In îndepărtata Anglie, Richard Knolles se înşela doar cu un an când afirma că în 1596 fiul lui Mihai era de "vreo 13 ani", anul naşterii fiind în acest caz 1583, apropiat de cel real, cu atât mai mult cu cât după ştirile primite aprecierea sa era estimativă. In schimb, nunţiul papal Germanico Malaspina, aflat la 4/14 noiembrie 1599 la Alba lulia, socoteşte doar după ochi că Nicolae Pătraşcu ar fi fost atunci "în vârstă de 12 pe 13 ani".

Chipul lui Nicolae Pătraşcu alături de mama sa, doamna Stanca, pictat după septembrie 1597 pe peretele de sud al pronaosului bisericii mănăstirii Căluiu, corespunde însă într-adevăr unui băiat de 13 ani, mai mic decât sora sa Florica.

Nicolae Pătraşcu, cum îşi spunea el însuşi cu acest nume dublu, format din alipirea numelui domnesc la cel de botez (ca şi în cazul lui Radu Şerban sau Neagoe Basarab), numai după domnie, atestat de la 28 septembrie/8 octombrie 1602, păstrat însă apoi până la, moarte, inclusiv pe sigiliile sale particulare, a purtat de la botez doar numele de Petraşcu (forma răspândită în secolele XVI-XVII), Pătraşcu (diminutiv de la Petru), care, pe de o parte era cel al bunicului său Pătraşcu cel Bun, după un vechi obicei românesc de a se da fiului numele bunicului patern, iar pe de alta era legat de ziua sa de naştere, care, după Baltasar Walther, ar fi fost cea a sărbătorii apostolilor Petru şi Pavel.

Sub acest nume, mai rar sub cel de Petru, apare întotdeauna înaintea domniei, începând din 1596-1597 (7105) în inscripţia unei cruci ridicate de fraţii Buzeşti în satul Gemenea, judeţul Dâmboviţa „în zilele lui Io Mihai voevod şi ale doamnei lui Stanca şi fiului lor Petraşco voevod" şi tot „Petraşco Vaivoda" i se reproduse semnătura pe o scrisoare a sa trimisa in Transilvania la 6/16 iunie 1597.

în octombrie 1596 un accident nefericit, despre care nu s-a ştiut nimic până acum, era să-l coste viaţa. In incendiul provocat de aprinderea (explozia) pulberăriei din Târgovişte, „care a măturat curtea şi a ars o parte din oraş", pierind peste 100 de oameni, mamei lui Mihai Viteazul i-a fost ars un picior, iar "pe fiu abia l-au scos cu un par din foc" (relatarea lui Ieremia Movilă către J. Zamoyski, din 6/16 octombrie 1596, la Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Bucureşti).

S-a susţinut că Pătraşcu a învăţat înainte de 1599 şi chiar după aceea, carte latinească la colegiul iezuiţilor din Cluj, înfiinţat în 1581, invocându-se "nenumăratele sale petiţii" în limba latină pe care le-a adresat Imperialilor în primii ani de după 1602.

La 2/12 octombrie 1599 Mihai Viteazul pornea de la Târgovişte spre a "ieşi" în Transilvania, împotriva lui Andrei Bâthory, luându-şi cu sine întreaga familie, inclusiv "copiii mei" (Pătraşcu şi Florica), cum mărturisea el la 10/20 decembrie 1599, la 1/11 martie 1600, precum şi în memoriul către marele duce al Toscanei, din 23 ianuarie/3 februarie 1601, confirmat de polcovnicul polon Valentin Walawski, aflat chiar în oastea sa. Mărturiile vremii arată că Pătraşcu s-a aflat alături de tatăl său în vremea luptei de la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599).

Intre 15/25-17/27 octombrie îl aflăm în tabăra lui Mihai de la Tălmaciu (între această localitate şi Cisnădie), unde se concentrau ostile muntene după trecerea Carpaţilor şi soseau trupele secuieşti. La 17/27 octombrie, în ajunul bătăliei, Mihai, împreună cu copiii şi soţia, s-a aşezat în spatele dispozitivului de luptă, cu 3 000 de pedestraşi aleşi şi 2 000 de călăreţi. A doua zi, după înfrângerea lui Andrei Bâthory şi spargerea taberei în care acesta se retrăsese, pregătindu-se de apărare, Mihai Viteazul a trimis pe cei 3 000 de pedestraşi aleşi, puşi sub comanda fiului său, împreună cu moldoveni şi secui, pentru împresurarea taberei ardelene. Deşi nunţiul papal Germanico Malaspina, trimisul lui Andrei Bâthory, nu mărturiseşte decât că a fost reţinut de Mihai în timpul bătăliei de la Şelimbăr, după loan Bisselius el ar fi fost "încredinţat în paza lui Pătraşcu, fiul lui Mihai", alături de care a putut urmări bătălia, despre care, într-adevăr, relatează amănunte foarte exacte. Aşadar, Pătraşcu a participat la bătălia de la Şelimbăr, nu chiar atât de "ferit" cum se credea. De altfel, la sfârşitul lui ianuarie st. n. 1600, după ce aflase că împăratul Rudolf II „vrea să mă cinstească împreună cu fiul meu cu titlul de Principe al Sfântului Imperiu", Mihai a declarat trimisului imperial, Carlo Magno, că vrea să se înfăţişeze împăratului „împreună cu iubitul său fiu şi prin mine (Carlo Magno) trimite un portret înfăţişându-l împreună cu fiul său şi alături este zugrăvită lupta purtată cu Cardinalul şi de partea cealaltă e numele său". Este posibil ca acest tablou de mare interes pentru istoria românilor să se afle şi astăzi neştiut în vreo pinacotecă din Praga sau Viena!

Pătraşcu a intrat alături de tatăl său în Alba lulia la 22 octombrie/1 noiembrie 1599, iar după ce la 8/18 noiembrie nobilii ardeleni l-au ales pe Mihai ca principe al Transilvaniei, în ciuda uneltirilor nunţiului Germanico Malaspina [care le arăta nobililor „cât ar fi fost de ruşinos dacă o provincie aşa de mândră ca aceasta ar fi stăpânită de un valah, sfătuindu-i să fie cu mare băgare de seamă la depunerea jurământului" faţă de Mihai, care depus înainte de 4/14 noiembrie făcea din acesta doar un „căpitan şi locţiitor al împăratului" sau „guvernator". Cu ocazia primei diete transilvane (10/20-18/28 noiembrie 1599) ţinută sub autoritatea sa, Mihai Viteazul a pus „stările să jure <credinţă> întâi împăratului, pe urmă lui însuşi şi apoi fiului său". Faptul e confirmat în ceea ce priveşte pe secui, cărora le-a cerut „jurământ faţă de maiestatea sa, faţă de sine şi de voievodul Pătraşcu, fiul său"; punându-i să jure credinţă nu numai lui ci şi fiului său". Incă de acum, din noiembrie 1599, fiul său era destinat în concepţia lui Mihai Viteazul să-l urmeze şi la conducerea Transilvaniei.

Dupa cucerirea Transilvaniei, Pătraşcu a rămas în Transilvania alături de Mihai Viteazul până spre 12/22— 14/24 noiembrie 1599, căci nunţiul G. Malaspina scria la 4/14 noiembrie că „peste opt sau zece zile palatinul îşi va trimite fiul [...] să cârmuiască Ţara Românească şi i-a dat ca sfetnici doi senatori catolici din Transilvania, împreună cu alţi doi nobili". Cei patru sfetnici ardeleni erau, desigur, Pancraţiu Sennyei, Ştefan Bodoni, Gaspar Sibrik şi Moise Szekely, ce urmau să-l însoţească cu oaste ardeleană în Ţara Românească pe Pătraşcu, care la 10/20 noiembrie 1599 nu plecase încă. Pe de altă parte, la 21 noiembrie/1 decembrie 1599 ştirea revenirii lui Pătraşcu la sud de Carpaţi era cunoscută la Constantinopol, iar la 4/14 decembrie informarea unui însoţitor al colonelului Pezzen, agentul împăratului la Alba Iulia, preluată de un aviz din Ardeal, şi raportul Camerei din Zips, arăta că Mihai l-a trimis pe fiul său înapoi în Ţara Românească pentru a o păzi, cu 5 000-6 000 de oameni, conduşi de Pancraţiu Senneyer şi Gaspar Sibrik, în urmă cu trei săptămâni, aşadar, în jurul datei de 14/24 noiembrie 1599, aşa cum am văzut că menţionase şi Malaspina. Trecerea lui Pătraşcu cu trupele amintite s-a făcut pe la Bran, şederea sa în castelul de aici lăsând urme în socotelile acestuia.

Nicolae Pătraşcu a rămas în Ţara Românească doar o lună şi trei săptămâni, pregătindu-se, desigur, pentru campania în Moldova. La 26 aprilie/6 mai 1600 trupele muntene conduse de el pătrund pe la Focşani în Moldova, o dată cu cele ale lui Mihai Viteazul, înaintând spre nord până la Hotin. Participarea sa personală la campanie cu 10000-16000 de oşteni, negată uneori din ignorarea surselor, e mărturisită însă limpede de către contemporani [ambasadorul veneţian de la Poartă o anunţa dogelui chiar la 24 mai/3 iunie 1600, la Viena era cunoscută la 21/31 mai 1600. S-a întors însă repede în Ţara Românească, după numai două săptămâni, de vreme ce într-o mărturie de la 2/12 iunie 1600 se arată că după victoria şi popasul lui Mihai Viteazul de lângă Hotin, unde acesta a rămas până la 10/20 mai 1600, el „a dat slobozire oastei lui Pătraşcu voievod şi secuilor să se înapoieze la ei". Drept urmare, la 15/25 mai 1600 Nicolae Pătraşcu era deja din nou la Târgovişte. Actul său cu caracter intern din 4/14 mai 1600, pe lângă că s-a păstrat într-o copie din a doua jumătate a veacului XVIII, nu are nici loc de emitere.

Conform concepţiei sale dinastice, o dată cu sosirea la Iaşi (22 mai/1 iunie 1600) şi cu adoptarea, o săptămână mai târziu, a titlului de domn al celor trei ţări române, Mihai Viteazul a impus în Moldova jurământul de credinţă atât faţă de sine cât şi faţă de fiul său, căruia îi destinase şi domnia Moldovei, în acelaşi sistem al dublei cârmuiri, paralele, tată-fiu.

Oricum, în vara lui 1600, când Mihai Viteazul se afla în culmea gloriei, unind în mâna sa conducerea celor trei ţări româneşti, Nicolae Pătraşcu era considerat oficial moştenitorul său, gata oricând să preia conducerea acestora. Răspunzând la 17/27 iunie întrebărilor comisarilor imperiali, ce s-ar întâmpla cu guvernarea Transilvaniei dacă Mihai „ar muri sau ar fi luat prizonier", banul Mihalcea, primul său sfetnic, „a răspuns cu semeţie că printre ei există oameni care ar putea guverna nu numai această ţară, ci chiar mai multe; astfel, ei mai au un tânăr domn; domnul voievod (tatăl său) s-a gândit deja la toate acestea". Intr-adevăr, în tratativele cu dr. Bartolomeu Pezzen, trimisul special al lui Rudolf II, purtate la Alba Iulia între 2/12 şi 12/22 iulie 1600, Mihai a insistat ca împăratul să recunoască pentru fiul său transmiterea ereditară pe linie masculină a stăpânirii Transilvaniei, la cea a Moldovei şi Ţării Româneşti având dreptul şi urmaşii fiicei sale, ceea ce era o noutate în obiceiul juridic românesc, toate acestea fiind în cele din urmă acceptate de împăratul Rudolf II la 2/12 septembrie 1600.

După înfrângerea de la Mirăslău, din 8/18 septembrie 1600, Mihai a pierdut toate stăpânirile, inclusiv Ţara Românească. În timp ce tatăl său lupta cu oastea polonă care-l aducea pe pretendentul Simion Movilă, Nicolae Pătraşcu este trimis ca ostatic în tabăra imperială. A rămas ostatic în Transilvania, împreună cu mama şi sora sa până în toamna lui 1602, după care a purces spre Viena, unde a ajuns în decembrie 1602. Din 1603 a plecat la Praga, punându-se în slujba împăratului, unde va sta până în 1608, când a încercat să redobândească tronul Ţării Româneşti. A fost arestat, din ordinul voievodului Gabriel Báthory, aliat al împăratului Rudolf II şi al lui Radu Şerban, şi trimis în Ţara Românească, unde, la 2/12 ianuarie 1609, domnul muntean îl crestează la nas pentru a nu mai putea pretinde domnia. Este eliberat după ce a renunţat la orice pretenţie de domnie şi la titlul de fost voievod. În scurt timp s-a împăcat cu Radu Şerban căruia i-a rămas credincios şi pe care l-a însoţit în exil.

Incă de la începutul anului 1624 un acces grav de podagră (acumulare de acid uric la membrele inferioare) îl ţintuieşte la pat vreme de cinci luni, obligându-l să rămână la Bratislava, de unde la 5/15 iunie se adresa consilierului Vincent Mussinger, expunându-i situaţia grea în care se afla, fără bani pentru doctori şi farmacişti, obligat să-şi zălogească lucrurile de valoare. Boala se agravează, şi la începutul anului 1626 Nicolae Pătraşcu se afla la Viena, unde va rămâne până la moarte, cerând înainte de 13/23 februarie directorului Bibliotecii Imperiale tomul I al Sintaxin artis mirabilis..., de Pelrus Gregorius Tolosanus, „pentru că în infirmitatea mea gravă nu găsesc altă recreere în afară de lectura cărţilor". Restituie cartea şi cere Judicium Orientalis Ecclesiae super confessione Augustana Latino idiomatae..., căci rămăsese ortodox convins, şi se interesează de Epitomes Arithmeticae practicae a iezuitului Cristofor Clavius din Bamberg. De altfel, ştim că utiliza cărţi juridice latineşti încă din 1622, cu ocazia procesului Szâszi. Neputând intra în posesia moşiilor acestuia, în octombrie 1626 Nicolae Pătraşcu cerea împăratului Ferdinand II 1500 de florini pentru a-şi cumpăra la Viena o casă în care să fie mai puţin strâmtorat, în contul celor 1800 de florini din salariul (pensia) neachitat. Impăratul trimite la 2/12 noiembrie petiţia sa Camerei Aulice şi celei Ungare, cerând să i se plătească cei 1500 de florini în contul boilor furnizaţi de tatăl său autorităţilor imperiale în urmă cu peste un sfert de veac, iar Camera Aulică reia ordinul împăratului către Camera Ungară abia la 9/19 iunie 1627, fără nici un rezultat, de altfel, căci fiscul din Zips nu avea bani.

Nicolae Pătraşcu era în continuare ţintuit la patul de boală: „ex nimis morbi passionibus totus contractus et lecto affixus", şi ultimul său susţinător, comitele Nicolae Eszterhazi din Kismarton (Eisenstadt), îl recomandă în aceeaşi zi, 9/19 iunie 1627, Camerei Aulice, în cuvinte calde, lăudând slujbele făcute de el Casei de Austria şi arătând că un astfel de bărbat, aflat sub protecţia împăratului, nu trebuie lăsat în atâta mizerie, trebuind să i se plătească salariul lunar. Este ultima menţiune în viaţă a lui Nicolae Pătraşcu. S-a stins în lunile următoare, de „podagră", după inscripţia de pe mormântul său, cum vom vedea, fără să putem preciza ziua, oricum înainte de 28 august/7 septembrie 1627, când N. Eszterhazi răspundea unei scrisori mai vechi a văduvei sale, doamna Ana, promiţând să-şi ţină făgăduielile făcute celui de acum decedat, privind, desigur, obţinerea unor sume de bani din partea Camerei Aulice. Implinise 43 de ani, având, stranie coincidenţă, aceeaşi vârstă la care murise şi tatăl său.

  • Sursă 1: Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002

LogIn

Bună! Pentru a beneficia de toate avantajele acestui site, te rugăm sa te înregistrezi sau să te loghezi.